Drept răspuns, Isus i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu,
şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el.
Domnul Isus, care voia să întipărească adânc în inimile şi în memoria ucenicilor Săi, marele har pe care îl vor avea mereu acei care Îl vor iubi pe El şi-I vor păzi Cuvântul Său, i-a răspuns lui Iuda care întrebase tot acelaşi lucru. Dar şi mai apăsat:
- Dacă Mă iubeşte cineva, acela va păzi Cuvântul Meu.
Şi Tatăl Meu îl va iubi.
Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el...
Iată, cât de mare lucru este să iubeşti cu adevărat pe Mântuitorul Hristos. Şi să păzeşti cu sfântă grijă toate cuvintele Lui...
Dar împlinirea acestei sfinte şi Dumnezeieşti promisiuni cu locuirea lui Dumnezeu împreună cu cineva, se vede acum pe pământ aşa de rar şi aşa de puţin,
fiindcă este aşa de rară şi de puţină iubire de Hristos. Şi păzirea sfântă a poruncilor Lui.
Dar cândva, nu era aşa. Ci atunci fiindcă iubirea Domnului şi păzirea Cuvântului Său, era mare şi puternică între noi, atunci tot aşa de mare şi puternică se putea vedea şi locuirea lui Dumnezeu cu credincioşii Săi...
Prin dragostea Sa şi prin Cuvântul Său, Hristos şi Tatăl locuiau din belşug în ucenicii iubitori şi păzitori cu toată lumina, curăţia, bunătatea şi puterea Dumnezeiască. Iar dovada aceasta se vede atât de luminos de către toţi.
Cu cât erau mai mulţi aceşti ucenici binecuvântaţi
şi cu cât era mai puternică iubirea lor faţă de Hristos şi păzirea lor faţă de Cuvântul Lui,
cu atâta era mai strălucită Prezenţa Dumnezeiască în ei, prin orice bunătate, prin orice neprihănire, prin orice umblare şi prin orice rod, fiind plini de toată plinătatea lui Dumnezeu, prin însăşi dragostea lui Hristos din ei (Efes. 3, 19).
Din acele vremi ne-au rămas pildele unor vieţi sfinte,
ne-au rămas morţile unor ucenici sfinţi,
ne-au rămas roadele şi binecuvântările unor veşnice moşteniri Dumnezeieşti
şi ne-au rămas urmele unor strălucite mărturii pentru Hristos.
Din plinătatea Dumnezeiască pe care o aveau iubitorii lui Hristos şi păzitorii poruncilor Sale de atunci, ne-au rămas până astăzi acele dulci roade duhovniceşti şi acele amintiri strălucite, care au umplut de frumuseţe şi de putere Biserica lui Hristos de atunci.
Ei sunt şi astăzi nu numai cinstea Bisericii, dar şi izvorul neîncetat şi răscolitor de îndemnuri şi de putere creştină pentru toate veacurile.
Dar la toată această lumină frumoasă şi sănătate puternică pe care a avut-o Biserica lui Hristos cândva, nu ne putem acum gândi numai cu inima plină de mulţumire pentru belşugul vremilor de atunci, fără să ne gândim şi cu sufletul strâns de durere la sărăcia şi la goliciunea vremilor noastre de astăzi.
Parcă auzim ce spune glasul Domnului Atotcercetător, îngerului bisericii din Laodicea: te voi vărsa din gura Mea fiindcă nu eşti nici rece nici în clocot... dar zicea despre sine însuşi: sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic... Neştiind că este nenorocit, ticălos, sărac, orb şi gol... (Apoc. 3, 14-18).
E destul de mare nenorocirea când cineva este aşa, nenorocit, ticălos, orb şi gol duhovniceşte,
dar este şi mai mare nenorocire atunci când el nu ştie că este aşa.
Atunci când se amăgeşte închipuindu-şi că stă foarte bine.
Este mulţumit de sine însuşi, nemaidorind deloc după iubirea lui Hristos şi după păzirea Cuvântului Său Sfânt. Deşi este nenorocit, ticălos, sărac, orb şi gol - ba tocmai pentru că este aşa, el se îngâmfă crezându-i pe alţii aşa, iar pe el, stând bine...
Dar ce har de la Domnul totuşi, că nici chiar în stare aceasta, Hristos nu părăseşte Biserica Sa. Ci stă la uşă şi bate, încercând s-o trezească.
Atunci oricine Îi deschide uşa inimii, devine un iubitor al Lui. Şi un păzitor al Cuvântului Său, dar un păzitor smerit, statornic, profund şi iubitor.
Astfel se face alegerea acelora care vin la Dumnezeu şi la care vine El.
Această împreună-părtăşie, este slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului credincios.
Aceştia sunt singura legătură văzută dintre Dumnezeu şi lume, Singura Lumină şi singura sare a pământului. Şi aceştia sunt conştiinţa lui Hristos, în Omenire.
Slavă veşnică Ţie Dumnezeul nostru Cel Puternic.
Pentru toată viaţa şi lumina pe care ai revărsat-o cu plinătate prin sfinţii Tăi ucenici, care în Biserica Ta au strălucit ca nişte lumini în lume.
Şi pentru dragostea pe care încă o păstrezi oamenilor, împlinindu-Ţi această dulce făgăduinţă faţă de toţi cei care Te primesc.
Slavă Ţie că ne-ai arătat şi ne araţi astfel, cât de mult este de adevărat, de puternic şi de lucrător Cuvântul Tău şi Prezenţa Ta, în cine Te iubeşte cu adevărat şi păzeşte cu sfinţenie tot ce ai spus Tu.
Te rugăm ai nesfârşită milă de noi toţi care trăim într-o vreme şi într-o stare de atâta uscăciune şi secetă sufletească, din pricină că nu avem nici o fierbinte iubire pentru Tine,
nici o atentă pază pentru Cuvântul Tău
şi nici o dureroasă pocăinţă pentru întristarea Duhului Sfânt.
Ai milă dăruieşte-ne setea de a le avea şi harul să le dobândim,
ca să ne mântuim cu toţii.
Amin.
+
Isus Singur ne învaţă ce-i cu-adevărat iubirea
ce nu face niciodată între oameni osebirea
nici de rasă, nici de stare, nici de crez, nici de păcate
ci-i iubeşte totdeauna şi pe toţi cu bunătate.