Inima şi cântarea
Traian Dorz - Dorim să fim
1 - Cea mai frumoasă cântare este aceea care iese dintr-o inimă bună şi curată. Dar o astfel de inimă numai Sângele Cel Scump al lui Hristos poate să ne-o facă.
O astfel de cântare este cea mai plăcută celor din cer - şi cea mai dulce dintre toate cântările de pe pământ.
2 - Ce mult trebuie să muncim şi să ne rugăm ca toate cântările noastre să izvorască din astfel de inimi răscumpărate de Hristos Domnul şi curăţite cu Scump Sângele Său.
Căci numai astfel de cântări străbat cerurile şi veacurile şi rămân pe totdeauna proaspete şi noi, fără a se învechi niciodată.
3 - Cântarea este unul dintre cele mai mari daruri lăsate de Dumnezeu omului pe pământ, pentru a-i uni şi ferici pe oameni.
Toate celelalte daruri îi mai pot şi despărţi pe oameni: vorbirile îi despart, doctrinele îi despart, discuţiile îi despart, dar cântarea şi poezia i-a unit pe totdeauna pe oameni şi nu i-au despărţit niciodată.
4 - De ce toate textele sfinte nu se citesc ci se cântă... De ce în Casa Domnului toate slujbele sfinte se cântă, toate rugăciunile se cântă, toate chemările şi răspunsurile se cântă?...
Pentru că melodia şi cântarea este ceva divin, ceva ceresc, ceva etern şi viu, care dă viaţă, căldură şi putere cuvintelor de care se ating - şi sufletelor în care pătrund.
5 - Să dorim şi să luptăm să avem totdeauna un suflet curat şi o inimă răscumpărată pentru că numai din astfel de stări cântarea noastră se înalţă spre placul lui Dumnezeu şi spre bucuria îngerilor din ceruri.
6 - Noi trăim în miezul unui timp unic. În mijlocul nostru se petrece un fenomen unic. Lucrarea înzestrată cu un tineret creştin creator este un dar unic de la Dumnezeu pentru Lucrarea Sa. De sute de ani, toate bisericile creştine cântă aceleaşi cântări şi repetă aceleaşi melodii. În nici una nu s-a creat şi nu s-a introdus nimic nou. E ca şi cum cântarea creştină ar fi îngheţat în secolele primului mileniu. Şi s-ar fi uscat atunci fără a mai produce nimic viu şi nou.
7 - Nu trebuie să ne oprim la ezitările noastre, nici la timiditatea noastră morală de la început pe care o mai avem uneori, - ci să ne bizuim pe puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi atât de minunat, şi lucrând cu inspiraţie dar şi cu transpiraţie, cu rugăciune dar şi cu muncă - şi vom vedea ce comori vom dezgropa din ce în ce tot mai fericiţi.
8 - Una dintre frumoasele trăsături ale caracterului nostru creştin, este recunoştinţa faţă de părinţii, faţă de înaintaşii noştri. Această recunoştinţă este una dintre rădăcinile cele mai tari care ne ţin pe noi legaţi de acest pământ şi de acest cer.
9 - O parte mică din cei dragi ai noştri este în pământ, dar cea mai mare parte din ei este în cer. Noi trebuie să avem o puternică legătură atât cu rădăcinile lor din pământ, cât şi cu ramurile lor din ceruri.
10 - Cine nu-şi iubeşte ţara lui pământească nu-şi poate iubi cu adevărat nici patria lui din ceruri. Cine nu-şi poate iubi biserica sa, nu poate iubi nici credinţa ei. Cine o poate părăsi pe una, uşor o poate lăsa şi pe cealaltă.
Cine nu iubeşte cântarea nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu.
11 - Trei mari realităţi istorice ne înconjoară: cea a patriei noastre pământeşti, cea a Patriei noastre cereşti şi cea a patriei noastre duhovniceşti, care este frăţietatea noastră. În fiecare dintre acestea noi avem rădăcini şi comori de neuitat şi de nesmuls.
12 - Noi privim la Biblie, ori pe pereţii noştri, ori în sufletele noastre şi vedem cât de familiare ne sunt feţele şi numele sfinţilor, ale profeţilor, ale părinţilor noştri.
Vorbim despre Avraam, despre Isac, despre Iacov, despre Isaia ori Ieremia, ori David din Vechiul Testament cum am vorbi despre cei mai dragi strămoşi ai noştri.
13 - Noi vorbim despre sfinţii apostoli Petru, Ioan, Pavel, ori despre Sfinţii Părinţi Vasile, Grigore şi Ioan ca despre cele mai apropiate şi sfinţite fiinţe nouă.
Vorbim despre Mircea, ori Ştefan, ori Neagoe, ori Brâncoveanu cu ochii înlăcrimaţi şi cu inima arzând...
14 - Noi mergem printre mânăstiri, ori printre ruini, ori printre morminte, cum am merge printre cele mai sfinte şi mai cutremurătoare minuni. În fiecare dintre acestea sunt înfipte adânci rădăcini ale fiinţei noastre şi orice gând necuviincios auzit despre ele, ne arde ca un fier înroşit sufletul.
15 - Noi am cunoscut chiar în timpul vieţii noastre pe acest minunat pământ în care ne sunt acum îngropate unele din sfintele lor moaşte, - oameni de o cutremurătoare asemănare cu marii oameni ai istoriei sfinte.
Şi binecuvântăm cu o veşnică recunoştinţă pe Dumnezeu pentru ei, fiindcă prin mijlocirea lor ne-au putut apropia şi de ceilalţi.
Şi pe urmele lor am ajuns la Dumnezeu.
16 - Gândindu-ne şi acum la ei, nu vedem decât un imens alb... Feţele albe, mâinile albe, veşmintele albe, de un alb strălucitor de curăţie, de flacără, de jertfă...
17 - Lacrimile vărsate lângă ei, zilele petrecute alături de ei, capul nostru pe umărul lor, ori al lor pe umărul nostru, lucrul lângă ei, ori rugăciunile împreună - ne-au rămas nişte izvoare din care ne vom adăpa veşnic. Nişte comori pe care nu le întrece nici o bogăţie din lume.
18 - Toate acestea ne-au rămas după ani numai nişte visuri sfinte, nişte minuni petrecute undeva în cer.
Şi totuşi oamenii aceştia au fost nişte oameni reali ca noi, dar mult - mult mai altfel decât noi. Acum au trecut din amintiri în icoane. De pe pământ la cer. Din iubire în evlavie...
19 - Inima şi cântarea noastră îi aduc însă mereu şi îi ţin mereu printre noi. Rădăcinile noastre prin ei se hrănesc din pământul acesta şi crengile noastre prin ei se leagănă în cer.
Câtă vreme avem aceste sfinte legături, nu ne vor smulge vânturile şi nu ne vor zdrobi călcâiele.
20 - Îngrijiţi aceste rădăcini şi aceste ramuri. Hrăniţi-vă prin ele din pământul acesta şi respiraţi prin ele din acest cer. Numai aşa vă veţi putea păstra şi numele şi locul şi fiinţa.
Prin părinţi avem trecut şi prin urmaşi avem viitor. Fără unii ori fără ceilalţi suntem ca nişte fire de iarbă pe care orice vânt le poate spulbera, orice apă le poate duce, orice noroi le poate acoperi.
Dumnezeule Veşnic fă-ne vrednici atât de unii cât şi de alţii.
Amin.