Isuse, o Isuse...- de-atâția ani
Traian Dorz - Cântări Uitate
Isuse, o Isuse, - de-atâția ani îmi țin
în clocotul durerii acest adânc suspin
de ani închid tăcută, în inima-mi de lut
această grea iubire cu chip necunoscut
și-această grea durere cu chipul ei divin,
din care-mi scoate harfa acest amar suspin...
Azi nu mai pot, - ci Doamne, mă-ntreb de ce mi-ai dat
așa poveri cum poate că nimeni n-a purtat
de ce doar pe-al meu suflet, Tu Doamne-ai vrut să pui
așa poveri cum poate că n-ai pus nimănui?
- O, n-ai știut Tu oare că și eu sunt pământ,
c-atunci când nu pot plânge,
sau nu mai pot să cânt,
sau nu mai am cui spune povara care-o duc,
nu știu s-aleg nici graiul
nici drumul ce-l apuc?
că prea multa durere și dorul meu nebun
mă duc în stări din care să nu mai știu ce spun?
O, n-ai știut slăbia sărmanei mele firi
în care-mi duc povara acestei mari iubiri
și-n care-mi port comoara acestei mari dureri
ce nu cunosc nici zare, nici margini nicăieri,
că-n marea lor adâncă - și-n veșnicul lor foc
eu n-am pentru-amândouă nici lacrimă, nici loc
că inima se rupe, că ochii se topesc
că ele sunt din ceruri, iar eu sunt pământesc,
că ele sunt eterne, iar eu sunt trecător
că are să mă frângă curând povara lor...
- când n-am să mai pot plânge
ce am să fac Isuse
- și cum o să sfârșesc?
... O, ai știut Isuse,
- și totuși Tu ai vrut
să-mi dai cât poate nimeni nu-i încă să fi-avut
și m-ai trimes acolo să sufăr și să spun
pe unde n-a mers nimeni să nu fi-ntors nebun
și unde n-a fost nimeni să iese cum era
nainte de-a da prețul atât cât se cerea...
- într-un pustiu în care nici un răsunet nu-i
ci tot te duci, niciunde
și tot zici, nimănui...
Am spus despre Iubire, cu harul ei ceresc
și flăcările care alină și sfințesc
am spus despre durere cu imnul cel mai sfânt
- că-n ele-i tot ce are ceresc acest pământ,
și-n ele-i tot ce are pământ ce e din cer
doar ele sunt eterne - prin toate câte pier...
Am spus doar despre ele, - că-n lumea asta nu-s
comori și adevăruri așa să se fi spus
- am spus despre acestea, cum altfel n-am știut,
iar azi sunt singur-singur,
- mai mult ca la-nceput...
... Mi se părea c-ascultă, cei ce păreau că sunt,
dar nu, - mi-era cuvântul, - se-ncrucișa cu vânt
și îmi era lumina prelinsă aburind
pe gheața depărtării ce însera murind...
Azi toată tinerețea și-avutul fericit,
mi-am mistuit-o-n slujba din care ies zdrobit
ci doar mai am puterea cât să mai pot striga,
suspinul care singur mai arde-n viața mea:
- o, vino, vino, vino...
și brațele în Sus,
încremenesc în spasmul cuvântului nespus
și-n dorul ce nici astăzi n-am cui să-l mai arat
cât mi-a rămas spre Tine de nalt și de curat
n-am nici cântări,
nici lacrimi,
nici șoapte să mai spun...
Isuse, - harfa-i spartă,
psalmistul Tău, - nebun...