Isuse, o Isuse...- de-atâţia ani
Traian Dorz - Cântări Uitate
Isuse, o Isuse, - de-atâţia ani îmi ţin
în clocotul durerii acest adânc suspin
de ani închid tăcută, în inima-mi de lut
această grea iubire cu chip necunoscut
şi-această grea durere cu chipul ei divin,
din care-mi scoate harfa acest amar suspin...
Azi nu mai pot, - ci Doamne, mă-ntreb de ce mi-ai dat
aşa poveri cum poate că nimeni n-a purtat
de ce doar pe-al meu suflet, Tu Doamne-ai vrut să pui
aşa poveri cum poate că n-ai pus nimănui?
- O, n-ai ştiut Tu oare că şi eu sunt pământ,
c-atunci când nu pot plânge,
sau nu mai pot să cânt,
sau nu mai am cui spune povara care-o duc,
nu ştiu s-aleg nici graiul
nici drumul ce-l apuc?
că prea multa durere şi dorul meu nebun
mă duc în stări din care să nu mai ştiu ce spun?
O, n-ai ştiut slăbia sărmanei mele firi
în care-mi duc povara acestei mari iubiri
şi-n care-mi port comoara acestei mari dureri
ce nu cunosc nici zare, nici margini nicăieri,
că-n marea lor adâncă - şi-n veşnicul lor foc
eu n-am pentru-amândouă nici lacrimă, nici loc
că inima se rupe, că ochii se topesc
că ele sunt din ceruri, iar eu sunt pământesc,
că ele sunt eterne, iar eu sunt trecător
că are să mă frângă curând povara lor...
- când n-am să mai pot plânge
ce am să fac Isuse
- şi cum o să sfârşesc?
... O, ai ştiut Isuse,
- şi totuşi Tu ai vrut
să-mi dai cât poate nimeni nu-i încă să fi-avut
şi m-ai trimes acolo să sufăr şi să spun
pe unde n-a mers nimeni să nu fi-ntors nebun
şi unde n-a fost nimeni să iese cum era
nainte de-a da preţul atât cât se cerea...
- într-un pustiu în care nici un răsunet nu-i
ci tot te duci, niciunde
şi tot zici, nimănui...
Am spus despre Iubire, cu harul ei ceresc
şi flăcările care alină şi sfinţesc
am spus despre durere cu imnul cel mai sfânt
- că-n ele-i tot ce are ceresc acest pământ,
şi-n ele-i tot ce are pământ ce e din cer
doar ele sunt eterne - prin toate câte pier...
Am spus doar despre ele, - că-n lumea asta nu-s
comori şi adevăruri aşa să se fi spus
- am spus despre acestea, cum altfel n-am ştiut,
iar azi sunt singur-singur,
- mai mult ca la-nceput...
... Mi se părea c-ascultă, cei ce păreau că sunt,
dar nu, - mi-era cuvântul, - se-ncrucişa cu vânt
şi îmi era lumina prelinsă aburind
pe gheaţa depărtării ce însera murind...
Azi toată tinereţea şi-avutul fericit,
mi-am mistuit-o-n slujba din care ies zdrobit
ci doar mai am puterea cât să mai pot striga,
suspinul care singur mai arde-n viaţa mea:
- o, vino, vino, vino...
şi braţele în Sus,
încremenesc în spasmul cuvântului nespus
şi-n dorul ce nici astăzi n-am cui să-l mai arat
cât mi-a rămas spre Tine de nalt şi de curat
n-am nici cântări,
nici lacrimi,
nici şoapte să mai spun...
Isuse, - harfa-i spartă,
psalmistul Tău, - nebun...