Hristos a înviat! - Un cântec de bucurie și de biruință

Ziua Învierii este, înainte de toate, un praznic de bucurie. Strămoșescul salut „Hristos a înviat!” răsună ca un cântec de bucurie. El ne aduce vestea cea scumpă că puterea morții a fost înfrântă. Învierea Mântuitorului ne-a trecut „din moarte la viață și de pe pământ la cer”.

Praznicul Învierii este apoi un praznic de biruință.

Învierea Domnului este biruință deplină și desăvârșită asupra întunericului, asupra păcatului, asupra vrăjmașului diavol. Praznicul Învierii cuprinde în sine toate biruințele pe care scumpul nostru Mântuitor le-a adus și ni le-a lăsat în lume.

Dar vom spune și aici cu apăs: bucuria și biruința Învierii au de-a face cu noi numai în măsura în care stăm și noi față de ele. Ce mult grăitoare este și în privința aceasta cântarea bisericească: Ieri cu Tine, Hristoase, m-am îngropat, astăzi mă ridic împreună cu Tine! Bucuria și biruința Învierii trebuie să treacă prin răstignirea noastră față de lume și prin moartea și îngroparea noastră față de păcat (Rom 8, 1-20). Deci dacă ați murit și v-ați sculat împreună cu Hristos, omorâți mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima rea, mânia, iuțimea, hula, întru care oarecând viețuiați; și, dezbrăcându-vă de omul cel vechi împreună cu faptele lui, îmbrăcați-vă întru cel nou (Col 3, 1-11).

Aici este cheia bucuriei din Praznicul Învierii. Învierea este - și trebuie să fie - bucuria unui început de viață duhovnicească, de viață nouă trăită cu Domnul.

Învierea ne spune că noi, încă de aici din lume, trebuie să începem a trăi viața cea veșnică cu toate biruințele ei și bucuriile ei. Ziua Învierii trebuie să fie pentru noi ziua biruinței și semnul biruinței asupra întunericului, asupra păcatului și asupra vrăjmașului diavol. Pentru un creștin biruit de toate patimile și păcatele, ce însemnătate ar avea Ziua Învierii?

I-au mântuit clopotele Învierii

Istoria a păstrat o întâmplare cu mult înțeles pentru Praznicul Paștilor. Era în timpul când armatele lui Napoleon cucereau Europa. În dimineața Învierii din anul 1799, un general al lui Napoleon, Massena, apăru cu armata pe un munte din apropierea orășelului Feldkirch din Austria. Orașul se umplu de spaimă. Consilierii orașului fură de părere că orașul trebuie imediat predat vrăjmașului. Dar un bătrân preot din oraș fu contra, astfel grăind: Iubiții mei, astăzi este Ziua Învierii. Să lăsăm clopotele tuturor bisericilor să răsune. Să ne strângem cu toții la rugăciune, iar grija orașului să o lăsăm în seama Domnului. Noi trebuie să cunoaștem nu numai slăbiciunile noastre, ci și puterea lui Dumnezeu.

Propunerea fu primită, clopotele începură să vuiască cu glas mare. Străzile se umplură de credincioși care se strângeau la biserică.

Și ce s-a întâmplat? Un lucru minunat. Auzind răsunetul clopotelor și văzând mulțimea furnicând prin oraș, francezii își ziseră: „Aici trebuie că s-a petrecut ceva… Desigur, astă noapte a sosit în oraș armata austriacă; de aceea răsună clopotele de bucurie… Trebuie să plecăm de aici”.

Și, strângând tabăra cu grăbire, armata se depărtă. Când ieșiră oamenii de la biserică, dușmanul dispăruse.

Ce icoană minunată pentru Ziua Învierii! Clopotele Învierii - puterea ce ne-o dă nouă darul învierii - trebuie să-l alunge pe vrăjmașul diavol. Clopotele învierii noastre sufletești trebuie să răsune neîncetat. Oriunde răsună aceste „clopote”, vrăjmașul diavol își strânge tabăra și fuge.

O înviere fără biruință sufletească nu valorează nimic.

Minciunile de prin cimitire

Bucuria Învierii o dă în primul rând chezășia că vom învia la o viață nouă, la o viață de odihnă și bucurie veșnică. Dar și bucuria aceasta o pot avea numai cei ce trăiesc în așteptarea acestei vieți și luptă pentru dobândirea ei. Fără asta, toate vorbele de „odihnă” și „viață veșnică” sunt minciuni.

Cimitirele sunt pline de astfel de minciuni. Când intri în cimitir, în toate părțile vezi cruci frumoase, cu inscripții frumoase: Aici odihnește în Domnul N. N.; Aici a adormit în Domnul N. N.; Aici s-a mutat la odihna veșnică N. N… Îți face impresia că ești într-o mulțime de oameni care, în viață fiind, au trăit tot cu „Domnul” în gură și n-au vrut să mai știe de nimic altceva decât de Dumnezeu și de viața cea veșnică.

Dar vai, toată afacerea este aproape pe de-a-ntregul o minciună mare. Cei mai mulți dintre cei cu „Domnul” la capul mormântului n-au vrut să audă de El în viață. Ba, L-au hulit și L-au batjocorit. Un prieten mă cam mustra zilele trecute că folosesc în predică prea mult cuvântul „Domnul”.

De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de un mare hulitor de cele sfinte. Trăia în beții, în înjurături grozave și în alte fărădelegi. De Dumnezeu și de cele sfinte nici nu voia să audă. A murit fără veste și, fiind om cu stare, rudeniile i-au făcut o îngropăciune aleasă. Iar la mormânt i-au pus o cruce mare și frumoasă pe care era scris: Aici odihnește în Domnul N. N., mutat la viața cea veșnică în anul…

Oare nu era și aici o minciună mare? Eu mi-am zis în mine (plângând): Doamne ferește de o astfel de „odihnă veșnică”.

Vom spune deci că Ziua Învierii trebuie să fie pentru noi ziua biruinței și semnul biruinței noastre asupra întunericului, asupra păcatului, asupra vrăjmașului diavol.

Bucuria din Praznicul Învierii trebuie să fie bucuria unui început de viață duhovnicească, de viață trăită cu Domnul.