Lumină a lumii
Traian Dorz - Împreună lucrători cu Dumnezeu
Lumina este o predică fără cuvinte, este o lucrare fără zgomot, este o jertfă și o luptă adusă în tăcere. Mărturisirea Evangheliei, cu graiul sau cu condeiul, este totdeauna nu numai lumină, ci și zgomot. De cele mai multe ori e mai mult zgomot decât lumină.
Și de aceea lucrarea aceasta atrage o parte de merit și asupra aceluia prin care se răspândește, păgubind prin aceasta pe Acela Căruia I Se cuvine în întregime orice laudă și orice mulțumire.
Voi sunteți lumina lumii! - a spus Iisus (Matei 5, 14). Aceasta arată o stare a credincioșilor. Da, așa suntem prin harul lui Dumnezeu. Dar... El a mai spus: Așa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri (Matei 5, 16). Aceasta putem fi prin voia și străduința noastră.
Dar noi, dacă suntem firești, putem urmări ca, prin strălucirea noastră, oamenii să ne laude pe noi, după lucrările noastre, ei să ne înalțe pe noi, și după faptele noastre, să câștigăm noi. Atunci noi suntem lumina noastră, nu a lui Dumnezeu. Suntem vestitorii noștri, nu ai lui Hristos. Suntem niște vase pline de noi, nu de Duhul Sfânt.
Dar nu trebuie să fim așa. Ci, dacă lumina care este în noi nu este de la noi, ea trebuie să-L arate pe Acela Care ne-a dăruit-o și de la Care este.
Iată, cel mai mic ciob de sticlă sau cel mai ascuns bob de rouă peste care strălucește soarele, îl arată pe soare. După puterea lui de cuprindere, ciobul de sticlă sau bobul de rouă îl arată în întregime pe soarele care îi dă strălucirea sa.
Te minunezi adesea de strălucirea și frumusețea pe care o are un sărman ciob de sticlă lucind de undeva, din praf sau din noroi, din vreun loc unde a fost aruncat de soartă, când luminează din el fața soarelui. Sau un micuț strop de rouă dintre niște spini, când o rază de soare s-a oprit o clipă asupra lui.
Frate și soră, despre noi vorbesc! Frate și soră, noi nu suntem decât niște biete și trecătoare cioburi aruncate în existența acestei lumi și a acestei vieți scurte și mărginite. Dar când Fața Soarelui-Hristos se oprește o clipă asupra noastră, ce minunat putem noi face să vadă lumea și oamenii o parte din El în mijlocul lor!
Frate și soră, noi nu suntem adesea decât niște sărmani stropi de rouă între spinii atâtor dureri ale acestei existențe de o clipă. Dar când o rază din harul lui Hristos pătrunde în inima noastră, fața noastră devine strălucitoare - și oamenii, văzând această lumină, Îl preamăresc pe Dumnezeu.
Frate și soră, chiar și de ai fi o oglindă puternică... chiar și dacă fața ta strălucește până departe, peste mări și țări, totuși și atunci fă ca toată lumina ta să se proiecteze spre Hristos, de la Care o ai. Slăvește-L cu toată puterea ta pe Dumnezeul tău Care ți-a dat-o. Taci despre tine, ca tăcerea ta să vorbească strălucit despre El.
Frate și soră, ești un suflet înzestrat de Dumnezeu cu o minte înțeleaptă sau cu un alt dar ales, cu o virtute mare? Fă ca toată lumina acestora să-L arate numai pe Dumnezeu în fața oamenilor, în așa fel ca ei să nu te laude pe tine, ci să-L preamărească pe Dumnezeul tău.
Frate și soră, ești un mădular mai smerit al Lucrării lui Hristos? Nu ții nici predici la adunare? Nu poți înălța nici rugăciuni puternice în mijlocul fraților? Nu ai nici darul cântării sau citirii înțelepte?
Să știi totuși că tu ai o lumină cerească în tine: ai dragostea lui Hristos. Ai dragostea fraților. Ai iubirea de oameni. Ai puterea Duhului Sfânt și ai roadele Lui minunate.
Lasă ca acestea să strălucească prin ochii tăi blânzi și curați. Prin vorbele tale calde și blânde. Prin faptele mâinilor tale binefăcătoare. Prin toată umblarea picioarelor tale. Și prin toate trăsăturile întregii tale ființe.
Atunci tu vei fi ca o lumină binefăcătoare și slăvită prin care va fi preamărit Dumnezeu. Și aceasta este tot ce ți se cere pentru ca să devii o strălucire veșnică în Împărăția Lui.
Slavă veșnică Ție, Izvorul Luminii, Care ai nimicit pe totdeauna puterea întunericului. Și Care, prin strălucirea Ta pe pământ, ai făcut să se ivească atâtea strălucitoare fețe pământești care să arate lumina și frumusețea cerului Tău lumii acesteia.
Îți mulțumim pentru acele luminoase vieți prin care Ți-am văzut strălucirea Ta printre noi.
Te rugăm, nu lăsa niciodată praful și noroiul acestei lumi, fără cioburi strălucitoare.
Nu ne lăsa, Doamne, niciodată să fim fără oameni sfinți prin a căror viață să ne strălucești Tu, cu lumina binefăcătoare a Evangheliei Tale.
Ci aprinde mereu în mijlocul întunericului în care trăim tot mai multe lumini care să adeverească puterea și strălucirea Ta,
pentru ca noi, umblând în călăuzirea lor, să ajungem la lumina Feței Tale Slăvite.
Și în Lăcașul Tău luminat.
Amin!
Să nu mai ardem
Să nu mai ardem pentru noi,
ci pentru cei ce ne urmează;
al sufletului larg șuvoi
să-mpartă rază după rază.
Cu lut tot mai puțin pe mâini,
cu tot mai limpede lumina
să le săpăm mai largi fântâni,
să-și spele sufletul și vina.
Să le-adâncim mai drept temei
înspre-Adevăr și-mbrățișare,
cu cât noi azi cu ani mai grei
plătim urcușul lor spre soare.
Să le grăbim un mai slăvit
și dulce Praznic spre-nviere,
cu cât noi ieri l-am ispășit
mai cu oțet și mai cu fiere.
S-ajungă ei a ști că-n tot
ce-i vrednic și frumos sub soare
plătit e fiecare iot
cu plâns, cu sânge și sudoare.
S-ajungă-a ști că tot ce-i drept
e mai presus de tiranie,
că tot ce-i vrednic și-nțelept
e cea mai sigură-avuție.
Că tot ce-i sfânt și-adevărat
e-n veci mai tare ca minciuna,
că oricât geme cel curat
el izbândește-ntotdeauna.
- De-am izbutit să-ncredințăm
pe cei ce vin așa a face,
plătiți de tot ce datorăm,
putem să adormim în pace!
*
Dac-ați aflat cărarea Vieții, atunci să și umblați pe ea;
dacă vorbiți, să vadă lumea că voi întâi trăiți așa.
Că, de vorbiți și spuneți lumii, și voi nu faceți cum vorbiți,
tot ce-ați putut zidi c-o mână, cu cealaltă risipiți.
*
Pe cărarea-nțelepciunii cine umblă ascultând
darul ei cel scump, lumina, o va dobândi curând.
*
Avuția cea mai de preț
Pe timpul lui Alexandru Macedon, între Macedonia și Grecia era pace. Aceasta și din pricină că grecii aveau un conducător vrednic, care însă, datorită cinstei lui, era destul de sărac.
În semn de prețuire pentru cinstea și vrednicia lui, Alexandru i-a trimis un dar de o sută de talanți de aur. El tocmai scotea apă din fântână.
Omul cinstit întrebă pe cei care i-l aduceau:
- Pentru ce îmi trimite Alexandru un dar atât de mare?
- Fiindcă ești cel mai cinstit om din Atena, răspunseră ei.
- Dacă regele mă socotește așa, zise el, lăsați-mă așa. Eu pot munci cu mâinile mele. Soția mea mă ajută. Așa avem de-ajuns.
Și nu primi darul.
- Bine, dar primește-l atunci pentru copiii tăi, ziseră ei.
- Dacă copiii mei vor fi înțelepți, vor avea destul din ce-mi ajunge și mie, răspunse el. Dacă nu vor fi, atunci le va fi prea mult și ceea ce le rămâne de la mine.
*
Ce spun Sfinții noștri Părinți
După cum cineva, uitându-se la frumusețea cerului, zice: Slavă Ție, Dumnezeule! - tot așa trebuie să poată zice și când se uită la purtarea celor credincioși...
Nimic nu-l face pe credincios mai cunoscut și mai vrednic de cinstire în mijlocul celorlalți oameni, decât practicarea virtuții spre binele tuturor.
Domnul nostru Iisus Hristos voiește ca fiecare creștin să fie lumii dascăl, spre învățătura cea bună, aluat, spre dospirea sănătoasă, sare, spre împiedicarea stricăciunii și lumină, spre mântuire, așa cum este El... Și numai acela care este așa este cu adevărat un creștin și lucrează mântuirea pentru sine și pentru alții. (Sf. Ioan Gură de Aur)
Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt și credincioșii în lume. (Epistola către Diognet)
*
Oastea Domnului este un foc ceresc, care arde pentru Dumnezeu. Pentru aprinderea noastră și aprinderea altora spre o viață sfântă... Pentru mântuirea noastră și a tuturor oamenilor.
Oastea Domnului nu este altceva decât întoarcerea noastră la trăirea frumoasă a fraților și a surorilor din epistolele Sf. Ap. Pavel. Și, cum aceia au dus în mijlocul neamurilor păgâne lumina învățăturii și a vieții lui Hristos, tot așa trebuie să arătăm și noi în mijlocul stricăciunii și păgânismului de azi frumusețea unei vieți cu adevărat după voia și porunca lui Hristos. Cine nu face așa este un mincinos.
Oastea Domnului s-a născut în mijlocul Bisericii noastre și în mijlocul poporului nostru. Ea trebuie să rămână o flacără sfântă de credință în Biserică. Și o lumină binefăcătoare în poporul nostru. Numai așa își va îndeplini cu adevărat solia ei... Altfel, poate fi orice, dar nu va mai fi o Oaste a Domnului. (Părintele Iosif Trifa)