Drept răspuns, Isus i-a zis: Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu,
și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el.
Domnul Isus, care voia să întipărească adânc în inimile și în memoria ucenicilor Săi, marele har pe care îl vor avea mereu acei care Îl vor iubi pe El și-I vor păzi Cuvântul Său, i-a răspuns lui Iuda care întrebase tot același lucru. Dar și mai apăsat:
- Dacă Mă iubește cineva, acela va păzi Cuvântul Meu.
Și Tatăl Meu îl va iubi.
Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el...
Iată, cât de mare lucru este să iubești cu adevărat pe Mântuitorul Hristos. Și să păzești cu sfântă grijă toate cuvintele Lui...
Dar împlinirea acestei sfinte și Dumnezeiești promisiuni cu locuirea lui Dumnezeu împreună cu cineva, se vede acum pe pământ așa de rar și așa de puțin,
fiindcă este așa de rară și de puțină iubire de Hristos. Și păzirea sfântă a poruncilor Lui.
Dar cândva, nu era așa. Ci atunci fiindcă iubirea Domnului și păzirea Cuvântului Său, era mare și puternică între noi, atunci tot așa de mare și puternică se putea vedea și locuirea lui Dumnezeu cu credincioșii Săi...
Prin dragostea Sa și prin Cuvântul Său, Hristos și Tatăl locuiau din belșug în ucenicii iubitori și păzitori cu toată lumina, curăția, bunătatea și puterea Dumnezeiască. Iar dovada aceasta se vede atât de luminos de către toți.
Cu cât erau mai mulți acești ucenici binecuvântați
și cu cât era mai puternică iubirea lor față de Hristos și păzirea lor față de Cuvântul Lui,
cu atâta era mai strălucită Prezența Dumnezeiască în ei, prin orice bunătate, prin orice neprihănire, prin orice umblare și prin orice rod, fiind plini de toată plinătatea lui Dumnezeu, prin însăși dragostea lui Hristos din ei (Efes. 3, 19).
Din acele vremi ne-au rămas pildele unor vieți sfinte,
ne-au rămas morțile unor ucenici sfinți,
ne-au rămas roadele și binecuvântările unor veșnice moșteniri Dumnezeiești
și ne-au rămas urmele unor strălucite mărturii pentru Hristos.
Din plinătatea Dumnezeiască pe care o aveau iubitorii lui Hristos și păzitorii poruncilor Sale de atunci, ne-au rămas până astăzi acele dulci roade duhovnicești și acele amintiri strălucite, care au umplut de frumusețe și de putere Biserica lui Hristos de atunci.
Ei sunt și astăzi nu numai cinstea Bisericii, dar și izvorul neîncetat și răscolitor de îndemnuri și de putere creștină pentru toate veacurile.
Dar la toată această lumină frumoasă și sănătate puternică pe care a avut-o Biserica lui Hristos cândva, nu ne putem acum gândi numai cu inima plină de mulțumire pentru belșugul vremilor de atunci, fără să ne gândim și cu sufletul strâns de durere la sărăcia și la goliciunea vremilor noastre de astăzi.
Parcă auzim ce spune glasul Domnului Atotcercetător, îngerului bisericii din Laodicea: te voi vărsa din gura Mea fiindcă nu ești nici rece nici în clocot... dar zicea despre sine însuși: sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic... Neștiind că este nenorocit, ticălos, sărac, orb și gol... (Apoc. 3, 14-18).
E destul de mare nenorocirea când cineva este așa, nenorocit, ticălos, orb și gol duhovnicește,
dar este și mai mare nenorocire atunci când el nu știe că este așa.
Atunci când se amăgește închipuindu-și că stă foarte bine.
Este mulțumit de sine însuși, nemaidorind deloc după iubirea lui Hristos și după păzirea Cuvântului Său Sfânt. Deși este nenorocit, ticălos, sărac, orb și gol - ba tocmai pentru că este așa, el se îngâmfă crezându-i pe alții așa, iar pe el, stând bine...
Dar ce har de la Domnul totuși, că nici chiar în stare aceasta, Hristos nu părăsește Biserica Sa. Ci stă la ușă și bate, încercând s-o trezească.
Atunci oricine Îi deschide ușa inimii, devine un iubitor al Lui. Și un păzitor al Cuvântului Său, dar un păzitor smerit, statornic, profund și iubitor.
Astfel se face alegerea acelora care vin la Dumnezeu și la care vine El.
Această împreună-părtășie, este slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletului credincios.
Aceștia sunt singura legătură văzută dintre Dumnezeu și lume, Singura Lumină și singura sare a pământului. Și aceștia sunt conștiința lui Hristos, în Omenire.
Slavă veșnică Ție Dumnezeul nostru Cel Puternic.
Pentru toată viața și lumina pe care ai revărsat-o cu plinătate prin sfinții Tăi ucenici, care în Biserica Ta au strălucit ca niște lumini în lume.
Și pentru dragostea pe care încă o păstrezi oamenilor, împlinindu-Ți această dulce făgăduință față de toți cei care Te primesc.
Slavă Ție că ne-ai arătat și ne arați astfel, cât de mult este de adevărat, de puternic și de lucrător Cuvântul Tău și Prezența Ta, în cine Te iubește cu adevărat și păzește cu sfințenie tot ce ai spus Tu.
Te rugăm ai nesfârșită milă de noi toți care trăim într-o vreme și într-o stare de atâta uscăciune și secetă sufletească, din pricină că nu avem nici o fierbinte iubire pentru Tine,
nici o atentă pază pentru Cuvântul Tău
și nici o dureroasă pocăință pentru întristarea Duhului Sfânt.
Ai milă dăruiește-ne setea de a le avea și harul să le dobândim,
ca să ne mântuim cu toții.
Amin.
+
Isus Singur ne învață ce-i cu-adevărat iubirea
ce nu face niciodată între oameni osebirea
nici de rasă, nici de stare, nici de crez, nici de păcate
ci-i iubește totdeauna și pe toți cu bunătate.