Înfricarea de cutremure
Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare
1 - În timpul cutremurului, oamenii da, s-au înfricoşat, vor fi căzut mulţi pe jos şi în clipa aceea se vor fi întrebat îngroziţi, - fiecare:
- Ce trebuie să fac?
Cel dintâi gând pe care toţi îl vor fi avut va fi fost: să fugă afară, - ca să nu se prăbuşească totul peste ei ca să nu moară acolo.
În marile primejdii cel dintâi gând este salvarea vieţii.
De ce oare în faţa iadului, oamenii nu au acest gând înainte de a ajunge acolo?
2 - În timpul cutremurului, unii oameni ajunşi afară,
ori prinşi înăuntru de uşile blocate,
se aruncă pe genunchi strigând: Doamne, ce trebuie să fac? Ce să fac să-mi scap viaţa? Ce să fac să-mi scap soţia, copilul, mama, soţul, fratele?...
După viaţa ta, - prima grijă o ai de viaţa alor tăi.
3 - Şi desigur nu puţini trebuie să fie acei care în clipa primejdiei - iau hotărârea să se predea Domnului, să se întoarcă la Hristos şi să-L slujească pe El în viitor cu toată casa lor şi viaţa lor.
Dar desigur foarte puţini sunt cei care, după ce a trecut cutremurul, şi au scăpat cu viaţă - şi-au ţinut cu adevărat promisiunea făcută lui Dumnezeu în cutremurătorul moment al primejdiei.
Ce păcat şi ce pierdere mare este asta pentru ei!
4 - O, suflete salvat din primejdii de moarte, numai datorită unei minuni, - tu oare ce-ai zis în clipa marii tale înspăimântări?
Te mai gândeşti tu la asta?
Îţi mai aduci tu aminte de strigătul tău de atunci?
O, dacă tu l-ai uitat, dacă nu vrei nici să-ţi mai aduci aminte de el, - eu aş dori să te rog să nu-l uiţi.
Pentru că primejdia nu a trecut de tot.
Primejdia este încă şi mai prezentă, după cum ne înştiinţează Însuşi Mântuitorul când zice în Evanghelia Sa:
- „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie... un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi...” (Matei 24, 4-14).
Marile nenorociri abia de acum încolo vor veni.
5 - Să-ţi pui şi tu cu adevărat marea întrebare, care va rămâne unica, singura, cumplita întrebare cu adevărat însemnată pentru fiecare om, ca pentru întreaga omenire:
Ce să fac, ca să fiu mântuit?
Ce trebuie să fac eu acum, ca să fiu mântuit atunci?
O, ce înţelept şi însemnat lucru este ca şi tu dragul meu - să-ţi pui şi să-ţi spui chiar acum, această întrebare, singura mare, singura într-adevăr mare întrebare pentru viaţa şi moartea ta
- pentru viaţa şi moartea alor tăi!
6 - Pentru primejdia marilor cutremure de pământ, sunt unii oameni mai prevăzători, care prin locurile unde aceste calamităţi bântuie mai des - şi-au construit nişte adăposturi din grinzi şi pereţi foarte întăriţi,
iar în clipa marilor primejdii, dacă mai au timp, ei fug şi se ascund în siguranţa acestor adăposturi. Cei care mai ajung până acolo poate sunt scăpaţi.
7 - Desigur că mulţi n-au mai ajuns la adăpost - fiindcă ori erau prea departe, ori prea nepăsători, ori prea înceţi.
Unii au fost prinşi de moarte doar la un pas de adăpost, unii chiar la uşa lui,
- dar în zadar dacă nu erau în el.
8 - Pe toate paginile Sfintelor Scripturi, ca pe nişte uriaşe ziduri, sunt scrise aceste cuvinte şi însemnate aceste săgeţi arătând spre Marele, spre Unicul, spre Singurul şi Veşnicul Adăpost sigur: ISUS. - În care noi putem scăpa de prăpădul mâniei viitoare.
De mânia viitoare în care vor fi stropşiţi toţi cei nepăsători, neascultători, întârziaţi şi necredincioşi - surprinşi în afară de acest adăpost.
Fericit cine caută şi află astăzi adăpostul Mântuitorului nostru Sfânt, Crucea şi Jertfa Domnului Isus.
9 - Un suflet care s-a întors cu adevărat la Hristos, care a fost curăţit de păcatele lui, spălat de nelegiuirea lui, transformat în toată fiinţa sa de Harul lui Dumnezeu,
- acela cel dintâi lucru pe care îl face, va fi să spele - ca temnicerul din Filipi - toate ranele pe care el le-a făcut în viaţa sa de mai înainte, oricărui semen al său.
Prin aceasta se va cunoaşte cu adevărat că el s-a întors sincer la Dumnezeu, - sau nu.
10 - Un om care spune că s-a întors la Dumnezeu, dar nu aleargă îndată cu toată graba şi cu toată durerea pocăinţei să spele ranele făcute de-aproapelui sau să repare nedreptatea pe care i-a făcut-o - acela este un mincinos, iar nu un pocăit şi întoarcerea lui este o minciună, iar nu un adevăr.
Un om care şi după aşa-zisa lui întoarcere la Domnul, - mai continuă să facă rane fratelui său, ori fraţilor săi, - rane pe care nu le mai spală ci mai toarnă peste ele încă sare şi oţet, - ce fel de credincios pocăit poate fi? Şi ce osândă ar fi ca să n-o merite el de la Dumnezeu, pentru prefăcătoria sa?
11 - Primejdia pierderii continuităţii înaintaşilor sfinţi,
primejdia ruperii lanţului de aur al credinţei drepte,
primejdia dezrădăcinării noastre duhovniceşti - este mortală.
Să luptăm cu toate lacrimile noastre, cu toate rugăciunile noastre, cu toate sfâşierile noastre - să mai salvăm ceea ce încă n-am pierdut,
ceea ce încă n-a murit din noi,
spre a nu ne prăbuşi în vârtejul pierzării fără fund, din care nu mai este revenire niciodată la viaţă.
12 - Bătrânilor, povestiţi celor tineri...
Părinţilor, spuneţi copiilor voştri...
Voi cei care ştiţi, învăţaţi pe cei ce nu ştiu
şi voi cei care vă duceţi, împărtăşiţi celor care vin - ceea ce nu trebuie niciodată să se uite.
Spre a păstra ceea ce nu trebuie să pierdem, fiindcă istoria noastră suntem noi. Iar dacă ne rupem noi de istoria noastră, ne rupem de înaintaşii noştri, de rădăcinile noastre, de numele nostru, ne rupem de noi înşine...
Şi cine se rupe de sine însuşi, este cel mai pierdut.
13 - Până când un străin te rupe de casa ta, de fraţii tăi, de locul tău, - dar nu te poate rupe de tine însuţi, - trăieşti oriunde şi birui orice.
Dar când tu însuţi te-ai rupt de tine însuţi, - atunci eşti pierdut pe vecii vecilor.
14 - Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi...
Mulţi sunt cei ce vin la început în Lucrarea lui Dumnezeu, dar puţini sunt cei care rămân până la sfârşit statornici în ea.
Mulţi sunt tinerii bisericii, dar ce puţini ajung bătrânii ei.
De aceea dacă este mare valoarea unor tineri credincioşi în Lucrarea lui Dumnezeu, este nespus mai mare valoarea acelora care au ajuns credincioşi până la bătrâneţea lor şi statornici până la anii cărunţiei şi până în clipa morţii.
15 - Cea mai mare nefericire pentru Biserica lui Hristos, este dezbinarea dintre lucrătorii ei, dintre bătrânii ei, dintre păstorii ei.
Nici un rău mai mare nu poate face diavolul Lucrării lui Dumnezeu, decât atunci când reuşeşte să-i dezbine pe fraţii lucrători unul contra altuia, unii împotriva altora.
16 - Pentru a face dezbinarea, Satana inspiră unora învăţături deosebite şi credinţe noi,
le dă alte încredinţări asupra învăţăturii şi alte explicaţii asupra Cuvântului - şi astfel reuşeşte să-i dezbine pe unii într-un fel şi pe alţii într-altul.
Făcându-i să creadă că acela este adevărul, iar nu cel apărat de fraţii dinainte.
Diavolul îi face pe fraţii cei dezbinaţi să creadă că luptă pentru adevăr, şi că suferă pentru credinţă. Căci această falsă încredinţare nimeni n-o mai poate scoate din sufletele lor. Ci sunt în stare să moară pentru ea, fără să se poată nici gândi măcar, că asta este tocmai de la Satana.
17 - O, fraţi sfinţiţi pentru iubire şi smerenie, - nu vă îngâmfaţi, nu vă socotiţi mai presus ca fraţii voştri, ca învăţătorii şi părinţii voştri - care v-au chemat şi v-au aşezat în Lucrarea Domnului,
ca să nu cădeţi în cursa dezbinătorului Satana, - care apoi prin voi va face numai ruină şi prăpăd, în Lucrarea lui Dumnezeu.
Fiţi treji şi vegheaţi!
Rămâneţi smeriţi şi ascultători de fraţii voştri. Numai aşa nu veţi cădea.
18 - Evanghelia Domnului Isus aruncă toată lumina sfântă asupra vieţii şi a faptelor Domnului Isus, spre a arăta că nu numai adevărul vorbit de El, ci şi viaţa trăită de El este de un mare şi cutremurător exemplu şi preţ.
Urmând pilda Domnului Isus, ucenicii care au preluat mărturisirea învăţăturii Domnului, au înţeles că un tot atât de mare preţ ca adevărul Evangheliei îl are şi trăirea ei cu fapte, - în faţa celor cărora le este dusă vestirea aceasta.
În acelaşi timp şi în acelaşi pas cu vestirea Cuvântului, mergea la apostoli exemplul cutremurător al acestui Cuvânt Sfânt trăit cu fapta lor sfântă.
19 - Noi înşine, când am auzit întâiul Cuvânt al propovăduirii Evangheliei, L-am auzit de la un sfânt, de la nişte sfinţi care ne-au putut spune cu vrednicie şi ei nouă la fel cum au spus sfinţii înaintaşi, -
fiindcă nici viaţa lor n-a fost cu nimic mai prejos ca a acelora. Nici sfârşitul nu le-a fost în alt fel decât ca al lor.
De aceea şi Duhul Sfânt a binecuvântat vremea lor şi mărturisirea lor, cu acelaşi fel de roade şi de biruinţe, de unitate şi de purtare, de bucurii şi de binecuvântări.
20 - Degradarea Evangheliei între noi a venit începând de atunci de când Satana a reuşit să-l introducă în Biserica Domnului pe primul Diotref,
pe primul Alexandru,
pe primul Dima,
pe primii Imeneu şi Filet...
Uneltele acestea pe care apoi Satan le-a şi ascuţit tot mai tare şi le-a sporit tot mai mult, - până când acum nici nu mai ştii unde nu sunt şi cum să mai lupţi contra lor.
O, Dumnezeule Bun, Te rugăm scapă Lucrarea Ta de ei.
Căci numai Singur Tu mai poţi.
Amin.