Isus S-a apropiat, a luat pâinea, şi le-a dat; tot aşa a făcut şi cu peştele.
Pâinea le-a dat-o mai întâi. Pâinea care era Speranţa!
Ce este oare mai hrănitor ca pâinea?
Ce este mai puternic decât sănătatea?
Ce este mai scump decât libertatea?
Ce este mai de preţ decât aurul?
Ce este oare şi ce poate fi mai presus decât orice bun pentru om? Fără de care nu poate să trăiască nimeni? Care este oare comoara cea mai însemnată decât toate bunurile lumii?
- Speranţa este!
Fără pâine omul poate să trăiască. Şi fără libertate poate. Şi fără lumină. Şi fără ochi. Şi fără mâini. Şi fără picioare. Şi fără sănătate poate omul să trăiască... Sunt atâţia care trăiesc fără ele... Dar fără speranţă nu!
Mergeţi în spitale, mergeţi în închisori, mergeţi oriunde se chinuie sau se zvârcoleşte o fiinţă - şi veţi vedea: veţi vedea că atâta vreme cât mai are o speranţă de vindecare, o speranţă de libertate, o speranţă de bucurie, omul suferă, aşteaptă zile, luni şi ani - şi rezistă. Speranţa îl ţine şi-l ajută.
Dar când nu mai are nici o speranţă, fie cât de sănătos, fie cât de tânăr, fie cât de aproape - se prăbuşeşte.
Căci speranţa este pâinea vieţii.
Hristos este Speranţa noastră!
Această pâine a suferinţelor noastre, mai presus de orice pentru noi, vrea Hristos Domnul nostru să ne-o împartă mai întâi. Şi după ce o luăm noi aceasta, El ne va dărui cu siguranţă şi celelalte, de care mai avem nevoie.
Pentru lumea aceasta omul poate să-şi facă multe speranţe, şi unele poate că îi pot hrăni sufletul său flămând, şi îi pot reînnoi puterile sale obosite.
Dar adevărata speranţă, cu putere veşnică de înnoire, de înviorare, de biruinţă pentru orice suflet omenesc şi pentru orice stare este şi poate fi numai Hristos.
În viaţă omul o poate duce uneori şi cu speranţe înşelătoare. Dar în moarte nu-l poate ajuta decât singura speranţă adevărată care este Hristos Domnul nostru.
Cine are această Speranţă, acela poate trăi cu bucurie sau cu răbdare în orice loc. Poate suporta orice stare. Poate aştepta oricât. Poate muri oriunde. Poate primi orice. El ştie că sfârşitul îi va fi biruitor, moartea strălucită şi răsplata veşnică.
Dar cine nu-L are pe Hristos - ce va face în durerea lui, în singurătatea lui, în răscrucile grele ale vieţii sale, în moartea şi în veşnicia sa?
Dragi părinţi care vă iubiţi copiii şi care căutaţi să le daţi o pâine cât mai albă, cât mai moale, cât mai mare, cât mai sigură, - pentru fericirea copiilor voştri, vă rugăm:
Daţi-le copiilor voştri pe Hristos! Daţi-le pâinea cea mai dintâi, pâinea speranţei lui Hristos! Este pâinea cea mai sigură decât oricare alta. Este unica pâine sigură pentru viaţa şi veşnicia lor.
Când speranţa lui Hristos le va fi ancora sufletului, fiţi siguri că nu se vor îneca fiii voştri niciodată. Stânca cea Vie de care vor fi ancoraţi, îi va ţine atât de puternic că nu-i va mai putea lua nici un val. Pâinea aceasta îi va îndestula, în aşa fel, încât nu vor flămânzi niciodată.
Isus S-a apropiat de cei cărora le împărţea hrana...
O, voi toţi cei care doriţi să daţi hrană sufletelor omeneşti, învăţaţi de la Hristos: apropiaţi-vă de cei pentru care vorbiţi, pentru care scrieţi, pe care îi învăţaţi.
Apropiaţi-vă nu numai cu gura sau cu condeiul, ci apropiaţi-vă cu inima de ei. Iubiţi-i, rugaţi-vă pentru ei, plângeţi cu ei, simţiţi cu ei, bucuraţi-vă cu ei, pentru ei şi printre ei.
Apropiaţi-vă de cei cărora le daţi pâinea voastră.
Apropiaţi-vă de soţia şi de copiii voştri. De părinţii sau fraţii voştri. De elevii, de ucenicii, de inferiorii, de subalternii, de cititorii sau ascultătorii voştri.
Apropiaţi-vă prin iubire, prin înţelegere, prin milă, prin afecţiune, prin bunătate, prin modestie. Ei au nevoie nu numai de pâinea voastră, ci mai ales de apropierea voastră.
O pâine dată astfel satură toată fiinţa omului. Şi trupul, dar şi sufletul său. Fiindcă de cele mai multe ori adevărata bucurie nu o face darul în sine, ci felul cum este dat.
Numai El poate chema lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi.
Şi numai lângă El poţi crede cu putinţă orice minune pentru că El are puterea să împlinească mai mult decât cerem sau gândim noi (Efes. 3, 20).
Numai cu tabloul unei pâini nu-şi poate nimeni alina foamea. Şi numai cu imaginea unui izvor nu-şi poate nimeni stâmpăra setea.
Trebuie o pâine adevărată şi o apă adevărată.
Suflete dragă, dacă vrei să nu pieri în pustia prin care umbli şi mai ales în cea prin care vei avea să umbli de acum încolo, - vino la Isus Domnul şi Mântuitorul sufletului tău!
Vino cu foame şi cu sete adâncă.
Vino cu oboseala şi povara inimii tale.
Vino cu toate păcatele care îţi apasă şi îţi chinuiesc conştiinţa ta.
Vino cu toate lacrimile amarelor tale păreri de rău. Şi cu toate suspinele adevăratei tale pocăinţe.
Predă-te lui Isus şi roagă-L să te mai primească la masa harului Său! Cel dintâi dar al Său va fi pentru tine pâinea fericită a Speranţei.
Speranţa iertării şi mântuirii.
Speranţa izbânzii şi cununii.
Speranţa Luminii şi Fericirii veşnice.
Vino, şi vei vedea.
Slavă şi recunoştinţă veşnică Ţie, Preabunul şi Scumpul nostru Mântuitor Isus Hristos.
Pentru mila care ai avut-o faţă de slăbiciunile noastre, acoperindu-ni-le. Şi faţă de aşteptările noastre împlinindu-ni-le cu atâta milă, bunătate şi iubire cu care Te-ai apropiat de noi. Pentru toate speranţele împlinite până astăzi în chip atât de fericit - şi pentru cele ce ni le vei împlini, nespus mai strălucit în viitor, slavă şi recunoştinţă veşnică Ţie, Scumpul nostru Mântuitor şi Dumnezeul nostru Isus Hristos.
Amin.