Moştenire şi moştenitori
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Dacă vă iubiţi mântuirea sufletului şi viitorul copiilor voştri, veniţi la Hristos şi faceţi Voia lui Dumnezeu.
Atunci veţi fi şi voi fericiţi şi veţi putea muri în pace ştiind că aţi strâns şi pentru moştenitorii voştri o fericită moştenire la Dumnezeu.
Altfel, iată focul vi-l pregătiţi, ca moştenire veşnică şi vouă şi lor.
2 - Cea mai mare mângâiere a unui credincios este că Dumnezeu îi priveşte - şi-i vede inima lui,
îi vede lacrimile sale,
îi vede ocara pe care o îndură,
îi vede şi îi ştie binele pe care a ştiut să-l facă pe pământ şi printre semenii săi.
Iar dreptatea dragostei lui Dumnezeu îi va da moştenirea vieţii veşnice.
3 - Mângâiaţi-vă fii şi credincioşi adevăraţi ai lui Hristos, că va veni în curând şi ziua când veţi vedea că Dumnezeul vostru a văzut şi că Şi-a adus aminte de toate ostenelile voastre pentru El.
Cei care au ajuns la sfârşit au şi văzut, moştenirea cea nespus de mare pe care au primit-o pentru toate.
Fericit este cel ce seamănă cu Dumnezeu, chiar dacă seamănă numai cu lacrimi.
Căci el totdeauna va culege cu bucurie.
Pe măsură ce ajungem cu toţii la Hristos, vom vedea că chiar suferinţele de acum au lucrat pentru noi veşnica greutate de slavă pe care o moştenim.
4 - Nici o stare nu este mai rea decât frica şi descurajarea.
Nimic nu doare şi nu ruşinează mai mult o credinţă adevărată, decât frica şi descurajarea care îi paralizează pe toţi acei care ar trebui să fie numai îndrăzneală şi avânt pentru Dumnezeu.
Frica îl dezmoşteneşte pe orice suflet, de toată frumuseţea de pe pământ şi din cer.
5 - Dar slăvit să fie Domnul că astfel de stare nu ţine mult, la adevăratul credincios.
Urmează apoi acel val de putere, venit din Duhul lui Hristos, care umple sufletele tuturor cu duhul de jertfă şi de îndrăzneală Dumnezeiască.
Puterea lui Dumnezeu se revarsă plină de înflăcărare peste credincioşii ameninţaţi, - dar reînsufleţiţi de îndrăzneală şi speranţă.
6 - Atunci înflăcărarea lui Hristos cuprinde toate sufletele şi cu cât valul de apăsare a fost mai greu şi mai ameninţător, cu atât duhul de jertfă creşte mai mare...
Şi odată acest duh trezit, nimic nu-l mai poate birui.
Viaţa trupului şi toate avuţiile lumii nu mai preţuiesc pentru el nimic.
Totul devine atunci numai Hristos.
7 - Acele vremi rămân în istoria Bisericii, şi în faţa Veşniciei ei, tot ce omenirea a putut înălţa mai frumos lui Dumnezeu.
Şi tot ce a putut privi mai minunat Cerul pe pământ.
Aşa au strălucit primii noştri fraţi, creştinii biruitori prin moarte şi prin moştenire, care strălucesc şi în cerul lui Dumnezeu,
şi în istoria Creştinismului
şi în admiraţia noastră veşnică.
8 - Oricine vrea să facă mai strălucită credinţa, acela să o prigonească.
Şi oricine vrea să-i facă cel mai mare rău credinţei, acela să-i dea cea mai mare libertate.
9 - Cred că dintre toate strigătele deznădăjduite ale celor care au avut cândva Cuvântul lui Dumnezeu,
- după ce vor ajunge în pierzare - va fi acel strigăt amar:
- Doamne, nu am ascultat Cuvântul Tău!
Nimic nu se răzbună mai amar şi mai veşnic ca neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
10 - Nici unul din regretele celor care şi-au pierdut părinţii, nu-i mai dureros ca acela: Nu i-am ascultat pe părinţii mei!
Nici unele din lacrimile amare nu sunt mai grele ca ale acelora care şi-au pierdut soţii sau binefăcătorii sau fraţii.
- Şi lângă sicriul sau lângă mormântul lor, cu inima zdrobită de cele mai amare amintiri strigă:
- nu i-am ascultat, nu i-am ascultat când i-am avut!
11 - Cât de rari sunt părinţii cu adevărat buni
şi soţii cu adevărat credincioşi,
şi învăţătorii şi fraţii cu adevărat iubitori,
şi binefăcătorii cu adevărat binefăcători,
- dar tocmai pentru aceasta, trebuie să-i preţuim nemărginit.
12 - Cât de rar este Cuvântul lui Dumnezeu şi ce rari sunt adevăraţii Lui mărturisitori.
Ce puţin timp putem avea aceste comori adevărate în mijlocul nostru.
Şi atunci iată cât de multă grijă şi preţuire ar trebui să le arătăm noi când Dumnezeu ne trimite astfel de haruri!
Şi tot timpul cât ni le ţine.
13 - Dar cât de rău ne purtăm noi - cei mai mulţi dintre noi - faţă de Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu şi faţă de trimişii Lui
care în chipul cel mai frumos şi mai cald, vin să ne înfăţişeze căile care ne pot duce mai drept şi mai dulce la fericirea noastră!
Adeseori vedem aceasta, numai după ce i-am pierdut.
14 - Pe cele mai scumpe dintre fiinţele pe care ni le-a dăruit Dumnezeu, le ascultăm cel mai puţin.
Pe cei care ne-au iubit cel mai mult, îi iubim adeseori cel mai puţin.
Şi pentru cei care am făcut sau mai fac încă pentru noi cel mai mult, facem noi pentru ei cel mai puţin.
Apoi când vine ziua ca ei să ne fie luaţi pentru totdeauna rămânem numai cu regretul amar, cu plânsul amar, cu păcatul cel amar, că nu i-am ascultat, că nu i-am preţuit, că nu i-am urmat.
15 - Suflete dragă, dacă nu vrei să plângi veşnic, ascultă acum:
- preţuieşte timpul pe care încă îl ai,
soţul pe care încă îl ai,
fratele şi Mântuitorul pe care încă îl ai,
- ascultă-l, iubeşte-l şi urmează-l ca să fii veşnic fericit.
16 - Pentru fiecare dintre noi Dumnezeu a pregătit faptele bune în care trebuie să umblăm.
Fiecăruia dintre noi Dumnezeu ne-a dăruit un câmp de lucru, o sarcină de purtat, o lucrare de făcut, un steag de înălţat.
Nimeni nu ne poate nici înlocui, nici scuti de slujba noastră,
fiindcă fiecare şi-o are pe a lui.
Şi după cum fiecare vom moşteni o răsplată pentru ascultare şi împlinire,
- la fel, fiecare va moşteni o osândă, pentru neascultare.
17 - Răutatea ninivitenilor ajunsese până la urechile lui Iona şi de groaza lor, omul lui Dumnezeu a ales mai bine să nu asculte porunca lui Dumnezeu.
Să nu-şi împlinească misiunea. Să fugă şi să se ascundă. Alegea mai bine chiar şi moartea decât împlinirea datoriei sale.
Dar slujba pe care o avea el, nu mai putea s-o facă nimeni altul. El trebuia s-o facă.
De unde fugea el, gol rămânea acolo.
Nici datoria noastră n-o mai poate împlini nimeni. Ea rămâne întreagă şi pe vecie, numai asupra noastră.
18 - Dumnezeu a adus strâmtorarea şi profetul a trebuit să sufere nu pentru că a făcut, - ci pentru că n-a făcut Voia lui Dumnezeu.
Uneori trebuie să suferi şi dacă voia Domnului o faci, dar atunci suferinţa este slavă.
Pe când dacă suferi că n-ai făcut-o, este o ruşine şi o durere fără alt seamăn, dar fără nici o răsplată.
De suferinţă tot nu scapi şi dacă trădezi şi fugi. Dar suferinţa asta este o ruşine şi o osândă.
Pe când cealaltă - este o cinste şi o slavă veşnică.
19 - Când eram în flăcări m-am cutremurat de plânsul dureros al unui frate care gemea: nu-mi pare rău că ard, îmi pare rău că n-am lucrat.
Nu-mi pare rău că sufăr, ci îmi pare rău că m-am ascuns, şi nu mi-am făcut datoria când trebuia.
Fiindcă dacă trebuie să suferi, oricât te-ai ascunde tot de suferinţă nu scapi.
Dar nu-i totuna să suferi că ai făcut binele,
sau să suferi că nu l-ai făcut.
20 - A-L lăuda din tot sufletul pe Dumnezeu, pentru toate lucrările Sale, este o datorie veşnică pentru toate făpturile Lui.
Nu numai pentru că toate aceste lucrări sunt nespus de minunate, de frumoase, de bune şi de înţelepte,
- dar şi pentru că întreaga fericire pentru ele, a pus-o pentru noi Dumnezeu, în chiar împlinirea cu bucurie a acestei datorii de a-L lăuda pe El.
Laudă şi slavă veşnică Ţie Mântuitorul şi Iubitorul nostru Făcător şi Binefăcător.
Amin.