Inima și cântarea
Traian Dorz - Dorim să fim
1 - Cea mai frumoasă cântare este aceea care iese dintr-o inimă bună și curată. Dar o astfel de inimă numai Sângele Cel Scump al lui Hristos poate să ne-o facă.
O astfel de cântare este cea mai plăcută celor din cer - și cea mai dulce dintre toate cântările de pe pământ.
2 - Ce mult trebuie să muncim și să ne rugăm ca toate cântările noastre să izvorască din astfel de inimi răscumpărate de Hristos Domnul și curățite cu Scump Sângele Său.
Căci numai astfel de cântări străbat cerurile și veacurile și rămân pe totdeauna proaspete și noi, fără a se învechi niciodată.
3 - Cântarea este unul dintre cele mai mari daruri lăsate de Dumnezeu omului pe pământ, pentru a-i uni și ferici pe oameni.
Toate celelalte daruri îi mai pot și despărți pe oameni: vorbirile îi despart, doctrinele îi despart, discuțiile îi despart, dar cântarea și poezia i-a unit pe totdeauna pe oameni și nu i-au despărțit niciodată.
4 - De ce toate textele sfinte nu se citesc ci se cântă... De ce în Casa Domnului toate slujbele sfinte se cântă, toate rugăciunile se cântă, toate chemările și răspunsurile se cântă?...
Pentru că melodia și cântarea este ceva divin, ceva ceresc, ceva etern și viu, care dă viață, căldură și putere cuvintelor de care se ating - și sufletelor în care pătrund.
5 - Să dorim și să luptăm să avem totdeauna un suflet curat și o inimă răscumpărată pentru că numai din astfel de stări cântarea noastră se înalță spre placul lui Dumnezeu și spre bucuria îngerilor din ceruri.
6 - Noi trăim în miezul unui timp unic. În mijlocul nostru se petrece un fenomen unic. Lucrarea înzestrată cu un tineret creștin creator este un dar unic de la Dumnezeu pentru Lucrarea Sa. De sute de ani, toate bisericile creștine cântă aceleași cântări și repetă aceleași melodii. În nici una nu s-a creat și nu s-a introdus nimic nou. E ca și cum cântarea creștină ar fi înghețat în secolele primului mileniu. Și s-ar fi uscat atunci fără a mai produce nimic viu și nou.
7 - Nu trebuie să ne oprim la ezitările noastre, nici la timiditatea noastră morală de la început pe care o mai avem uneori, - ci să ne bizuim pe puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi atât de minunat, și lucrând cu inspirație dar și cu transpirație, cu rugăciune dar și cu muncă - și vom vedea ce comori vom dezgropa din ce în ce tot mai fericiți.
8 - Una dintre frumoasele trăsături ale caracterului nostru creștin, este recunoștința față de părinții, față de înaintașii noștri. Această recunoștință este una dintre rădăcinile cele mai tari care ne țin pe noi legați de acest pământ și de acest cer.
9 - O parte mică din cei dragi ai noștri este în pământ, dar cea mai mare parte din ei este în cer. Noi trebuie să avem o puternică legătură atât cu rădăcinile lor din pământ, cât și cu ramurile lor din ceruri.
10 - Cine nu-și iubește țara lui pământească nu-și poate iubi cu adevărat nici patria lui din ceruri. Cine nu-și poate iubi biserica sa, nu poate iubi nici credința ei. Cine o poate părăsi pe una, ușor o poate lăsa și pe cealaltă.
Cine nu iubește cântarea nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu.
11 - Trei mari realități istorice ne înconjoară: cea a patriei noastre pământești, cea a Patriei noastre cerești și cea a patriei noastre duhovnicești, care este frățietatea noastră. În fiecare dintre acestea noi avem rădăcini și comori de neuitat și de nesmuls.
12 - Noi privim la Biblie, ori pe pereții noștri, ori în sufletele noastre și vedem cât de familiare ne sunt fețele și numele sfinților, ale profeților, ale părinților noștri.
Vorbim despre Avraam, despre Isac, despre Iacov, despre Isaia ori Ieremia, ori David din Vechiul Testament cum am vorbi despre cei mai dragi strămoși ai noștri.
13 - Noi vorbim despre sfinții apostoli Petru, Ioan, Pavel, ori despre Sfinții Părinți Vasile, Grigore și Ioan ca despre cele mai apropiate și sfințite ființe nouă.
Vorbim despre Mircea, ori Ștefan, ori Neagoe, ori Brâncoveanu cu ochii înlăcrimați și cu inima arzând...
14 - Noi mergem printre mânăstiri, ori printre ruini, ori printre morminte, cum am merge printre cele mai sfinte și mai cutremurătoare minuni. În fiecare dintre acestea sunt înfipte adânci rădăcini ale ființei noastre și orice gând necuviincios auzit despre ele, ne arde ca un fier înroșit sufletul.
15 - Noi am cunoscut chiar în timpul vieții noastre pe acest minunat pământ în care ne sunt acum îngropate unele din sfintele lor moaște, - oameni de o cutremurătoare asemănare cu marii oameni ai istoriei sfinte.
Și binecuvântăm cu o veșnică recunoștință pe Dumnezeu pentru ei, fiindcă prin mijlocirea lor ne-au putut apropia și de ceilalți.
Și pe urmele lor am ajuns la Dumnezeu.
16 - Gândindu-ne și acum la ei, nu vedem decât un imens alb... Fețele albe, mâinile albe, veșmintele albe, de un alb strălucitor de curăție, de flacără, de jertfă...
17 - Lacrimile vărsate lângă ei, zilele petrecute alături de ei, capul nostru pe umărul lor, ori al lor pe umărul nostru, lucrul lângă ei, ori rugăciunile împreună - ne-au rămas niște izvoare din care ne vom adăpa veșnic. Niște comori pe care nu le întrece nici o bogăție din lume.
18 - Toate acestea ne-au rămas după ani numai niște visuri sfinte, niște minuni petrecute undeva în cer.
Și totuși oamenii aceștia au fost niște oameni reali ca noi, dar mult - mult mai altfel decât noi. Acum au trecut din amintiri în icoane. De pe pământ la cer. Din iubire în evlavie...
19 - Inima și cântarea noastră îi aduc însă mereu și îi țin mereu printre noi. Rădăcinile noastre prin ei se hrănesc din pământul acesta și crengile noastre prin ei se leagănă în cer.
Câtă vreme avem aceste sfinte legături, nu ne vor smulge vânturile și nu ne vor zdrobi călcâiele.
20 - Îngrijiți aceste rădăcini și aceste ramuri. Hrăniți-vă prin ele din pământul acesta și respirați prin ele din acest cer. Numai așa vă veți putea păstra și numele și locul și ființa.
Prin părinți avem trecut și prin urmași avem viitor. Fără unii ori fără ceilalți suntem ca niște fire de iarbă pe care orice vânt le poate spulbera, orice apă le poate duce, orice noroi le poate acoperi.
Dumnezeule Veșnic fă-ne vrednici atât de unii cât și de alții.
Amin.