Hristos a înviat! - Un cântec de bucurie şi de biruinţă

Ziua Învierii este, înainte de toate, un praznic de bucurie. Strămoşescul salut „Hristos a înviat!” răsună ca un cântec de bucurie. El ne aduce vestea cea scumpă că puterea morţii a fost înfrântă. Învierea Mântuitorului ne-a trecut „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”.

Praznicul Învierii este apoi un praznic de biruinţă.

Învierea Domnului este biruinţă deplină şi desăvârşită asupra întunericului, asupra păcatului, asupra vrăjmaşului diavol. Praznicul Învierii cuprinde în sine toate biruinţele pe care scumpul nostru Mântuitor le-a adus şi ni le-a lăsat în lume.

Dar vom spune şi aici cu apăs: bucuria şi biruinţa Învierii au de-a face cu noi numai în măsura în care stăm şi noi faţă de ele. Ce mult grăitoare este şi în privinţa aceasta cântarea bisericească: Ieri cu Tine, Hristoase, m-am îngropat, astăzi mă ridic împreună cu Tine! Bucuria şi biruinţa Învierii trebuie să treacă prin răstignirea noastră faţă de lume şi prin moartea şi îngroparea noastră faţă de păcat (Rom 8, 1-20). Deci dacă aţi murit şi v-aţi sculat împreună cu Hristos, omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi; şi, dezbrăcându-vă de omul cel vechi împreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou (Col 3, 1-11).

Aici este cheia bucuriei din Praznicul Învierii. Învierea este - şi trebuie să fie - bucuria unui început de viaţă duhovnicească, de viaţă nouă trăită cu Domnul.

Învierea ne spune că noi, încă de aici din lume, trebuie să începem a trăi viaţa cea veşnică cu toate biruinţele ei şi bucuriile ei. Ziua Învierii trebuie să fie pentru noi ziua biruinţei şi semnul biruinţei asupra întunericului, asupra păcatului şi asupra vrăjmaşului diavol. Pentru un creştin biruit de toate patimile şi păcatele, ce însemnătate ar avea Ziua Învierii?

I-au mântuit clopotele Învierii

Istoria a păstrat o întâmplare cu mult înţeles pentru Praznicul Paştilor. Era în timpul când armatele lui Napoleon cucereau Europa. În dimineaţa Învierii din anul 1799, un general al lui Napoleon, Massena, apăru cu armata pe un munte din apropierea orăşelului Feldkirch din Austria. Oraşul se umplu de spaimă. Consilierii oraşului fură de părere că oraşul trebuie imediat predat vrăjmaşului. Dar un bătrân preot din oraş fu contra, astfel grăind: Iubiţii mei, astăzi este Ziua Învierii. Să lăsăm clopotele tuturor bisericilor să răsune. Să ne strângem cu toţii la rugăciune, iar grija oraşului să o lăsăm în seama Domnului. Noi trebuie să cunoaştem nu numai slăbiciunile noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu.

Propunerea fu primită, clopotele începură să vuiască cu glas mare. Străzile se umplură de credincioşi care se strângeau la biserică.

Şi ce s-a întâmplat? Un lucru minunat. Auzind răsunetul clopotelor şi văzând mulţimea furnicând prin oraş, francezii îşi ziseră: „Aici trebuie că s-a petrecut ceva… Desigur, astă noapte a sosit în oraş armata austriacă; de aceea răsună clopotele de bucurie… Trebuie să plecăm de aici”.

Şi, strângând tabăra cu grăbire, armata se depărtă. Când ieşiră oamenii de la biserică, duşmanul dispăruse.

Ce icoană minunată pentru Ziua Învierii! Clopotele Învierii - puterea ce ne-o dă nouă darul învierii - trebuie să-l alunge pe vrăjmaşul diavol. Clopotele învierii noastre sufleteşti trebuie să răsune neîncetat. Oriunde răsună aceste „clopote”, vrăjmaşul diavol îşi strânge tabăra şi fuge.

O înviere fără biruinţă sufletească nu valorează nimic.

Minciunile de prin cimitire

Bucuria Învierii o dă în primul rând chezăşia că vom învia la o viaţă nouă, la o viaţă de odihnă şi bucurie veşnică. Dar şi bucuria aceasta o pot avea numai cei ce trăiesc în aşteptarea acestei vieţi şi luptă pentru dobândirea ei. Fără asta, toate vorbele de „odihnă” şi „viaţă veşnică” sunt minciuni.

Cimitirele sunt pline de astfel de minciuni. Când intri în cimitir, în toate părţile vezi cruci frumoase, cu inscripţii frumoase: Aici odihneşte în Domnul N. N.; Aici a adormit în Domnul N. N.; Aici s-a mutat la odihna veşnică N. N… Îţi face impresia că eşti într-o mulţime de oameni care, în viaţă fiind, au trăit tot cu „Domnul” în gură şi n-au vrut să mai ştie de nimic altceva decât de Dumnezeu şi de viaţa cea veşnică.

Dar vai, toată afacerea este aproape pe de-a-ntregul o minciună mare. Cei mai mulţi dintre cei cu „Domnul” la capul mormântului n-au vrut să audă de El în viaţă. Ba, L-au hulit şi L-au batjocorit. Un prieten mă cam mustra zilele trecute că folosesc în predică prea mult cuvântul „Domnul”.

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un mare hulitor de cele sfinte. Trăia în beţii, în înjurături grozave şi în alte fărădelegi. De Dumnezeu şi de cele sfinte nici nu voia să audă. A murit fără veste şi, fiind om cu stare, rudeniile i-au făcut o îngropăciune aleasă. Iar la mormânt i-au pus o cruce mare şi frumoasă pe care era scris: Aici odihneşte în Domnul N. N., mutat la viaţa cea veşnică în anul…

Oare nu era şi aici o minciună mare? Eu mi-am zis în mine (plângând): Doamne fereşte de o astfel de „odihnă veşnică”.

Vom spune deci că Ziua Învierii trebuie să fie pentru noi ziua biruinţei şi semnul biruinţei noastre asupra întunericului, asupra păcatului, asupra vrăjmaşului diavol.

Bucuria din Praznicul Învierii trebuie să fie bucuria unui început de viaţă duhovnicească, de viaţă trăită cu Domnul.