O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz din cadrul programului comemorativ din 5 martie 1988, de la Certege

(...) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Așa am învățat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, așa cum spune: „Toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta”. Și, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră și cu toată ființa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana și de toate lucrările lui și ne-am unit cu Hristos și cu Biserica, și cu credința Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silințele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Și vine judecata pentru toți, cum spune: „...și iarăși va veni, cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit”. Și atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni și cei răi. Cei care au crezut și cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta și cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma și ne hotărâm pentru El și-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Și despărțirea aceea va fi pentru vecii vecilor.

* * *

(...) Suntem de câteva ceasuri aici sosiți. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alții care așa pe rând au venit, când unii, când alții. Și de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre și al explicațiilor pe care simțim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulți dintre cei care au venit aici le este acum clar și cunoscut scopul nostru și evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat și am dorit și noi din toată inima să ajungem până aici.

Am spus că în zilele acestea... alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la nașterea Părintelui Iosif. Și mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuța din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa.

În casa aceasta s-a născut. Chiar în casa aceasta. Așa era și atunci. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe fratele Dumitru și pe cei care sunt împreună cu el, care au urmat celor ce au plecat din casa aceasta și cărora aceștia le-au lăsat-o. Dumnezeu să le răsplătească pentru că au păstrat cât mai curată și cât mai frumoasă casa aceasta care, pentru noi, ne dăm seama că, din ce în ce, capătă o valoare tot mai mare și mai frumoasă. Pentru că, pe măsură ce se răspândește lucrarea minunată pe care a făcut-o Dumnezeu prin acest minunat om care s-a născut aici, pe măsura aceasta crește și recunoștința noastră, și prețuirea noastră pentru un profet al lui Dumnezeu atât de mare, care s-a născut în neamul nostru și chiar în zilele vieții noastre.

Noi îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a făcut parte să cunoaștem cu un ceas mai devreme decât alții această taină minunată, această Lucrare nespus de frumoasă a lui Dumnezeu; și această minunată sărbătorire, și acest minunat eveniment pe care noi îl prăznuim astăzi, [comemorarea a ceea ce] s-a petrecut atunci [în casa] aceasta minunată, acu’ 100 de ani. Părinții Dumitru și Anuța au primit de la Dumnezeu, ca un dar ceresc, al patrulea copil. Ei i-au pus un nume biblic, numele Iosif. Acesta este un nume biblic, un nume sfânt. În Vechiul Testament este pomenit acest nume înfățișându-l pe unul dintre copiii patriarhului Iacob, care a fost ales de Dumnezeu pentru o taină mare și pentru o lucrare strălucită. El a fost salvatorul poporului din care s-a născut. Cea mai frumoasă trăsătură a vieții lui Iosif din Vechiul Testament a fost curăția și nevinovăția lui; hotărârea lui puternică și atașamentul lui total față de Dumnezeu. El s-a născut în casa unui om credincios: Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam. Dumnezeu i-a făcut pe acești oameni strămoșii Fiului Său, Iisus Hristos. În cartea omenirii, acești oameni minunați sunt trecuți printre cei mai de seamă strămoși ai lui Hristos: Avraam, Isaac, Iacov. Iosif a fost apoi unul dintre fiii cei mai minunați ai lui Iacov, care l-a ajutat pe tatăl său și pe tot poporul său într-un moment dintre cele mai grele din istoria lor. Când erau amenințați să moară de foame, Dumnezeu a salvat prin Iosif viața poporului Său.

Au trecut apoi anii, mulți... și, la vremea potrivită, când Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, El a fost încredințat iarăși unui om sfânt tot cu numele de Iosif. Dreptul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, care trebuia să acopere cu ființa sa nașterea minunată și sfântă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost un om drept și sfânt. El a vorbit cu îngerii. Îngerii l-au călăuzit. Îngerii l-au înștiințat. Dacă veți citi cartea nașterii Mântuitorului nostru, în Evanghelia de la Sfântul Luca sau Matei, veți vedea ce rol minunat a avut dreptul Iosif în viața Mântuitorului. El a fost un al doilea Iosif pe care Dumnezeu l-a folosit pentru salvarea vieții Domnului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pe Care el îl primise în grijă o dată cu Maica Lui Sfântă, Sfânta Fecioară Maria. Acest om al lui Dumnezeu a apărat-o pe Sfânta Fecioară cu numele lui, cu ființa lui. Apoi L-a apărat pe Domnul Iisus. Maica și Copilul. Când a trebuit să fugă de mânia lui Irod departe, departe, în țara Egiptului, el a fost acela care a acceptat jertfa cea grea: să părăsească țara lui, locul lui și să călătorească pe jos (cum se călătorea atunci) săptămâni de zile poate, zi și noapte, prin tot felul de primejdii, printre tâlhari, printre fiare sălbatice, prin pustiuri cu secetă, cu foamete, cu lipsă de apă, cu lipsă de pâine... cu tot felul de primejdii. Acest Iosif sfânt a ocrotit-o pe Maica Sfântă și pe Copilul cel Sfânt. A salvat astfel de la moarte pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, de la moartea cu care îl pândea Irod, vrăjmașul care a ucis apoi acele mii de copilași, ca să-L poată ucide și pe Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu. Iosif a fost acela pe care Dumnezeu l-a folosit a doua oară pentru salvarea minunată a unui popor nesfârșit mai mare decât poporul Israel: a poporului lui Dumnezeu, a poporului creștin, care s-a născut prin Iisus Hristos, după cum s-a născut poporul evreu prin strămoșii lui Iosif.

Și acum 100 de ani, în casa aceasta, Dumnezeu a trimis unor părinți credincioși, Dumitru și Anuța, al patrulea copil. Cred că mama lui a fost o mamă sfântă. Ea a presimțit că omul acesta va fi un mare om în fața lui Dumnezeu. Așa cum și Maica Sfântă a fost înștiințată de înger că Acela care Se va naște din ea va fi Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii și ea a știut taina aceasta minunată și a păstrat-o în inima ei, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Și când au venit păstorii și au spus ce minunat li s-a vestit lor prin înger că S-a născut Iisus, și când au venit magii și le-a spus ce minunat le-a vestit lor steaua sfântă că S-a născut Iisus, Maria, Maica Sfântă, a păstrat în inima ei toate aceste sfinte cuvinte care îi mângâiau inima și care o întăreau în credința ei că Fiul pe care L-a primit ea este Fiul lui Dumnezeu.

Cred că ceva din această încredințare sfântă a primit, în ziua în care s-a născut Părintele Iosif, și maica lui, Anuța. Dumnezeu să o odihnească în Împărăția Sa cea cerească, pentru că a fost o maică cu adevărat sfântă. Ea a avut în păstrarea ei, de la Dumitru, soțul ei, Psaltirea. Biblia pe care o primise tatăl soțului ei, Nicolae Trifa, chiar din mâna lui Avram Iancu. Că el a fost, la Câmpeni, omul de încredere al lui Avram Iancu, pe vremea revoluției lui. Bunicul Părintelui Iosif a fost acesta. Și Avram Iancu i-a dat bunicului o Psaltire pe care o primise el de la Șaguna, ca amintire, pentru devotamentul lui în credința cu care el a slujit în timpul marii Revoluții a lor de la 1848. Această carte primită de la Șaguna și de la strămoșul Părintelui a fost Psaltirea pe care i-a dat-o măicuța lui pe patul morții ei. Când el avea 7 ani, aici în curtea aceasta s-a întâmplat că un tăuraș a împuns-o pe mama Părintelui Iosif. Și ea, din accidentul acesta nenorocit, a zăcut și, după câteva zile, a murit. Înainte de moarte însă, ea a luat Psaltirea ei și i-a dat-o copilului ei Iosif, cel care împlinea atunci 7 ani. Și i-a spus: „Ține cartea lui Dumnezeu! Tu vei fi omul lui Dumnezeu. Te vei mântui pe tine și pe alții prin această carte”.

A fost o profeție pe care Părintele a reținut-o mereu. Și aceasta l-a urmărit toată viața. El, după ce a crescut, a avut o viață destul de zbuciumată. Frații lui mi-au spus că Părintele Iosif a învățat a doua oară să umble, la vârsta de 4 ani, atât de bolnav a fost. După ce măicuța lui s-a dus la Domnul, el a rămas orfan la 7 ani. Dumitru, tatăl său, mai avându-i și pe ceilalți copii mai mici decât el, a trebuit să se căsătorească. Dar Dumnezeu a avut grijă să găsească pentru el ca a doua mamă a copilașilor rămași orfani de prima mamă bună. A găsit-o pe Rusanda de la Vidra de Sus. Ea a venit în casa lui Dumitru. Și cea mai mare grijă, Dumnezeu a făcut s-o aibă față de Iosif, acel copil căruia mama sa cea bună îi încredințase Cuvântul lui Dumnezeu și i-a spus că el se va mântui și îi va mântui și pe alții prin acest Cuvânt al lui Dumnezeu. A fost o profeție minunată. Asta s-a petrecut acum aproape 100 de ani, la șapte ani după nașterea copilului Iosif. În casa asta. Poate că aici, în [camera] aceasta, va fi zăcut maica lui; și el, copilaș de 7 ani, va fi stat mereu lângă pătuțul ei, nedezlipit de ea. Și mama, care-l iubea mai mult decât pe ceilalți, l-a mângâiat și l-a încredințat lui Dumnezeu, rugându-se pentru el să-l ajute să fie un om mântuit și să-i mântuiască și pe alții prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi ne-am gândit la toate aceste lucruri... și acum, când stau aici, mă gândesc că de atâția zeci de ani de când l-am cunoscut pe Părintele Iosif (acum aproape șaizeci de ani), am tot dorit să ajung odată aici. Și Dumnezeu a făcut să pot ajunge la anii aceștia, 74 de ani, să văd... Prin moarte am trecut, nu prin viață. Și anul trecut încă, pe vremea asta, n-am crezut că mai ajung nu să calc munții aceștia, dar nici să mai pun piciorul pe iarbă, în așa grea situație am fost. Însă Dumnezeu, Care are în mâna Sa și viața, și moartea, ne-a ajutat - mie într-un fel, celorlalți, de aici, în alt fel - să putem ajunge ca seara aceasta în care sărbătorim această sută de ani de la evenimentele pe care le povestim acum s-o putem petrece aici cu dumneavoastră, în amintirea acestor lucruri care sunt pentru noi o mare mângâiere sufletească. Pentru că noi vedem că nici o întâmplare nu-i întâmplătoare, ci că tot ce se întâmplă e rânduit mai dinainte de înțelepciunea lui Dumnezeu. Dacă avem credință, noi vedem în viitor aceste lucruri. Dacă avem răbdare, le vedem în trecut. Dar totdeauna, prin credință și răbdare, Dumnezeu ne descoperă adevărurile Sale. Și un astfel de mare adevăr este și acela despre care vorbim acum și în numele căruia și pentru semnificația căruia ne-am adunat astăzi aici.

Așa cum am spus, acum 100 de ani s-a născut în casa aceasta un om mare. Am mai zis: munții cei înalți nu-i vezi cât de mari sunt când ești aproape de ei. Trebuie să te depărtezi undeva departe și numai după aceea să poți vedea și să poți măsura cu adevărat înălțimea acelui munte lângă care erai atunci când nu-ți dădeai seama de el.

Cu oamenii mari din viață și din istorie, la fel s-a petrecut. Am vorbit mai înainte despre Sfântul Ioan Gură de Aur. Acum o mie și șase sute de ani a trăit acest om minunat, în primele secole ale creștinismului. Era un om așa de înalt duhovnicește! Așa de minunat, cum a fost Părintele Iosif... Omul acesta a făcut în Biserica creștină o lucrare extraordinar de mare, ce se întinde pe durata atâtor sute de ani. Dar pe vremea lui nimeni nu și-a dat seama cât de mare este, ce mare om al lui Dumnezeu este acest sfânt. Când era patriarh al Constantinopolului și s-a ridicat cu toată puterea asupra păcatului - și al împăratului, și al celor din casa împărătească -, toți l-au urât și toți au complotat împotriva lui și au făcut să fie judecat... condamnat... caterisit... aruncat și exilat departe, undeva în pustiu. De cinci ori caterisit, el a sfârșit undeva pe drum în pustiu, dus de soldați dintr-un post într-altul, dintr-o închisoare într-alta, osândit. Probabil că soldații l-au și omorât, ca să nu tot alerge cu el dintr-un loc în altul, să termine o dată cu el. Atunci era batjocorit Sfântul Ioan Gură de Aur și disprețuit, cum a fost în timpul vieții sale, de către mulți, batjocorit și Părintele Iosif. Tot din cauza răutății oamenilor invidioși, care l-au pârât la mai-mari și l-au judecat în fel și chip. Dar el a răbdat până la sfârșit și a rămas credincios. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, iată, astăzi este un uriaș al creștinismului. Și oriunde se mărturisește Evanghelia, el este unul dintre cei mai minunați și mai sfinți părinți ai Bisericii. Datorită lui avem Sfânta Liturghie pe care o ascultăm în cele mai multe dintre duminicile de peste an. Datorită lui avem atâtea scrieri minunate, care au întors pe mulți, mulți oameni la Dumnezeu. Dar pe vremea lui și mult timp după anii lui, nimeni nu l-a recunoscut și nu l-a cunoscut ca un om mare. Dar astăzi, după o mie și atâtea sute de ani, ce mare sfânt al Bisericii este Sfântul Ioan Gură de Aur!

De talia lui a fost Părintele Trifa. Numai că cei care sunt atât de aproape de el nu văd, cum nu cunoști muntele când ești așa de aproape de el cât de mare și de frumos e. Trebuie să treacă timp... trebuie să ne depărtăm poate sute de ani până când Biserica noastră va recunoaște ce înaltă sfințenie și ce mare valoare a avut acest mare om. Prin harul lui Dumnezeu însă, celor smeriți și celor credincioși, Dumnezeu le descopere adevărul.

Pe vremea când Mântuitorul a venit pe pământ și nimeni nu credea în El (că tot Ierusalimul s-a tulburat și Irod s-a tulburat când a auzit că S-a născut Iisus), au fost totuși niște suflete care L-au admirat și s-au închinat lui Iisus: păstorii, magii, sufletele simple și sincere, cărora Dumnezeu le-a descoperit acest adevăr.

Așa e și în țara noastră, și în vremea noastră. Au fost totuși oameni sinceri cărora Dumnezeu le-a descoperit ce mare om a fost Părintele Iosif. Și toți cei care am primit cuvântul lui și îndemnul lui ne-am întors la Dumnezeu, ne-am hotărât pentru Dumnezeu, am început o viață nouă cu Iisus și am devenit membri de fapt ai Bisericii, nu numai de drept, prin cuvânt și prin promisiune, și prin Botez. Cum au crezut cei care s-au hotărât prin Botez... membri de drept. Dar numai prin credință și prin hotărâre, și prin nașterea noastră din nou, și prin legământul nostru devenim membri de fapt, care trăim și mărturisim Cuvântul Sfânt al Adevărului, pe care Părintele Iosif ni l-a propovăduit nouă cu toată puterea, el cel dintâi.

Din pricina aceasta, că prin el Dumnezeu a făcut această minunată Lucrare a Oastei Domnului și că în această Lucrare s-au întors la Dumnezeu mii și sute de mii de oameni, și vestirea aceasta se întinde până la marginile pământului, în tot mai multe popoare, noi am învățat să-i prețuim pe acești mari oameni ai lui Dumnezeu și să-I dăm laudă lui Dumnezeu pentru meritele lor. Iar față de ei să ne arătăm recunoștința și datoria pe care o avem față de cei mai mari binefăcători ai noștri.

Spune un proverb evreiesc vechi așa: „Când părintele tău trupesc și părintele tău sufletesc au nevoie de tine în același timp, dator ești întâi să-l ajuți pe părintele tău cel sufletesc și apoi pe cel trupesc”. Pentru că părintele trupesc te-a născut numai pentru viața aceasta trecătoare, dar cel sufletesc te-a născut pentru viața veșnică. Fiindcă două vieți avem noi: aceasta care-i trecătoare și se sfârșește o dată cu moartea și cealaltă, eternă, veșnică, ce începe după moarte. Moartea nu este un sfârșit. Moartea este un prag peste care trecem din existența aceasta în cealaltă. În existența aceasta am avut părinții trupești, care ne-au dat viața și [cărora] suntem datori să le arătăm recunoștință, pentru că este scris: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești mulți ani pe pământ și să fii fericit”. Dar părinții noștri duhovnicești ne-au născut pentru viața veșnică, pentru că, prin cunoașterea lui Hristos, noi am devenit oameni noi, adevărați creștini, pentru că numai așa putem moșteni Împărăția cerească și veșnică a lui Dumnezeu.

Și Părintele Iosif a fost părintele nostru cel sufletesc care ne-a născut la o viață nouă.

Eu eram de 15 ani când am auzit prima dată cuvântul Părintelui Iosif. Căpătasem premiu la școală o carte pe care a scos-o Părintele Iosif la Sibiu. Corabia lui Noe se chema. Era în 1930. Am primit cartea aceasta ca premiu de la profesorul de religie, pentru că învățasem, după părerea lui, bine la religie. Când am primit cartea, eu, de la școală până am ajuns acasă, am citit cartea aceasta. Era ziua de Rusalii, în 8 iunie 1930, când am ajuns cu cartea acasă. Eram singur acasă. Ceilalți plecaseră... Am stat pe prispa casei până am terminat de citit cartea. La ora trei după-masă atunci. În cartea aceasta era o pagină în care zicea: „Dragă cititorule! Ți-a plăcut ție cartea aceasta? Poate că ți-a plăcut. Poate că, ici-colo, ai plâns citind-o. (Așa se întâmplase!) Dar cartea aceasta vorbește despre corabia lui Noe. Noe a fost un om care a făcut o corabie. Și în vremea lui Noe erau numai două feluri de oameni: cei care erau în corabie și au fost salvați și cei care erau afară din corabie și care au pierit toți. Putea fi chiar aproape de corabie, dacă n-a fost în ea, omul s-a înecat, pentru că era în afară de corabia mântuirii. Hristos, Mântuitorul nostru, este Corabia mântuirii noastre. Este Cel care ne cheamă la mântuire. Dacă tu te hotărăști acum, te lași de păcatele tale, te predai Domnului Iisus, prin hotărârea ta, tu intri în iertarea lui Hristos și în corabia mântuirii Lui și tu ești salvat. Dar dacă tu nu te întorci la Dumnezeu acum, tu ești pierdut... și ești pierdut pentru totdeauna. Pentru că oricine nu este găsit credincios în Hristos este pierdut. Oricine trăiește în păcat: în înjurături, în minciuni, în faptele lumii, în dezmăț și în celelalte, este în afară de Hristos, în afară de corabia mântuirii și este amenințat cu moartea. Dar cine vrea să se mântuiască trebuie să se lase în clipa aceasta de orice rău, să se hotărască pentru Domnul. Și, prin credință, el intră în corabia mântuirii. Tu ce faci? Vrei să te hotărăști pentru Domnul?”.

Atunci în inima mea am simțit un îndemn puternic: „Vreau!”. Eram singur. Era soarele pe cer la ora trei după-masă, în ziua de 8 iunie 1930. Eram singur acasă. În podul grajdului m-am dus. M-am aruncat pe genunchi, pe fân. Și am plâns, și m-am rugat lui Dumnezeu, și m-am predat lui Dumnezeu cu toată inima. Nu știu cât a durat rugăciunea mea. Dar fânul se umezise sub genunchi de lacrimi... Și, când m-am ridicat de la rugăciune, am fost un alt om. M-am predat lui Dumnezeu, m-am hotărât pentru El. Și de atunci Părintele Iosif e părintele meu sufletesc. Că el m-a întors la Dumnezeu și m-a făcut să cunosc viața cea nouă și m-am predat lui Dumnezeu.

Au mai trecut doi ani și după aceea m-a chemat el la Sibiu. I-am scris de-acasă... eram un copil singur și departe. [Trebuia să merg] de la Beiuș până la Sibiu; nici nu fusesem cu trenul niciodată. Și, când am ajuns totuși să-l cunosc, am rămas pentru totdeauna acolo. Și am crescut ca și copilul lui: la masă cu el, am lucrat împreună, am trăit împreună, am suferit împreună. De-acolo m-am dus în armată și de la armată iar m-am dus acolo. Și în noaptea morții lui, am fost singurul care am stat toată noaptea, cum am mai spus, lângă patul lui. Și mi-a spus niște lucruri pe care nu le-am uitat niciodată.

Le-am înscris pe toate și poate că odată va veni vremea să le vedeți, că-s înșiruite într-o carte mare, mare și cu multe istorisiri și întâmplări de atunci.

De aceea îl prețuim noi pe acest mare om al lui Dumnezeu. Și ceea ce s-a făcut în viața mea, transformarea asta, s-a făcut în viața a sute de mii de oameni. Și aceștia toți îl considerăm pe el părintele nostru. Și această lucrare pe care Dumnezeu a continuat-o atunci când [el] era în viață o continuă și după moartea [lui]. Omul moare, dar faptele lui nu mor o dată cu el. Unui om bun, care crește niște copii credincioși, care lasă niște învățături bune, care face niște fapte bune, îi vine vremea să moară. Dar faptele lui bune, copiii buni pe care i-a crescut, învățăceii buni, elevii lui buni, parohienii lui buni, ascultătorii lui pe care el i-a făcut să fie buni, aceia vor continua după el, pentru că sfaturile lui și cărțile lui continuă să lucreze în alte suflete. De aceea trebuie să vină Judecata din Urmă peste judecata care se face în clipa morții, când omul se duce, cel bun, ca Lazăr, în Împărăția cerească și cel rău, ca bogatul, în foc. Pentru că faptele omului nu mor o dată cu el. Cine crește un copil rău, părintele acela moare. Dar copilul lui, crescut de el rău, va crește, la rândul lui, alți copii răi și alți copii răi, și alți copii răi... Și, când va veni Judecata, părintele care a crescut copilul rău, mama care a crescut un fiu rău trebuie să învie și să vadă câți răi s-au născut din copilul ei cel rău pe care ea nu l-a învățat nici să se roage, nu l-a învățat nici să creadă în Dumnezeu, dar l-a învățat să mintă, să fure, să bea, să înjure, să facă lucruri rele... Acela îi va crește la fel pe copiii lui și, în Ziua Judecății, trebuie să se scoale toți, pentru ca mama aceea sau tatăl care a crescut un copil rău să vadă cât rău s-a născut din el. Și să primească nu numai plata pentru cât rău a făcut el cât trăia pe pământ, ci să primească plata și după cât rău au făcut cei pe care i-a crescut el rău.

Și tot așa, un părinte bun, o mamă bună care crește un copil bun, crește o familie bună: ea moare, se duce la Dumnezeu. Dar copilul bun, crescut bine, îi va crește, la rândul lui, pe ai lui iarăși bine. Și, când va veni Ziua Judecății și vor învia toți cei buni pe care i-a crescut o mamă printr-un copil bun, ea va primi răsplată pentru tot binele pe care l-au mai făcut în urma ei cei pe care i-a crescut ea bine.

De aceea trebuie să învie în Ziua Judecății maica Părintelui Iosif: să primească de la Dumnezeu răsplată nu numai pentru copilul cel bun pe care l-a crescut ea până la 7 ani, ci să vadă câți copii buni a mai născut acest om sfânt crescut de ea. Și să-și primească, în Ziua Judecății, o răsplată cerească pentru tot binele care de la ea a pornit. Pentru că ea a crescut copilul cel bun și i-a pus în brațe lui Cuvântul lui Dumnezeu și i-a zis: „Dragul mamei, prin aceasta te vei mântui tu și să mântuiești și pe alții...”. Așa face o mamă bună. Și, în Ziua Judecății, când vor învia, în ziua cea din urmă, toți morții, Dumnezeu le va răsplăti celor buni nu numai binele pe care l-au făcut ei în timpul cât erau în viață, ci și binele pe care l-au făcut după ei toți urmașii lor până la sfârșit. Pentru că așa e drept.

Iar cel rău trebuie să primească plata după răul pe care l-a făcut nu numai în timpul vieții sale, ci pe care l-a izvorât și în alții, pe care i-a crescut rău, până la sfârșit. De aceea trebuie să fie o judecată la urmă. Că de atunci Dumnezeu va răsplăti tot binele celor care au făcut bine fie ei, fie alții pe care i-au făcut și i-au îndemnat ei să facă bine. Și să plătească tot răul și la cel care l-a făcut, dar și pentru cei care au făcut, prin el, răul mai departe, de-a lungul veacurilor.

Toate acestea sunt niște învățături sfinte pe care noi prin părintele acesta minunat le-am cunoscut. El ne-a deschis nouă Sfânta Evanghelie. El ne-a arătat nouă ce însemnătate are Sfânta Liturghie, pildele Mântuitorului, pericopele citite din Evanghelie și din Apostole în duminicile noastre. Că trecusem și noi pe lângă ele ani de zile, cum au trecut și alții, de la început și până la sfârșit, și nu s-a ales nimic de ei. S-a dus la biserică stricat, necredincios și păcătos și tot așa s-a întors. Nu s-a prins nimic de el din tot ce a auzit acolo. Începe anul nou așa și așa sfârșește și 31 decembrie, tot necredincios. Începe postul necredincios, trece prin post necredincios, ajunge sfintele sărbători ale Paștilor tot necredincios. În el nu s-a făcut nici o schimbare. Taina Pocăinței, care este o taină a Bisericii noastre, ne învață pe noi să ne pocăim, să ne îndreptăm din toată inima.

(...) Să ne aducem aminte despre toți oamenii lui Dumnezeu care au ajutat ca și noi să ajungem să ni se lumineze și nouă mintea; că trăiam și noi în întuneric și mergeam la fel ca și cei care așa încep anul și așa-l sfârșesc; așa încep postul și așa-l sfârșesc; așa încep viața și așa o sfârșesc: necredincioși și neascultători. De la păcat se duc la pocăință, de la pocăință, iar la păcat. Ceea ce a mărturisit astăzi la preot că a făcut rău și zice: „îmi pare rău”, așa, din vârful limbii, și „...mă pocăiesc și mă îndrept”, mâine iar face la fel. Asta este înșelăciune și o minciună. Și Părintele Iosif așa a făcut. Dumnezeu de aceea l-a trimis: să ne trezească pe noi, că din astfel de minciună nu se poate ajunge decât în iad. „Treziți-vă și întoarceți-vă la Dumnezeu!” Și noi am ascultat acest prim cuvânt și ne-am hotărât pentru Dumnezeu. Dacă ne-am predat lui Dumnezeu cu Taina sfintei Pocăințe, am făcut mărturisirea și ne-am împărtășit, și ne-am spus: „Mă lepăd de satana și de toate lucrurile lui”, apoi ne-am lepădat pentru totdeauna de ele și nu le-am mai reluat, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu cei mai mulți oameni.

Dumnezeu de aceea l-a trimis pe acest om, să ne trezească din această stare. Să nu mergem la moarte amăgindu-ne că mergem spre viață. Să nu ne amăgim că suntem credincioși, dacă noi nu trăim credința. „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” cântăm la biserică. Și, după ce plecăm de acolo, îi dăm lui satan iarăși viața și iar cuvintele, și iar inima, și iar purtările noastre. Noi, dacă ne-am întors la Dumnezeu și vrem să ne mântuim, trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna, cum am zis la Botez: „Mă lepăd de satana și de toate lucrurile lui”; „Mă unesc cu Hristos și cu Biserica Lui”. Atunci să ne unim cu Hristos și să trăim după voia lui Dumnezeu.

Pe noi, astea ne-a învățat Părintele Iosif, care s-a născut acu’ 100 de ani în casa aceasta. Și pe această mamă sfântă care i-a pus în brațele lui sfânta Psaltire și l-a învățat să creadă și el și să-i învețe și pe alții să creadă, pe această mamă sfântă o pomenim noi. Și ea a trăit în casa asta. De aceea am dorit să ajungem aici, la sărbătoarea aceasta de 100 de ani. Știe Dumnezeu cine va mai veni după această sărbătoare aici... Noi credem însă că și peste o sută de ani, și peste o mie de ani - dacă va fi să mai trăiască lumea aceasta - aici mereu vor veni suflete care se vor apleca cu lacrimi și cu rugăciune să-I mulțumească lui Dumnezeu că s-a născut aici un om sfânt - de la o mamă sfântă - care, cu Cuvântul Lui cel sfânt, a ajutat și pe alții și va mai ajuta încă pe mulți, până la sfârșit, prin învățăturile pe care le-a lăsat, să se întoarcă la Dumnezeu.

Am dorit să ne arătăm recunoștința noastră față de acest om sfânt; de aceea am venit în seara aceasta aici. Și noi vă mulțumim din toată inima dumneavoastră, [celor] care stați aici și care moșteniți... Dumnezeu știe cât... ce-avem noi pe pământ și cât stăm aici. Viața nu-i sigură pentru nimeni; moartea-i sigură pentru toți. Dacă nu ne ia moartea pe noi de la ele, le poate lua nenorocirea pe ele de la noi. Nu-i nimic sigur... Dar câtă vreme trăim aici, înseamnă că voia lui Dumnezeu a fost ca, aici, acești oameni care au respect față de Dumnezeu și prețuire pentru memoria celui care s-a născut aici și al cărui nume îl poartă în casa aceasta și-n locul acesta să-i primească pe cei care au venit să cinstească memoria lui. Noi îi mulțumim fratelui Dumitru, sorei Sofica și celorlalți care, din dragoste pentru Dumnezeu și din respect față de cuvântul și de numele Părintelui Iosif, ne-au primit cu bucurie când au aflat că venim pentru ca să cinstim în seara aceasta, în locul acesta memoria acestui om sfânt. Și ne rugăm lui Dumnezeu să le răsplătească cu dragoste sfântă și cu bucurie, să moștenească și ei casa cerească și să le facă parte de moștenirea sfântă la care s-a dus Părintele Iosif. După cum ați intrat aici în moștenirea lui, să vă ajute Dumnezeu să intrați odată în moștenirea cerească, acolo unde este el. Și sunt sigur că acolo Sus, Părintele Iosif se roagă pentru viața, pentru binecuvântarea și belșugul dumneavoastră. Sunt sigur că prin multe necazuri ați trecut de când sunteți aici, dar Dumnezeu v-a scăpat din toate pentru că acolo Sus e Părintele care se roagă să vă binecuvânteze și să vă păzească Dumnezeu, pentru că prețuiți locul acesta și aveți grijă de moștenirea aceasta. Nu știm a cui va fi. Dumnezeu știe a cui va fi. Dar, câtă vreme noi suntem aici și noi răspundem pentru buna ei păstrare și dumneavoastră ați răspuns cu evlavie și cu respect față de Dumnezeu, El vă va răsplăti. Și celor care sunt aici, în jurul acestui loc sfânt. Să știți că acesta e un loc sfânt, pentru că oriunde se naște un om sfânt e un loc sfânt. Și pe dumneavoastră, care trăiți aici în împrejurimile acestea, Dumnezeu vă va păzi tocmai din pricină că, pentru toate locurile acestea se roagă duhul lui cel sfânt și sufletul lui, cel care stă lângă Fața lui Dumnezeu, pentru că așa a trăit și așa L-a slujit pe Dumnezeu, ca să merite să fie acolo în fața Lui.

De aceea și noi vă mulțumim recunoscători pentru dragostea cu care ne-ați primit. Și vă rugăm să nu vă îndoiți niciodată; că oriunde veți fi, dacă veți avea o inimă credincioasă, Dumnezeu vă va păzi de orice rău. Pot să fie în jurul dumneavoastră numai vrăjmași și numai primejdii, îngerii lui Dumnezeu vă păzesc și vă vor scăpa de orice primejdie. Dar rămâneți credincioși și curați în inimă. Și nu vă temeți de nici un necaz și de nici o amenințare, pentru că cine-i păzit de Dumnezeu, aceluia nu i se poate întâmpla nimic. Să treci printre lei și printre șerpi, printre lupi și printre tâlhari, printre monștri... Dumnezeu te păzește, cum i-a păzit totdeauna pe ai Săi și vor fi izbăviți. Alipiți-vă de Domnul și hotărâți-vă pentru El cu atât mai mult cu cât moșteniți un loc, un nume și-o amintire atât de minunată cum a fost a acestui minunat om al lui Dumnezeu care s-a născut în casa aceasta.

De-acum încolo, și cei care n-ați știut aproape nimic despre toate acestea, să știți. Numele acestui om s-a răspândit până la marginile lumii, până-n cer... Lucrarea Oastei Domnului pe care Domnul a început-o prin el e o Lucrare care a cuprins omenirea întreagă. Și oriunde este cineva care Îl iubește sincer pe Dumnezeu îl prețuiește pe acest om prin care Dumnezeu a făcut atât de minunate lucruri. Iar pentru noi rămâne pentru totdeauna părintele nostru sufletesc, căruia îi suntem datori recunoștință și prețuire până peste viața aceasta și până în viața veșnică. Și nu numai noi, ci și copiii noștri, pe care i-am învățat să-L iubească pe Dumnezeu și să fie credincioși așa cum el ne-a învățat pe noi.

De aceea, ne rugăm lui Dumnezeu să-i dăruiască veșnică odihnă în Împărăția Sa. Și ne rugăm pentru toți cei care moștenesc aici și umblă prin locurile acestea prin care au umblat pașii acestui mare profet sfânt al poporului și al Bisericii noastre.

Să vă gândiți la faptele și la propovăduirea, și la lumina pe care a adus-o Dumnezeu prin acest om. Și, dacă se mântuiesc cei de la marginile pământului: din Australia, din Japonia și din Noua Zeelandă... să nu rămâneți pe dinafară dumneavoastră, care aici ați trăit și ați muncit, și umblați prin locurile acestea, și vă loviți mereu de aceste locuri prin care a umblat, a suferit și s-a rugat un om sfânt.

Noi din toată inima îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să putem ajunge în seara aceasta aici și ne-a dăruit bucuria să putem sărbători acest eveniment împreună cu dumneavoastră. Și ne rugăm lui Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvânteze Dumnezeu și familiile, și urmașii dumneavoastră cu lumina și binecuvântarea făgăduită celor credincioși până la sfârșit. Iar nouă să ne ajute să-i prețuim totdeauna pe părinții noștri și pe oamenii care ne-au făcut nouă bine și să ne aducem totdeauna cu evlavie și cu rugăciune aminte de sufletele lor. Să ne ajute Dumnezeu ca și noi să urmăm pilda lor frumoasă, căci așa este cuvântul care spune, o poruncă sfântă din Evanghelie: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”. Și, dacă porunca lui Dumnezeu este așa, atunci noi, dacă vrem mântuirea și viața fericită și pe pământ, și în cer, trebuie să urmăm întru totul nu numai învățătura, ci și pilda vieții lor. Ei au trăit în sfințenie și-n răbdare până la sfârșit. Numai până la sfârșit... Și nouă numai până la moarte ni se cere să fim credincioși. Și moartea poate să vină oricând... Iar după aceea, în viața veșnică, ne vom bucura de răsplata unei osteneli pe care am dus-o până la moartea aceasta.

Să ne ajute Dumnezeu la toți! Și aceasta să vă rămână pentru totdeauna semnificația acestei sărbători și pricina pentru care noi am făcut atâția kilometri și atâtea drumuri până aici: recunoștința față de acest mare om sfânt. Și dacă noi, cei de la marginile pământului, ne bucurăm de el, cu atât mai mult dumneavoastră, cei care sunteți aici aproape, cu legături de rudenie, de sânge și de locuri cu acest mare sfânt, să vă ajute Dumnezeu să intrați ca el în Împărăția cerească și-n istoria minunată a Bisericii lui Dumnezeu și a îngerilor Lui.

Să ne ajute Dumnezeu la toți pentru aceasta și să binecuvântăm Numele Lui Sfânt!

Acum cântăm cântarea Părintelui Iosif, Pasăre măiastră. E o cântare frumoasă și dorim s-o cântăm. După aceea ne vom ruga împreună cu toții și apoi vom pleca. Că ceasul e destul de târziu și mâine, cu ajutorul Domnului, ne vom întâlni la sfânta biserică - și noi vom merge cu toții acolo - vine și părintele protopop și... mai știu eu cine va veni? Și de acolo dorim să venim apoi, după sfânta slujbă, din nou aici. Am rugat să se facă un maslu și o sfeștanie în casa aceasta, la o sută de ani de când s-a născut aici un om sfânt. Se cuvine să-I mulțumim și să aducem laudă lui Dumnezeu pentru acest lucru frumos. Așa că, dacă și mâine veți putea sau veți avea îngăduință, vă rugăm să veniți și dumneavoastră la sfânta slujbă care se va face aici de către cei care vor veni, după ce se va ieși de la biserică. Apoi vom lăuda împreună pe Dumnezeu și ne vom închina Lui.

Acum cântăm cântarea, după aceea încheiem totul cu o rugăciune, așa cum se cuvine, și apoi vom pleca fiecare pe la locurile noastre.

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

* * *

Pasăre măiastră care ne-ai cântat și la umbra Crucii ne-ai îngenuncheat, ai zburat spre ceruri, ne-ai lăsat orfani, singuri în prigoane și între dușmani.

Cântarea aceasta este scrisă în ziua morții Părintelui Iosif și am cântat-o atunci, acum 50 de ani. În 12 februarie s-au împlinit 50 de ani de la data când a trecut el la Dumnezeu. Atunci am cântat cântarea asta pe care acuma o reamintim pentru că a fost scrisă chiar în ziua când el a trecut la Domnul și cu cântarea aceasta l-am petrecut la mormânt în 12-16 februarie 1938. Noi o cântăm de câte ori ne întâlnim, în amintirea acelei zile minunate când noi l-am petrecut pe Părintele Iosif, trupește, la mormânt și sufletește, în Împărăția lui Dumnezeu. E socotită cântarea lui. E varianta care se cânta atunci. Noi avem, în cartea nouă de cântări, altă variantă a cântării. Dar, pentru că n-avem cartea aceasta, o cântăm și pe asta, că tot a lui a fost.

Cântați mai departe.

Multă ni-e durerea, fără de hotar, grea e suspinarea plânsului amar. Mare-i încercarea care ne-a lovit, Pasăre măiastră, părinte iubit. (...)

Să nu încheiem această stare a noastră împreună iară o rugăminte către toți cei care au auzit din partea lui Dumnezeu pentru prima dată și atât de stăruitor și de minunat acest cuvânt și această trebuință a mântuirii pentru noi toți. V-am spus clar despre Lucrarea minunată pe care a făcut-o Părintele Iosif (care s-a născut aici) în toată țara noastră și în lumea întreagă. V-am spus despre acele minunate suflete și am zis că cea mai frumoasă lucrare este mărturisirea personală pe care fiecare dintre noi o face despre ceea ce s-a schimbat și a schimbat în viața noastră Cuvântul lui Dumnezeu când l-am primit.

Am spus despre viața mea personală, ce schimbare minunată s-a făcut în viața mea când am citit prima dată Cuvântul lui Dumnezeu și chemarea Părintelui Iosif. Cum, în ziua aceea de Rusalii 1930, m-am hotărât pentru Dumnezeu pentru totdeauna. Ce schimbare minunată a făcut el în viața mea, ce întorsătură frumoasă, ce binecuvântare mi-a dat în toate zilele vieții anilor de atunci. Iată că acum se apropie 60 de ani din acea minunată zi de Rusalii când Cuvântul lui Dumnezeu, prin Părintele Iosif, a schimbat viața mea. Și de atunci a schimbat sute și sute de mii de astfel de vieți.

Noi am dori - așa cum am spus - să vă facem un îndemn tuturor celor care ați auzit acum pentru prima dată și care ați fost aici, și care faceți parte din acest atât de apropiat și de sfânt loc în care s-a născut un astfel de mare profet și peste care plutește încă duhul dragostei și chemării sale. Vă facem o chemare: este cineva dintre dumneavoastră care vreți, la aniversarea aceasta de 100 de ani de la nașterea lui, să primiți mesajul ceresc pe care, prin el, Dumnezeu l-a dus în toată lumea și prin care s-au hotărât atât de multe suflete, și-au schimbat viața și au căpătat mântuirea?

Vreți și dumneavoastră să intrați în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu și să faceți parte din turma aceasta mântuită și răscumpărată prin Sângele lui Hristos, pe care ni l-a mărturisit Părintele Iosif? Dacă este cineva dintre dumneavoastră care vrea să se hotărască în această seară neuitată pentru a începe de astăzi, din clipa aceasta, o viață nouă, și să ne încredințăm toată inima lui Dumnezeu să ascultăm chemarea sfântă, am dori din toată inima să aibă îndemnul și curajul, și îndrăzneala să facă acest pas. Noi dorim din toată inima și vă chemăm pe toți să vă hotărâți pentru Dumnezeu și să intrați în Lucrarea Lui sfântă, să devenim cu toții, cu adevărat, niște fii adevărați ai Bisericii noastre drept-credincioase, cum se numește, cu o viață nu numai de nume, ci cu o viață de roade și de fapte sfinte pentru Dumnezeu.

Dacă este cineva care vrea să se hotărască, noi ne ridicăm cu toții în picioare și, cine vrea să se hotărască să spună: „Eu vreau să mă hotărăsc pentru Dumnezeu”. Și, prin această declarație, Domnul Iisus îl primește pe cel care se hotărăște în Lucrarea Sa și îl numără mai departe un copil al Său.

Noi dorim să ne ridicăm acuma cu toții și să-I mulțumim în seara aceasta lui Dumnezeu, cum se cuvine.