Fiu ascultător

Există, printre puţinele noastre datorii veşnice, una care, după datoria noastră faţă de Dumnezeu, este imediat cea mai dintâi; aceasta este datoria faţă de părinţii noştri.

Nu-i adevărat că unui om mare nu-i nevoie să-i aminteşti datoria aceasta. Pentru că oricât de mare ar fi un om, ba poate că tocmai cu cât e mai mare, este mai nevoie să i se amintească şi mai mult.

Adeseori, datoria faţă de soţie sau faţă de copii ocupă tot timpul şi tot locul inimii noastre, făcându-ne să uităm tocmai ceea ce trebuie să ne strălucească mai neuitat: datoria față de părinţii noştri.

Desigur, oricine citeşte Cuvântul lui Dumnezeu știe pe deplin acest lucru, pe care încă de la naşterea noastră din ei îl purtăm în natura noastră însăși. Dar un lucrător al lui Dumnezeu va avea în vedere cu atât mai mult acest adevăr însemnat. El, care trebuie să fie un îndrumător al fiilor altora spre îndeplinirea sfintei datorii a acelora faţă de părinţii lor, cu atât mai mult va avea grija aceasta el însuşi, faţă de tatăl său şi faţă de mama sa.

Dacă ei sunt cu el sau lângă el, să nu fie zi sau trebuinţă a lor în care el să nu fie alături cu dragoste şi cu sprijin. Dacă sunt neputincioşi trupeşte sau sufleteşte, el va fi ajutorul şi ocrotitorul lor. Dacă vor fi ajuns în slăbiciuni și nefericiri, să le fie mai aproape decât oricine, chiar dacă ar locui la marginea lumii.

Fiul să mângâie durerea părinţilor săi, el să le astâmpere gura arsă de febră, el să le acopere şi să le poarte neputinţele. El să le aşeze perna sub cap când ei n-o mai pot. El să le bage mâncarea în gură când mâna lor nu mai poate. El să le spele picioarele şi aşternutul când e nevoie.

Da, el! Nimeni pe lumea aceasta nu-l va putea dezvinovăţi în faţa Judecăţii lui Dumnezeu dacă a fost nevoie de asta, dacă a putut face - şi n-a făcut. Nici pe pământ, nici sub pământ nu va avea pace conştiinţa acelui fiu care şi-a lăsat părinţii în lipsuri, în mizerie, în durere şi în singurătate şi nu le-a venit în ajutor cu tot ce a fost nevoie, dacă a putut.

Şi el să le închidă ochii pentru moarte, cu lacrimile lui. El să le aşeze mâinile sărutate pe piept. Și crucea neuitatei amintiri la cap! Şi el să-i pomenească cu vrednicie câte zile va avea. Numai atunci va fi plătit o parte din datoria lui faţă de ei...

Aceasta, faţă de părinţii noştri trupeşti. Dar noi mai avem şi părinţi duhovniceşti. Şi avem şi faţă de aceştia datorii. Mai ales datoriile acestea să nu le putem uita niciodată.

O veche înţelepciune spune aşa: Dacă părintele tău trupesc şi părintele tău duhovnicesc au în acelaşi timp aceeaşi nevoie urgentă, dator eşti să ajuţi întâi pe părintele tău duhovnicesc şi apoi pe cel trupesc. Căci părintele trupesc ţi-a dat o viaţă trecătoare. Dar părintele duhovnicesc ţi-a dat o viaţă veşnică, prin Dumnezeu.

Dacă în cugetul nostru curat, orice poruncă a lui Dumnezeu găseşte totdeauna loc primitor şi ascultare iubitoare, desigur că şi această datorie sfântă ne va fi împlinită.

Căci vom găsi una din cele mai fericite bucurii şi despovărări sufleteşti, ori de câte ori ne vom putea arăta în vreun fel simţământul îndatorat al recunoştinţei şi iubirii pe care îl purtăm fiinţei aceleia faţă de care ne simţim atât de adânc legaţi. Poate chiar mai adânc decât de oricare alta pe pământ.

Frate, mergi în pace şi Dumnezeu să te binecuvânteze ca să fii un astfel de fiu vrednic, încât să fii binecuvântat până la sfârşit și de părinţii tăi trupeşti... Și la fel și de fii tăi. Dar şi mai mult de cei duhovniceşti.

Preabunul meu Tată Ceresc, Făcătorul trupului meu şi Binefăcătorul sufletului meu,

Ţie Îţi datorez cea mai sfântă, cea mai mare și cea mai fericită iubire şi ascultare veşnică.

Slavă şi recunoştinţă veşnică Ţie din tot sufletul meu, din tot cugetul meu, din toată iubirea mea şi din toată fiinţa şi inima mea!

Pentru dragostea şi ascultarea Ta, Te rog, ajută-mă să-mi iubesc cu o dragoste nemărginită, răbdătoare, smerită şi plină de respect sfânt părinţii care m-au născut şi care m-au crescut.

Până la moarte mea sau a lor.

Şi până în Veşnicie.

Ca să fiu binecuvântat şi de Tine şi de ei.

Dar ajută-mă, Te rog, chiar şi mai mult, să nu uit datoria mea de ascultare şi de respect faţă de părinţii mei duhovniceşti.

Toate îndemnurile şi învăţăturile lor să fie pentru mine datorii neuitate.

Iar pilda lor frumoasă şi sfântă să fie îndemnul cel mai puternic de a călca pe urmele Tale şi ale lor.

Ca să ajung cu bucurie la Tine şi la ei.

Amin.

Fericit vei fi, copile, dacă-n orice lucru bun

asculta-vei pe-a ta mamă şi pe tatăl tău ce-ţi spun.

Voi nu-mi sunteţi în urmă...

Voi nu-mi sunteţi în urmă, părinţii mei iubiţi,

privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc napoi;

cum aş putea eu oare călca pe urma voastră

de v-aş avea în urma şi nu naintea mea?

De-a pururi pilda voastră o voi-avea-n faţă,

trăirea şi credinţa să v-o urmez mereu;

cum aş putea odată privi în ochii voştri

de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?

Câmpii de grâne coapte

Câmpii de grâne coapte se leagănă cântând,

Izvorului Luminii tăcută slavă dând.

Cu spicele-n lumină şi rădăcina-n noapte

se leagănă-ntre ceruri câmpii de grâne coapte.

Părinte al Odihnei, dă-mi trupului loc sfânt

între strămoşii care m-aşteaptă sub pământ,

iar sufletului parte fă-mi: veşnica hodină

între strămoşii care m-aşteaptă în Lumină.

Tatăl meu m-a trimis aici

Un credincios zăcea de mulţi ani ţintuit de o boală nespus de grea pe un pat de spital, pe care stătea tot aşa de nemişcat cum ar sta răstignit pe o cruce, prins în cuiele paraliziei şi de mâini şi de picioare.

Vecinii lui, colegii, cunoscuţii şi fraţii, venind la patul lui şi găsindu-l după ani şi ani de zile tot acolo, priveau la el cu durere şi ziceau:

- Tot aici?

- Da, răspundea el, cu faţa plină de o lumină cerească.

Tatăl meu m-a trimis aici să-L slujesc cu suferinţa mea. Şi eu am învăţat de la Mântuitorul meu Iisus Hristos că voia Tatălui trebuie împlinită cu bucurie, oricare ar fi ea şi orice preţ ar cere.

De aceea vreau să stau cu răbdare şi cu bucurie chiar pe acest pat oricât va voi El.

Singura mea bucurie este ca, suferind, să fac voia Lui.

Singura mea dorinţă este ca Tatăl să vadă că eu iubesc voia Lui.

O, Dumnezeule Slăvit, printr-o astfel de ascultare eşti mai proslăvit decât printr-o mie de predicatori!

Ce spun Sfinţii noştri Părinţi

- Cel ce se supune stăpânirilor, se supune lui Dumnezeu... (căci Dumnezeu porunceşte aceasta). (Sf. Ioan Gură de Aur)

- Un popor care nu se supune stăpânirii este tot aşa ca şi cum n-ar avea stăpânire. (Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia 34 Evrei)

- Dacă cei nedreptăţiţi trebuie a răsplăti cu bine pe cei asupritori ai lor, apoi cu atât mai mult e demn de a se supune celor ce le fac bine. O astfel de supunere nu jigneşte întru nimic evlavia.

Orice stăpânitor este întărit şi aşezat de Dumnezeu în slujba aceasta, căci toate sunt rânduite de Dumnezeu: unii să stăpânească, iar alţii să fie stăpâniţi.

- Anarhia (nesupunerea) este un mare rău şi este cauza tuturor tulburărilor.

- Dumnezeu a făcut multe stăpâniri şi multe supuneri în acelaşi timp: între bărbat şi femeie, între dascăl şi ucenic, între părinte şi fiu, între bătrân şi tânăr, între stăpânitori şi stăpâniţi...

Acelaşi lucru l-a făcut şi între mădularele trupului nostru... pe unele mai presus, pe altele mai prejos, pe unele să stăpânească peste celelalte, iar pe altele să fie stăpânite... Totul pentru că aşa este voia lui Dumnezeu. (Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia 24 Romani)

- Ne supunem din toată inima lui Dumnezeu ca Unui Stăpân şi Împărat Atotputernic, Care ne-a făcut şi Care are dreptul asupra trupurilor şi sufletelor noastre, ne supunem părinţilor noştri după porunca lui Hristos, dar ne supunem şi stăpânirilor lăsate de El pentru ţara şi poporul nostru, căci El ni le-a rânduit.

- Când, de la un hotar până la celălalt al ţării noastre, tot românul se va hotărî să lupte împotriva păcatelor... când de la o margine la alta a României, tot românul se va aprinde de dorinţa de a trăi o viaţă după Evanghelia lui Hristos, iar stăpânirea noastră va fi luminată de dragostea faţă de toţi supuşii ei... când şi stăpânitorii şi poporul vor fi uniţi în acelaşi gând curat şi bun, atunci am asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi al acestui neam. (Părintele Iosif Trifa)

Pe-ai tăi părinţi nu-i lepăda

nici când cu cei mai mari vei sta

- cui i-s străini părinţii săi

avea-va fiii cei mai răi.

Când plâng părinţii tăi e rău

şi vai de viitorul tău,

căci lacrimile lor sunt jar

ce te vor ustura amar...

ai grijă să te porţi aşa

să nu le verse vina ta.