Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi iarăşi peste puţină vreme, Mă veţi vedea, pentru că Mă duc la Tatăl.
Orice despărţire între cei iubiţi şi iubitori, este dureroasă şi grea.
Chiar dacă cel iubit se duce nu la suferinţă ci la petrecere, despărţirea e tot grea.
Dar cât de grea este şi trebuie să fie despărţirea când înştiinţările dureroase şi presimţirile negre dau încredinţarea că această despărţire este făcută pentru cine ştie ce moarte. Şi pe cine ştie câtă vreme.
Oricât de adânc ar fi fost încredinţaţi ucenicii Domnului de adevărul Învierii Sale - cum zice Marta (Ioan 11, 24), - durerea despărţirii de Domnul lor iubit, era nespus de mare.
Oricât de puternică era încrederea lor că tot ce le spunea Mântuitorul în acea dureroasă clipă spre a-i mângâia, - era întocmai aşa,
- totuşi gândul despărţirii de Domnul lor le era cu neputinţă de suportat.
Unde să ne ducem noi Doamne, spuseseră toţi împreună cu Petru, când se întrevăzuse prima dată răscrucea unei despărţiri dintre ei şi Domnul lor, nu demult (Ioan 6, 67).
Dar ei nu se despărţiseră de El atunci, dar iată acum El Se despărţea de ei.
Pentru dragostea lor care dorea neîncetat să rămână nedespărţită de Cel Iubit, această despărţire desigur era acum nespus de amară şi dureros de grea.
Însă ei nu vor rămânea singuri, Domnul lor iubit nu-i va lăsa să rămână fără un alt Ocrotitor şi Călăuz.
Mângâierea Domnului cu puţină vreme, care va fi până Îl vor vedea iarăşi, era singura care putea să facă mai uşoară durerea despărţirii şi teama de necunoscutele de după ea.
Dulcea nădejde pe care le-o lasă Domnul era cuvintele: Puţină vreme - şi ne vom despărţi. Apoi iarăşi puţină vreme şi ne vom revedea pe totdeauna.
Despărţirea noastră imediată şi scurtă este tocmai spre a ne putea reuni după aceea, fără nici o teamă şi fără nici o primejdie apoi pe vecii vecilor.
Vouă vă este de folos să Mă duc de la voi - le spunea El...
Am făcut în Cer o altă Lucrare, tot pentru voi...
Dragostea lui Isus faţă de ucenicii Săi ascundea acum atât de multe faţă de ei. Ascundea tot ceea ce ei atunci n-ar fi putut nici înţelege şi nici suporta.
Ceea ce spunea Domnul că ar mai avea să le spună, era desigur toate adâncimile şi grozăviile luptelor şi patimilor prin care pe Golgota va trebui să treacă El, în bătălia hotărâtoare cu diavolul pentru câştigarea mântuirii lumii.
Era arătarea Preţului nebănuit de scump şi de greu pe care va trebui să-l dea El, pentru ai Lui,
în faţa dreptăţii şi în faţa păcatului,
cu toate puterile Satanice şi cu toată orbia înfuriată a neştiinţei omeneşti...
Dar mai avea poate să le spună şi cât de mult vor avea de suferit şi ei după El şi pentru El.
În faţa acestora, ucenicii Domnului încă atât de nepricepuţi şi de slabi, desigur că s-ar fi prăbuşit,
dar Domnul Isus ştia cât de puţin poate purta şi suporta acum fiinţa şi inima lor.
Şi i-a cruţat de toate, ştiind că va veni clipa când, prin experienţele lor şi prin harul Duhului Sfânt, vor ajunge fiecare din ei odată, să înţeleagă şi să vadă totul (Ioan 13, 7).
Totuşi ce mângâietor este să ştii că dincolo de tunelul întunecos şi scurt, al despărţirii, te aşteaptă bucuria unei întâlniri negrăite şi eterne.
Ce fericită este nădejdea şi aşteptarea întâlnirii apropiate cu sufletul iubit şi mult dorit!
Bucuria aceasta este ca Soarele care îşi trimite razele lui cu mult timp înainte de a se arăta el răsărind.
Şi le lasă şi în urmă, încă multă vreme şi după ce s-a dus, apunând...
Revederea cu fiinţa pe care o doreşti te umple de bucurie chiar şi în timpul când o aştepţi şi te apropii de ea.
Cu câtă grijă numeri zilele care mai sunt până la împlinirea dorinţei scumpe.
Cu ce fiori petreci şi întâmpini fiecare seară şi dimineaţă care ţi-o aduc tot mai aproape,
şi când ştii sigur că a mai rămas doar puţină vreme, tresari în orice ceas, gândindu-te că s-ar putea întâmpla acum minunea care îţi face ochii să strălucească fericit şi răsuflarea să ţi se oprească de bucurie că ar putea fi.
O, fie binecuvântată dragostea curată, statornică şi fierbinte de Dumnezeu... singură ea poate totul.
Scump suflet al meu, scumpă iubirea mea, adevărată este făgăduinţa cea mai scumpă a Domnului nostru. Şi întocmai aşa va fi şi cu Venirea Sa.
Încă puţin, foarte puţină vreme şi Cel aşteptat de dragostea credinţei noastre nerăbdătoare, va veni pe neaşteptate, întocmai aşa cum ne-a spus El înainte de a pleca.
Să trăim şi noi cu această încrezătoare şi fericită nădejde strălucită, străduindu-ne clipă de clipă să fim găsiţi de Domnul nostru iubit, în starea şi în locul dorit de El.
Atunci rugăciunea şi roadele noastre L-ar chema mereu împreună cu dragostea Duhului: Vino Doamne Isuse (Apoc. 22, 20).
Slavă veşnică Ţie Preaiubitul nostru Mântuitor aşteptat şi dorit.
Te rugăm încredinţează şi inimile noastre ale tuturor ucenicilor Tăi de astăzi şi din viitor, de adevărata şi scumpa Ta făgăduinţă: Peste puţină vreme Mă veţi revedea...
Fă Doamne Isuse ca mai puternic decât toate valurile ameninţărilor vrăjmaşilor...
Mai presus decât orice munţi de durere ce ne-ar apăsa inima.
Şi mai tare decât orice îngrijorare care ne-ar întuneca viitorul nostru,
să fie pentru noi dulcea Solie pe care ne-o reaminteşti Tu neîncetat: încă puţină răbdare, încă puţină vreme, încă puţină cale - şi Mă veţi vedea iarăşi...
Poate mai avem ceva de făcut noi pentru Tine Isuse.
Poate mai ai ceva de făcut Tu pentru noi...
- dar slavă Ţie că acest ceva se va sfârşi curând, şi nu ne vom mai despărţi apoi niciodată.
Amin.