Moștenire și moștenitori
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Dacă vă iubiți mântuirea sufletului și viitorul copiilor voștri, veniți la Hristos și faceți Voia lui Dumnezeu.
Atunci veți fi și voi fericiți și veți putea muri în pace știind că ați strâns și pentru moștenitorii voștri o fericită moștenire la Dumnezeu.
Altfel, iată focul vi-l pregătiți, ca moștenire veșnică și vouă și lor.
2 - Cea mai mare mângâiere a unui credincios este că Dumnezeu îi privește - și-i vede inima lui,
îi vede lacrimile sale,
îi vede ocara pe care o îndură,
îi vede și îi știe binele pe care a știut să-l facă pe pământ și printre semenii săi.
Iar dreptatea dragostei lui Dumnezeu îi va da moștenirea vieții veșnice.
3 - Mângâiați-vă fii și credincioși adevărați ai lui Hristos, că va veni în curând și ziua când veți vedea că Dumnezeul vostru a văzut și că Și-a adus aminte de toate ostenelile voastre pentru El.
Cei care au ajuns la sfârșit au și văzut, moștenirea cea nespus de mare pe care au primit-o pentru toate.
Fericit este cel ce seamănă cu Dumnezeu, chiar dacă seamănă numai cu lacrimi.
Căci el totdeauna va culege cu bucurie.
Pe măsură ce ajungem cu toții la Hristos, vom vedea că chiar suferințele de acum au lucrat pentru noi veșnica greutate de slavă pe care o moștenim.
4 - Nici o stare nu este mai rea decât frica și descurajarea.
Nimic nu doare și nu rușinează mai mult o credință adevărată, decât frica și descurajarea care îi paralizează pe toți acei care ar trebui să fie numai îndrăzneală și avânt pentru Dumnezeu.
Frica îl dezmoștenește pe orice suflet, de toată frumusețea de pe pământ și din cer.
5 - Dar slăvit să fie Domnul că astfel de stare nu ține mult, la adevăratul credincios.
Urmează apoi acel val de putere, venit din Duhul lui Hristos, care umple sufletele tuturor cu duhul de jertfă și de îndrăzneală Dumnezeiască.
Puterea lui Dumnezeu se revarsă plină de înflăcărare peste credincioșii amenințați, - dar reînsuflețiți de îndrăzneală și speranță.
6 - Atunci înflăcărarea lui Hristos cuprinde toate sufletele și cu cât valul de apăsare a fost mai greu și mai amenințător, cu atât duhul de jertfă crește mai mare...
Și odată acest duh trezit, nimic nu-l mai poate birui.
Viața trupului și toate avuțiile lumii nu mai prețuiesc pentru el nimic.
Totul devine atunci numai Hristos.
7 - Acele vremi rămân în istoria Bisericii, și în fața Veșniciei ei, tot ce omenirea a putut înălța mai frumos lui Dumnezeu.
Și tot ce a putut privi mai minunat Cerul pe pământ.
Așa au strălucit primii noștri frați, creștinii biruitori prin moarte și prin moștenire, care strălucesc și în cerul lui Dumnezeu,
și în istoria Creștinismului
și în admirația noastră veșnică.
8 - Oricine vrea să facă mai strălucită credința, acela să o prigonească.
Și oricine vrea să-i facă cel mai mare rău credinței, acela să-i dea cea mai mare libertate.
9 - Cred că dintre toate strigătele deznădăjduite ale celor care au avut cândva Cuvântul lui Dumnezeu,
- după ce vor ajunge în pierzare - va fi acel strigăt amar:
- Doamne, nu am ascultat Cuvântul Tău!
Nimic nu se răzbună mai amar și mai veșnic ca neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
10 - Nici unul din regretele celor care și-au pierdut părinții, nu-i mai dureros ca acela: Nu i-am ascultat pe părinții mei!
Nici unele din lacrimile amare nu sunt mai grele ca ale acelora care și-au pierdut soții sau binefăcătorii sau frații.
- Și lângă sicriul sau lângă mormântul lor, cu inima zdrobită de cele mai amare amintiri strigă:
- nu i-am ascultat, nu i-am ascultat când i-am avut!
11 - Cât de rari sunt părinții cu adevărat buni
și soții cu adevărat credincioși,
și învățătorii și frații cu adevărat iubitori,
și binefăcătorii cu adevărat binefăcători,
- dar tocmai pentru aceasta, trebuie să-i prețuim nemărginit.
12 - Cât de rar este Cuvântul lui Dumnezeu și ce rari sunt adevărații Lui mărturisitori.
Ce puțin timp putem avea aceste comori adevărate în mijlocul nostru.
Și atunci iată cât de multă grijă și prețuire ar trebui să le arătăm noi când Dumnezeu ne trimite astfel de haruri!
Și tot timpul cât ni le ține.
13 - Dar cât de rău ne purtăm noi - cei mai mulți dintre noi - față de Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu și față de trimișii Lui
care în chipul cel mai frumos și mai cald, vin să ne înfățișeze căile care ne pot duce mai drept și mai dulce la fericirea noastră!
Adeseori vedem aceasta, numai după ce i-am pierdut.
14 - Pe cele mai scumpe dintre ființele pe care ni le-a dăruit Dumnezeu, le ascultăm cel mai puțin.
Pe cei care ne-au iubit cel mai mult, îi iubim adeseori cel mai puțin.
Și pentru cei care am făcut sau mai fac încă pentru noi cel mai mult, facem noi pentru ei cel mai puțin.
Apoi când vine ziua ca ei să ne fie luați pentru totdeauna rămânem numai cu regretul amar, cu plânsul amar, cu păcatul cel amar, că nu i-am ascultat, că nu i-am prețuit, că nu i-am urmat.
15 - Suflete dragă, dacă nu vrei să plângi veșnic, ascultă acum:
- prețuiește timpul pe care încă îl ai,
soțul pe care încă îl ai,
fratele și Mântuitorul pe care încă îl ai,
- ascultă-l, iubește-l și urmează-l ca să fii veșnic fericit.
16 - Pentru fiecare dintre noi Dumnezeu a pregătit faptele bune în care trebuie să umblăm.
Fiecăruia dintre noi Dumnezeu ne-a dăruit un câmp de lucru, o sarcină de purtat, o lucrare de făcut, un steag de înălțat.
Nimeni nu ne poate nici înlocui, nici scuti de slujba noastră,
fiindcă fiecare și-o are pe a lui.
Și după cum fiecare vom moșteni o răsplată pentru ascultare și împlinire,
- la fel, fiecare va moșteni o osândă, pentru neascultare.
17 - Răutatea ninivitenilor ajunsese până la urechile lui Iona și de groaza lor, omul lui Dumnezeu a ales mai bine să nu asculte porunca lui Dumnezeu.
Să nu-și împlinească misiunea. Să fugă și să se ascundă. Alegea mai bine chiar și moartea decât împlinirea datoriei sale.
Dar slujba pe care o avea el, nu mai putea s-o facă nimeni altul. El trebuia s-o facă.
De unde fugea el, gol rămânea acolo.
Nici datoria noastră n-o mai poate împlini nimeni. Ea rămâne întreagă și pe vecie, numai asupra noastră.
18 - Dumnezeu a adus strâmtorarea și profetul a trebuit să sufere nu pentru că a făcut, - ci pentru că n-a făcut Voia lui Dumnezeu.
Uneori trebuie să suferi și dacă voia Domnului o faci, dar atunci suferința este slavă.
Pe când dacă suferi că n-ai făcut-o, este o rușine și o durere fără alt seamăn, dar fără nici o răsplată.
De suferință tot nu scapi și dacă trădezi și fugi. Dar suferința asta este o rușine și o osândă.
Pe când cealaltă - este o cinste și o slavă veșnică.
19 - Când eram în flăcări m-am cutremurat de plânsul dureros al unui frate care gemea: nu-mi pare rău că ard, îmi pare rău că n-am lucrat.
Nu-mi pare rău că sufăr, ci îmi pare rău că m-am ascuns, și nu mi-am făcut datoria când trebuia.
Fiindcă dacă trebuie să suferi, oricât te-ai ascunde tot de suferință nu scapi.
Dar nu-i totuna să suferi că ai făcut binele,
sau să suferi că nu l-ai făcut.
20 - A-L lăuda din tot sufletul pe Dumnezeu, pentru toate lucrările Sale, este o datorie veșnică pentru toate făpturile Lui.
Nu numai pentru că toate aceste lucrări sunt nespus de minunate, de frumoase, de bune și de înțelepte,
- dar și pentru că întreaga fericire pentru ele, a pus-o pentru noi Dumnezeu, în chiar împlinirea cu bucurie a acestei datorii de a-L lăuda pe El.
Laudă și slavă veșnică Ție Mântuitorul și Iubitorul nostru Făcător și Binefăcător.
Amin.