Lumină a lumii
Traian Dorz - Împreună lucrători cu Dumnezeu
Lumina este o predică fără cuvinte, este o lucrare fără zgomot, este o jertfă şi o luptă adusă în tăcere. Mărturisirea Evangheliei, cu graiul sau cu condeiul, este totdeauna nu numai lumină, ci şi zgomot. De cele mai multe ori e mai mult zgomot decât lumină.
Şi de aceea lucrarea aceasta atrage o parte de merit şi asupra aceluia prin care se răspândeşte, păgubind prin aceasta pe Acela Căruia I Se cuvine în întregime orice laudă şi orice mulţumire.
Voi sunteţi lumina lumii! - a spus Iisus (Matei 5, 14). Aceasta arată o stare a credincioșilor. Da, aşa suntem prin harul lui Dumnezeu. Dar... El a mai spus: Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri (Matei 5, 16). Aceasta putem fi prin voia şi străduinţa noastră.
Dar noi, dacă suntem firești, putem urmări ca, prin strălucirea noastră, oamenii să ne laude pe noi, după lucrările noastre, ei să ne înalţe pe noi, și după faptele noastre, să câştigăm noi. Atunci noi suntem lumina noastră, nu a lui Dumnezeu. Suntem vestitorii noştri, nu ai lui Hristos. Suntem nişte vase pline de noi, nu de Duhul Sfânt.
Dar nu trebuie să fim aşa. Ci, dacă lumina care este în noi nu este de la noi, ea trebuie să-L arate pe Acela Care ne-a dăruit-o și de la Care este.
Iată, cel mai mic ciob de sticlă sau cel mai ascuns bob de rouă peste care străluceşte soarele, îl arată pe soare. După puterea lui de cuprindere, ciobul de sticlă sau bobul de rouă îl arată în întregime pe soarele care îi dă strălucirea sa.
Te minunezi adesea de strălucirea şi frumuseţea pe care o are un sărman ciob de sticlă lucind de undeva, din praf sau din noroi, din vreun loc unde a fost aruncat de soartă, când luminează din el faţa soarelui. Sau un micuţ strop de rouă dintre nişte spini, când o rază de soare s-a oprit o clipă asupra lui.
Frate și soră, despre noi vorbesc! Frate și soră, noi nu suntem decât nişte biete şi trecătoare cioburi aruncate în existenţa acestei lumi și a acestei vieți scurte și mărginite. Dar când Faţa Soarelui-Hristos se opreşte o clipă asupra noastră, ce minunat putem noi face să vadă lumea și oamenii o parte din El în mijlocul lor!
Frate și soră, noi nu suntem adesea decât nişte sărmani stropi de rouă între spinii atâtor dureri ale acestei existenţe de o clipă. Dar când o rază din harul lui Hristos pătrunde în inima noastră, faţa noastră devine strălucitoare - şi oamenii, văzând această lumină, Îl preamăresc pe Dumnezeu.
Frate și soră, chiar şi de ai fi o oglindă puternică... chiar şi dacă faţa ta străluceşte până departe, peste mări şi ţări, totuşi şi atunci fă ca toată lumina ta să se proiecteze spre Hristos, de la Care o ai. Slăveşte-L cu toată puterea ta pe Dumnezeul tău Care ţi-a dat-o. Taci despre tine, ca tăcerea ta să vorbească strălucit despre El.
Frate și soră, eşti un suflet înzestrat de Dumnezeu cu o minte înţeleaptă sau cu un alt dar ales, cu o virtute mare? Fă ca toată lumina acestora să-L arate numai pe Dumnezeu în faţa oamenilor, în aşa fel ca ei să nu te laude pe tine, ci să-L preamărească pe Dumnezeul tău.
Frate și soră, eşti un mădular mai smerit al Lucrării lui Hristos? Nu ţii nici predici la adunare? Nu poţi înălţa nici rugăciuni puternice în mijlocul fraţilor? Nu ai nici darul cântării sau citirii înţelepte?
Să știi totuşi că tu ai o lumină cerească în tine: ai dragostea lui Hristos. Ai dragostea fraţilor. Ai iubirea de oameni. Ai puterea Duhului Sfânt şi ai roadele Lui minunate.
Lasă ca acestea să strălucească prin ochii tăi blânzi şi curaţi. Prin vorbele tale calde şi blânde. Prin faptele mâinilor tale binefăcătoare. Prin toată umblarea picioarelor tale. Şi prin toate trăsăturile întregii tale fiinţe.
Atunci tu vei fi ca o lumină binefăcătoare şi slăvită prin care va fi preamărit Dumnezeu. Și aceasta este tot ce ţi se cere pentru ca să devii o strălucire veşnică în Împărăția Lui.
Slavă veşnică Ţie, Izvorul Luminii, Care ai nimicit pe totdeauna puterea întunericului. Şi Care, prin strălucirea Ta pe pământ, ai făcut să se ivească atâtea strălucitoare feţe pământeşti care să arate lumina şi frumuseţea cerului Tău lumii acesteia.
Îţi mulţumim pentru acele luminoase vieţi prin care Ţi-am văzut strălucirea Ta printre noi.
Te rugăm, nu lăsa niciodată praful şi noroiul acestei lumi, fără cioburi strălucitoare.
Nu ne lăsa, Doamne, niciodată să fim fără oameni sfinți prin a căror viaţă să ne străluceşti Tu, cu lumina binefăcătoare a Evangheliei Tale.
Ci aprinde mereu în mijlocul întunericului în care trăim tot mai multe lumini care să adeverească puterea şi strălucirea Ta,
pentru ca noi, umblând în călăuzirea lor, să ajungem la lumina Feţei Tale Slăvite.
Şi în Lăcaşul Tău luminat.
Amin!
Să nu mai ardem
Să nu mai ardem pentru noi,
ci pentru cei ce ne urmează;
al sufletului larg şuvoi
să-mpartă rază după rază.
Cu lut tot mai puţin pe mâini,
cu tot mai limpede lumina
să le săpăm mai largi fântâni,
să-şi spele sufletul şi vina.
Să le-adâncim mai drept temei
înspre-Adevăr şi-mbrăţişare,
cu cât noi azi cu ani mai grei
plătim urcuşul lor spre soare.
Să le grăbim un mai slăvit
şi dulce Praznic spre-nviere,
cu cât noi ieri l-am ispăşit
mai cu oţet şi mai cu fiere.
S-ajungă ei a şti că-n tot
ce-i vrednic şi frumos sub soare
plătit e fiecare iot
cu plâns, cu sânge şi sudoare.
S-ajungă-a şti că tot ce-i drept
e mai presus de tiranie,
că tot ce-i vrednic şi-nţelept
e cea mai sigură-avuţie.
Că tot ce-i sfânt şi-adevărat
e-n veci mai tare ca minciuna,
că oricât geme cel curat
el izbândeşte-ntotdeauna.
- De-am izbutit să-ncredinţăm
pe cei ce vin aşa a face,
plătiţi de tot ce datorăm,
putem să adormim în pace!
*
Dac-aţi aflat cărarea Vieţii, atunci să şi umblaţi pe ea;
dacă vorbiţi, să vadă lumea că voi întâi trăiţi aşa.
Că, de vorbiţi şi spuneţi lumii, și voi nu faceţi cum vorbiţi,
tot ce-aţi putut zidi c-o mână, cu cealaltă risipiţi.
*
Pe cărarea-nţelepciunii cine umblă ascultând
darul ei cel scump, lumina, o va dobândi curând.
*
Avuţia cea mai de preţ
Pe timpul lui Alexandru Macedon, între Macedonia şi Grecia era pace. Aceasta şi din pricină că grecii aveau un conducător vrednic, care însă, datorită cinstei lui, era destul de sărac.
În semn de preţuire pentru cinstea şi vrednicia lui, Alexandru i-a trimis un dar de o sută de talanţi de aur. El tocmai scotea apă din fântână.
Omul cinstit întrebă pe cei care i-l aduceau:
- Pentru ce îmi trimite Alexandru un dar atât de mare?
- Fiindcă eşti cel mai cinstit om din Atena, răspunseră ei.
- Dacă regele mă socoteşte aşa, zise el, lăsaţi-mă aşa. Eu pot munci cu mâinile mele. Soţia mea mă ajută. Aşa avem de-ajuns.
Şi nu primi darul.
- Bine, dar primeşte-l atunci pentru copiii tăi, ziseră ei.
- Dacă copiii mei vor fi înţelepţi, vor avea destul din ce-mi ajunge şi mie, răspunse el. Dacă nu vor fi, atunci le va fi prea mult şi ceea ce le rămâne de la mine.
*
Ce spun Sfinţii noştri Părinţi
După cum cineva, uitându-se la frumuseţea cerului, zice: Slavă Ţie, Dumnezeule! - tot aşa trebuie să poată zice şi când se uită la purtarea celor credincioşi...
Nimic nu-l face pe credincios mai cunoscut şi mai vrednic de cinstire în mijlocul celorlalţi oameni, decât practicarea virtuţii spre binele tuturor.
Domnul nostru Iisus Hristos voieşte ca fiecare creştin să fie lumii dascăl, spre învăţătura cea bună, aluat, spre dospirea sănătoasă, sare, spre împiedicarea stricăciunii şi lumină, spre mântuire, aşa cum este El... Şi numai acela care este aşa este cu adevărat un creştin şi lucrează mântuirea pentru sine şi pentru alţii. (Sf. Ioan Gură de Aur)
Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt şi credincioşii în lume. (Epistola către Diognet)
*
Oastea Domnului este un foc ceresc, care arde pentru Dumnezeu. Pentru aprinderea noastră și aprinderea altora spre o viață sfântă... Pentru mântuirea noastră şi a tuturor oamenilor.
Oastea Domnului nu este altceva decât întoarcerea noastră la trăirea frumoasă a fraților și a surorilor din epistolele Sf. Ap. Pavel. Şi, cum aceia au dus în mijlocul neamurilor păgâne lumina învăţăturii şi a vieții lui Hristos, tot aşa trebuie să arătăm şi noi în mijlocul stricăciunii şi păgânismului de azi frumusețea unei vieți cu adevărat după voia şi porunca lui Hristos. Cine nu face așa este un mincinos.
Oastea Domnului s-a născut în mijlocul Bisericii noastre şi în mijlocul poporului nostru. Ea trebuie să rămână o flacără sfântă de credință în Biserică. Şi o lumină binefăcătoare în poporul nostru. Numai aşa îşi va îndeplini cu adevărat solia ei... Altfel, poate fi orice, dar nu va mai fi o Oaste a Domnului. (Părintele Iosif Trifa)