Simon Petru s-a suit în corăbioară, şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari; şi, măcar că erau atâţia, nu s-a rupt mreaja.
Măsura lui Dumnezeu nu este ca măsura omenească.
Ci ceea ce este înălţat în faţa lumii este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16, 15). Şi ceea ce este lăudat de oameni, este lepădat de El (1 Samuel 16, 7).
Oamenii laudă ceea ce este mândru, puternic, uriaş, - Dumnezeu laudă ceea ce este smerit, răbdător şi modest.
Lumea fericeşte pe cei avuţi, sătui şi înălţaţi, - Dumnezeu fericeşte pe cei săraci, flămânzi şi umiliţi.
Fireşte în lume sunt priviţi mari, acei cu muşchi mai puternici, cu legături mai influente, cu avuţii mai întinse, cu poziţia mai înaltă.
Duhovniceşte însă, sunt socotiţi cei mai mari acei oameni care au starea sufletească cea mai sfântă, caracterul cel mai nobil, bunătatea cea mai smerită, cinstea cea mai frumoasă, conştiinţa cea mai curată.
Noi am învăţat nu numai din înţelepciunea Cuvântului Dumnezeiesc dar şi experienţele vieţii noastre că măsura lui Dumnezeu şi că felul Lui de a vedea, este cel adevărat.
Ce bine ar fi totdeauna dacă noi am măsura toate lucrurile cu măsura lui Dumnezeu. Dacă am cântări totul cu greutatea Lui şi dacă ne-am obişnuit să privim totul potrivit cu vederile Sale, atunci nu ne-ar înşela nimeni şi nu ne-ar surprinde nimic. Atunci n-am numi mare ceea ce este mic sau nimic. Nici aur ceea ce este nebunie sau vicleşug.
Căci lumina lui Dumnezeu ne-ar face să vedem şi să preţuim totul, fără a ne înşela niciodată şi nicăieri.
Cei o sută cincizeci şi trei de peşti erau numai cei mari. Dar desigur cu ceilalţi cei mijlocii şi mici erau nespus mai mulţi, cum se întâmplă de obicei, căci pe lângă fiecare peşte mare sunt în mreajă o mulţime de peşti mai mici.
Duhovniceşte este tot aşa. Dacă sunt într-adevăr undeva peşti mari, ei vor fi însoţiţi totdeauna de mulţi peşti mijlocii şi mici. După numărul acestora din urmă se vede cât de mare este cel dintâi.
Vor fi fost desigur şi mulţi peşti lepădaţi de către mreajă. Fiindcă n-aveau mărimea care trebuia. Sau mulţi care au sărit repede înapoi în mare. Aceia au rămas pe dinafară, trecuţi prin ochiurile mrejei, sau peste marginile ei, care n-au vrut să-i ţină.
Tot aşa să avem şi noi grijă ca toţi să creştem în Domnul în aşa fel încât să nu fim lepădaţi când mreaja va fi scoasă, căci numai cei găsiţi buni în mreaja Domnului vor fi luaţi şi duşi la El. Nici să nu sărim din Lucrarea în care am fost prinşi de la început. Căci se poate să fim lepădaţi. Zice Cuvântul Domnului: unul va fi luat dar altul va fi lăsat... (Matei 24, 40-42).
Va fi luat cel bun, cel crescut duhovniceşte, cel vrednic, cel găsit în Domnul, în adevărata Sa Lucrare, în care a fost prins de la început,
- şi va fi lăsat cel necrescut, cel mic în credinţă, cel neputincios duhovniceşte, cel căldicel, cel neroditor, cel leneş, cel firesc. Cel broască, cel şarpe, cel viperă, cel şopârlă, cel lipitoare...
Să nu ne înşelăm singuri. Ci să ne încercăm necruţător pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în Hristos (în mreaja Lui) sau nu (2 Cor. 13, 5). Dacă suntem peşte sau nu. Dacă suntem curaţi şi crescuţi în El, sau nu.
Şi măcar că erau atâţia peşti mari, totuşi nu s-a rupt mreaja cu ei. Oamenii cu adevărat mari în Domnul, trăiesc în cea mai mare armonie şi înţelegere între ei. Bunătatea şi blândeţea din ei sunt pe măsura superiorităţii şi nobleţei sufletului lor. Iar nobleţea, pe măsura bunătăţii.
Un om credincios adevărat, trebuie neapărat să fie de o îngăduinţă răbdătoare faţă de cei inferiori lui. Şi chiar de un respect mergând până la evlavie, faţă de cei superiori, sau chiar egali lui. Omul cu adevărat superior (şi aşa trebuie oriunde să fie adevăratul credincios), nici nu poate fi altfel. Căci aşa a făcut şi Domnul nostru Isus Hristos, care în tot ce a vorbit sau a făcut Şi-a păstrat o autoritate divină, din care nu S-a coborât niciodată. Nici când cei între care era El, nu meritau şi nu înţelegeau superioritatea cu care îi întreba El. Ba chiar când o înjoseau şi dispreţuiau, El tot cuviincios S-a purtat cu toţii.
Un meşter credincios lucra odată ceva pentru un om netrebnic şi rău plătitor. Cineva văzându-l cu câtă grijă şi tragere de inimă lucrează i-a zis:
- Domnule maistru, d-ta lucrezi prea bine şi pui material prea bun, pentru netrebnicul acela. El nu numai că nu merită aşa ceva, dar nici nu va plăti niciodată cât face lucrul acesta al dumitale.
- Nu pentru el fac, ci pentru mine - răspunse meşterul. Eu nu pot face decât aşa! Nu-mi pot pune numele meu decât pe un lucru frumos şi bun. Dacă fac ceva îl fac cel mai bine. Sau nu-l mai fac deloc. Indiferent pentru cine îl fac. Şi indiferent că el mi-l plăteşte cât merită, sau nu mi-l plăteşte.
Aşa lucrează un credincios totul, ca pentru Domnul.
Când în mreaja Domnului se găsesc peşti cu adevărat mari, aceştia nu vor rupe mreaja niciodată.
Când o mreajă este ruptă şi sfâşiată, când o adunare frăţească este dezbinată, când o frăţietate se sfâşie, aceasta arată că cei mari din ea n-au fost cu adevărat mari duhovniceşte. Că au fost şi sunt mari în gură, în ambiţii, în rău, - şi nu în Domnul.
Ce minunată a fost armonia Bisericii Domnului în primele ei sute de ani! Ce peşti mari şi minunaţi au fost acei care cu toată marea lor greutate şi mulţime, n-au rupt mreaja ci au umplut-o cu urmaşi sfinţi.
Dar îndată ce s-au ivit doi mari fireşti, au rupt această sfântă mreajă. Şi de atunci oriunde se mai iveşte câte un mare firesc, mai sfâşie o bucată din mreaja Bisericii Domnului.
Adevăraţii mari au păstrat-o şi au crescut-o. Falşii mari au sfâşiat-o şi au risipit-o.
Dar Viul Dumnezeu a cărui moştenire scumpă este aceasta, e gata să răsplătească şi unora şi celorlalţi. Unora pentru că au strâns, celorlalţi că au risipit.
Tu ce fel de mare eşti în mreaja Domnului? Ce faci în ea şi din ea?
Preaslăvit Mântuitorul nostru şi Marele nostru Dumnezeu Isus Hristos, cu inimile pline de recunoştinţă faţă de Tine pentru marii noştri părinţi duhovniceşti şi pentru vremile de glorie a Bisericii Tale dintâi, Te binecuvântăm pe Tine şi prin Tine îi binecuvântăm şi pe ei. Datorită acestui har, noi ne-am împărtăşit de atâta lumină şi iubire, cu care ne hrănim şi azi.
Dar Te rugăm ai milă de starea Bisericii Tale de azi. Mai dă-i oameni cu adevărat mari. Şi Tu Însuţi ajută să se refacă iarăşi această sfântă mreajă sfâşiată.
Iar pe marii nesupuşi, pe marii ambiţioşi şi certăreţi care rup adunările Tale şi rup învăţătura lăsată nouă şi rup credinţa şi unitatea frăţească fă-i să nu mai poată rupe. Ajungă cât au rupt.
Amin.