Slujba preoției și slujba profetică

(...) Sfântul Apostol Petru spune așa: „Pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletului vostru”, nu la început. Unii promit mântuirea: „Veniți la noi, că sunteți mântuiți!”; „Fă așa și vei fi mântuit!”; „Fă așa și vei fi mântuit!” Dar Mântuitorul, mântuirea Lui, n-o dă chiar așa ușor cum dau oamenii mântuirea lor. Cu mântuirea oamenilor nimeni n-a fost mântuit - și nici nu va fi niciodată. Că Domnul nu dă la început mântuirea, ci la sfârșit. Cel care va fi credincios până la moarte, acela va căpăta cununa vieții. Cel care va birui până la sfârșit, acela va fi mântuit.

E frumos începutul bun, dar dacă are un sfârșit rău, ce valoare mai are un început frumos?

Mai ales slujba de preot este o slujbă foarte pretențioasă și foarte mare și plină de grea răspundere. Un preot bun, (...) mai ales când merge în urma unui preot rău, are de împlinit acolo o slujbă uriașă și grea. Și, de obicei, cam așa se întâmplă.

Îmi amintesc că am citit undeva despre un preot tânăr care a mers într-o parohie. Nu mergea nimeni la biserică... Preotul dinainte a fost - Domnul să-l ierte... - bețiv, mincinos, lacom și... așa cum se-ntâmplă pe pământ... oamenii sunt plini de slăbiciuni; și dacă el nu luptă, și dacă nu-i nimeni care să-l ajute, el se duce din rău în mai rău, până când nici nu mai știe un altfel de viață, decât aceea în care trăiește el.

Nu mai mergea nimeni la biserică și bietul preot tânăr făcuse o juruință înaintea lui Dumnezeu că el va trăi ca în fața lui Dumnezeu, va face slujba ca în fața lui Dumnezeu, va propovădui ca în fața lui Dumnezeu, permanent. Când s-a văzut în biserica goală și toată lumea batjocorea și disprețuia, a zis: „Ce fac eu aici? Trebuie să fac o slujbă ca pentru Dumnezeu”. Și s-a hotărât să facă așa cum și-a pus legământul.

Cânta din altar rânduiala Liturghiei, trebuia [apoi] - că nici cântăreț n-avea - să meargă în strană, să răspundă, ca pentru Dumnezeu! El zicea: „Chiar dacă nu vine nimeni la biserică, Domnul Iisus e aici, pentru că El este în Casa Tatălui”. Domnul Iisus a spus: „Eu totdeauna sunt în Casa Tatălui”. Deci noi, și când nu-i nimeni, pentru El trebuie să facem slujba aceasta.

Și duminici la rând, el a slujit în altar singur și-n biserică și-a răspuns singur. Predica și-a ascultat-o singur. Privea cu tristețe la scaunele goale din biserică și s-a hotărât odată să predice scaunelor goale. Ce minunată este o predică pentru scaunele goale din biserică... A început, de la amvon, să spună: „O, scaune goale!...Câte lucruri frumoase am să spun eu despre voi...”. Și a început să vorbească și să laude scaunele din biserică:

„Voi n-ați lipsit niciodată de la Sfânta Liturghie și de la nici o slujbă care se înalță spre slava lui Dumnezeu. O, scaune minunate și goale din biserică, ce lucruri frumoase se pot spune despre voi! Voi sunteți de la începutul slujbei până la sfârșit ascultătoare. Nici unul nu vă mișcați, nici unul nu plecați dintr-o parte în alta, nu veniți după ce a început slujba, nu plecați înainte de a se fi sfârșit. Nu deranjați pe nimeni, nu deschideți, nu trântiți ușile, nu faceți nici un zgomot. Ascultați cu respect Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu... .

Și a început să vorbească tot ce putea spune, din toată inima și cu lacrimi, frumos despre scaunele prezente la biserică.

Lumea trecea pe lângă biserică. Fiindcă era preot nou, ei erau curioși să vadă ce face preotul singur, că nici unii nu se duceau acolo. S-au dat pe lângă ușă și au început să asculte. El a lăsat toate ușile deschise. Și, când vorbea el așa înflăcărat și cu lacrimi scaunelor goale, ascultătorii s-au grămădit pe la ușă. „Cui vorbește părintele în felul acesta?”

I-a cucerit căldura, puterea, mișcarea sufletească cu care vorbea el. El vorbea pentru Dumnezeu, adeseori cu ochii închiși sau privind în sus. Și nici nu a observat că în jur e forfotă și că, încet, încet, pe lângă pereți se strecura câte unul în biserică și, pe după stâlpi și pe după colțuri, ascultau.

După ce a terminat cu laudele, a spus: „O, scaune goale din biserică, dar eu am împotriva voastră o mare judecată. S-o spun:

Voi ați venit aici și stați necurmat, și ascultați Cuvântul lui Dumnezeu, e adevărat. Dar totuși nici unul dintre voi n-ați mers să împliniți cu fapta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.

Vi s-a spus despre săracii care au nevoie să fie cercetați; nici unul nu v-ați dus.

Vi s-a spus despre cei nenorociți și despre cei neajutorați, față de care avem datorie; nici unul nu v-ați mișcat.

Au venit lângă voi, au trecut pe lângă voi săracii; nici unul nu v-ați deschis inima și n-ați deschis punga, să dați și să ajutați.

Știați că trebuie făcute atât de multe lucruri pentru Casa lui Dumnezeu; nici unuia nu vi s-a mișcat inima să vă duceți, să aduceți și voi, să puneți și voi umărul, să ridicați și voi, să ajutați și voi cu ceva lucrarea lui Dumnezeu. Ați ascultat atâta vreme Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, dar tot uscate sunteți. Nici unul nu v-ați muiat, nici unul n-ați stors o lacrimă, inima nici unuia dintre voi nu s-a mișcat de dragoste pentru Dumnezeu, să asculte și să împlinească voia Lui.”

Și a spus el așa niște cuvinte: ,lată, acum de atâția ani sunteți în biserică. Domnul Iisus de atâta vreme vă tot cheamă să vă hotărâți pentru El, să începeți să faceți ceva pentru Dumnezeu. Că nu cel care aude Cuvântul lui Dumnezeu este mântuit, ci acela care face voia lui Dumnezeu”.

Și-a spus: „Ar fi vremea să vă hotărâți și voi pentru Dumnezeu. O, scaune goale! Vine Judecata, vine focul din Ziua de Judecată și pieire a tuturor celor care au auzit și au cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-au împlinit cu fapta. Ce vă așteaptă pe voi, scaune uscate, scaune goale, scaune neascultătoare de Dumnezeu? Nu vreți să vă hotărâți voi astăzi pentru Dumnezeu, în frunte cu mine, să nu mai fim cum am fost? Domnul Iisus bate la ușă...”.

Și a făcut așa o predică de chemare, să se hotărască scaunele goale, uscate, neascultătoare de Dumnezeu să pună hotărâre și legământ ca de atunci înainte să facă cu fapta voia lui Dumnezeu. Când a făcut o chemare, numai că observă uimit că din toate părțile veneau suflete plângând și îngenunchind acolo în fața altarului. Și, în chemarea lui, zicea: „Veniți să îngenunchem toți, să punem gând și legământ, și hotărâre ca, de azi înainte, să trăim voia lui Dumnezeu cu adevărat”. Și s-a umplut biserica de suflete care au pus legământ și hotărâre. Din clipa aceea n-a mai avut el biserica goală!

A fost la noi, nu de mult, un preot care slujește la o parohie românească. El zicea că are opt sute de suflete în Torino, în Italia. Zicea el că-i devotat pentru Domnul și hotărât, dar tare se plângea că nu are ascultători adevărați și împlinitori cu fapta ai Cuvântului lui Dumnezeu în biserică. Zice:

- Atât s-a adâncit neascultarea și stricăciunea, și necredința și, din cauza belșugului, oamenii au ajuns nesimțitori față de Cuvântul lui Dumnezeu și nepăsători față de chemările Lui. Poți să le predici oricum... nici nu cred în venirea Domnului.

Zic ei la Crez:,,... și iarăși va veni, cu mărire, să judece viii și morții”, dar nu cred. Că, dacă ar fi să creadă, n-ar trăi cum trăiesc. Și, ca să am ascultători la biserică, trebuie să organizez serate și ceaiuri și, până la urmă, trebuie să fac și compromisuri cu credința mea, că altfel n-am ascultători.

I-am spus și lui atunci predica scaunelor goale din biserică. Și i-am spus:

- Dumneavoastră v-ați predat lui Dumnezeu din toată inima, cu lacrimi și cu pocăință, să vă folosească Dumnezeu în primul rând ca pe niște oameni întorși la El și predați, și hotărâți total pentru El? Ca pe un om nou și devotat cauzei lui Dumnezeu, cu toată inima, în locul în care v-a așezat? Sau n-ați făcut lucrul acesta?

- N-am făcut acest lucru.

- Cred că lucrul cel mai important pe care-l avem de făcut - pentru binele nostru, în primul rând, și pentru reușita slujbei pe care-o facem - e să ne predăm lui Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul, cu toată ființa, cu toată puterea, cum a spus Cuvântul Domnului:

„Să-L iubești pe Dumnezeu mai presus ca orice, din toată inima ta, cu toată puterea ta, cu tot cugetul tău și cu tot sufletul tău”.

Dacă noi am face acest act de predare Domnului din toată inima, și atunci, din starea asta, am propovădui Cuvântul lui Dumnezeu și am chema sufletele să se întoarcă la Dumnezeu, cred că, cel puțin, n-ar mai fi nevoie să facem compromisuri cu sufletul nostru, ca să putem avea suflete la biserică. Pentru că din dragostea lui Dumnezeu nu poate să izvorască, decât suflete care să-L iubească pe Dumnezeu. Și din focul Duhului Sfânt nu poate iasă, decât suflete pline de acest foc.

Dar întâi trebuie să ne predăm pe noi înșine și după aceea să facem această slujbă, cu toată încredințarea că Dumnezeu o binecuvântează. Că nu talentul nostru și elocvența noastră [contează], și darurile noastre, și... mai știu eu câte priceperi am avea noi în tot ceea ce cere arta oratoriei sau celelalte. Nu acestea aduc câștig și folos adevărat cauzei lui Dumnezeu. Ci predarea noastră și participarea Duhului Sfânt la tot ceea ce facem noi.

Am citit (eu n-am fost și n-am putut vedea) că, pe cupola Capelei Sixtine din Roma, Michelangelo a pictat acolo momentul când Dumnezeu i-a dat lui Adam viața, într-un fel foarte inspirat și tainic. Știm că Adam era făcut desăvârșit, dar încă n-avea viața. (Nu știu, poate că ați văzut...) Ce m-a pătruns pe mine și la ce am rămas e ideea pe care a avut-o el.

Adică ce vrea să spună el: contactul cu Dumnezeu este ceea ce dă valoare și ceea ce dă eternitate tuturor creațiilor. Și noi înșine vedem și verificăm în viața noastră, că apoi la asta m-am gândit: să localizăm ideea la experiența noastră înșine. Și noi umblăm destul fără contactul cu Dumnezeu, în multe. Dar când harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu se apropie până la limita la care ne putem noi ridica pe vârfurile puterilor noastre spre Dumnezeu (că El nu Se coboară mai jos de până unde putem noi, cu eforturile noastre, să ne ridicăm; ni se cere și nouă să ne ridicăm până la nivelul accesibil nouă), El acolo coboară.

Și atunci când noi Îl contactăm pe Dumnezeu, atunci simțim cum puterea lui Dumnezeu lucrează. Spui de multe ori câte o predică; bâjbâi de multe ori la niveluri mai jos. Vine [însă] momentul când te atingi de Dumnezeu, faci contactul. Atunci cuvântul capătă putere. Nu știi de unde vine, pentru că n-ai gândit înainte, nici n-ai citit de la nimeni. Dar Cuvântul lui Dumnezeu l-ai contactat, puterea lui Dumnezeu te-a atins în momentul cuvântului, în momentul de culme. Am contactat pe Dumnezeu și atunci cuvântul nostru capătă putere din eternitate.

În scris e același lucru; în cântare; în rugăciune... Stai câteodată într-o rugăciune și lupți să te ridici... să te ridici undeva, și vezi că n-ai reușit, decât până la nota 3 sau 5, sau 7. Când ajungi la nota 10, adică-L contactezi pe Dumnezeu, vine așa o putere și curg niște cuvinte și niște gânduri și simți că te cutremură ceva... Acesta-i contactul cu Dumnezeu.

În scris e același lucru. Și orice artist, și oricine a creat ceva simte că există perioade în care lupți și muncești, și te chinui să realizezi ceva, dar numai în momentul când Dumnezeu te contactează și tu ai atingerea cu El, atunci tot ce spui e nemuritor și puternic, și lumină.

Acela este mai adevărat artist, care trăiește cel mai mult în acest contact cu Dumnezeu. Acelea sunt operele care rămân totdeauna, pe care le realizezi atunci când L-ai contactat pe Dumnezeu.

Extraordinară e ideea asta cu atingerea lui Dumnezeu. Și noi bâjbâim și luptăm adeseori, dar până nu ne atingem de Dumnezeu nu căpătăm nici valoare, nici putere, nici nemurire în tot ce facem. Simțim că toate rugăciunile noastre sunt de nota 3 sau mai jos. Că lucrările noastre sunt niște subproduse duhovnicești.

Numai atunci când reușești să faci contactul cu Dumnezeu și Dumnezeu îți trimite și-ți transmite lumina Lui, atunci realizăm ceva într-adevăr vrednic. Dacă am reușit să ne ridicăm până la starea asta, noi creăm totdeauna lucruri care rămân și sunt de durată. Oamenii lui Dumnezeu așa au fost.

Asta este cu adevărat datoria noastră: când Îl slujim pe Dumnezeu, să ne dăm toate silințele să ne ridicăm mereu la înălțimea aceasta, cum a spus Sfântul Pavel: „Pot totul în Hristos”, adică în contactul deplin cu El. Cum e vița părtașă la seva care vine din butuc, așa să putem realiza și noi tot ce facem din Dumnezeu.

Dacă n-am reușit să avem o trăire intimă, puternică, sfântă și permanentă, de cea mai înaltă calitate și frumusețe cu Hristos Însuși, cu Hristos cel Viu, toate operele noastre pot fi cât de frumoase și pretențioase, n-au nici un fel de valoare, adică de durată, așa ca a acelora care, în orice ramură a artei, s-au atins de Dumnezeu. Și-n pictură, și-n muzică, și-n poezie, și-n tot ceea ce a putut crea ceva omul pe pământ cu puterea Creatorului său.

Slujba de preot și mărturisitor al lui Dumnezeu include această trebuință de permanent contact cu Dumnezeu. E așa de important acest lucru, pentru că altfel, Moise stă pe munte, profetul, în părtășie cu Dumnezeu, și Aron, spre mijlocul văii, cu poporul care începe să-și facă idoli. Trebuie să nu pierdem niciodată contactul cu ceea ce este profetic în noi. Să stăm totdeauna în relație cu Dumnezeu, pentru ca și în mijlocul poporului noi să putem face această slujbă minunată.

Sunt aceste două duhuri foarte importante: duhul profetului și duhul preotului, pe care Dumnezeu le-a instituit pe vremea lui Moise și Aron. El i-a rânduit să meargă împreună și unul să se completeze pe celălalt. Preotul prezenta cererile oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar profetul prezenta cererile lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Preotul avea mai mult relații cu oamenii, în legătură cu trebuințele lor față de Dumnezeu. Profetul avea relații mai mult cu Dumnezeu, [privitoare la] legătura Lui cu oamenii.

Preotul fără profet e totdeauna în primejdie. Dumnezeu i-a făcut să lucreze împreună. Și aceste două misiuni au de la Dumnezeu o foarte mare importanță. „Marta”, hărnicia și dragostea de a face bine în chip material, trebuie să fie unită cu „Maria”, care caută și care cultivă partea spirituală. Și, în privința aceasta, foarte mulți ajung numai preoți și foarte puțini ajung profeți. Slujba aceasta, rămasă fără cealaltă, se degradează și cade, și decade foarte adânc, până unde vedem noi că s-a ajuns la cei mai mulți astăzi.

Dar când slujba preoției este împreunată cu slujba profetică, adică cu acea parte a slujbei care caută mai întâi lucrurile de sus și caută mai cu dinadinsul să-i facă pe oameni să urmărească puternic voia lui Dumnezeu, când are grijă de partea aceasta cealaltă parte, Dumnezeu ne ajută s-o împlinim. O să vedeți cum se întâmplă de multe ori... Mântuitorul a spus: „Dați cezarului ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu!”.

Dacă căutăm să dăm cezarului cât cere cezarul, nu ne ajunge să-I mai dăm lui Dumnezeu nimic. Și atunci facem un mare păcat față de Dumnezeu, față de slujba Lui cea înaltă pe care trebuie s-o avem în vedere în primul rând. Să nu ne lăsăm copleșiți de ispita de a ne antrena și de a ne ocupa, oricât de importante sunt slujbele preoției, [numai de acestea]. Să nu uităm slujba profetică, cea care are prima importanță. Moise era cu Dumnezeu. Aron fără Moise ce ajunsese să facă? Cu Moise însă, Dumnezeu l-a ajutat să săvârșească lucruri foarte mari.

M-am gândit la multe dintre scrierile pe care uneori le-am mai citit. [Pe unele], alteori mergând pe firul ideii, am căutat să le completăm și cu gândurile noastre, dar toate izvorâte din gândul lui Dumnezeu. Că acestea sunt niște adevăruri la care noi trebuie să luăm seama cu atât mai mult, cu cât lumea ajunge mai materialistă și mai rece în credință.

Aceasta este urmarea faptului că duhul profetic a dispărut sau e pe cale să dispară dintre oameni. Și oamenii ajung numai niște formaliști, niște oameni care-și împlinesc din obicei anumite datorii de cult, dar fără o participare cu inima, fără o trăire în contact cu Dumnezeu. Aceasta trebuie s-o observăm noi atenți totdeauna, partea noastră și datoria cea mare: să cultivăm mai întâi partea profetului în Biserica noastră.

Au fost unii profeți care n-au fost preoți. Au fost unii preoți care n-au fost profeți. Dar au fost și unii preoți care au fost profeți. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un preot, dar a fost un profet, în primul rând. Și a căutat, în primul rând, să cultive și să întrețină focul spiritual și slujba cea aleasă a profeției în locul preoției. Sau, împlinindu-și preoția, el a fost, în primul rând, profet.

De aceea a vorbit cu înflăcărare din partea lui Dumnezeu și de aceea el a căutat partea lui Dumnezeu în relațiile lui cu oamenii. Nu l-au interesat atât de mult lucrurile materiale ale Bisericii, cât lucrurile spirituale ale ei. Și n-a avut liniște, decât atunci când a văzut că fiii lui duhovnicești cresc în partea și-n duhul cel minunat al profeției, care este partea lui Dumnezeu, partea nemuririi, partea veșnică în relațiile noastre cu Dumnezeu.

Noi nu dorim să învățăm pe nimeni, mai ales când suntem așa de ne-nvățați și când dumneavoastră aveți... ce să mai zic, atâtea cunoștințe în privința aceasta. Noi dorim numai să vă împărtășim din experiențele noastre. Pentru că bătrânețea, încercările, necazurile prin care am trecut ne-au făcut să învățăm din experiență ceea ce n-am putut învăța din cărți. Și cred că școala aceasta plătită scump, cu sânge, cu lacrimi, cu jertfă, cu răni, cu vânătăi, este școala adevărată de la care întotdeauna ai de reținut niște adevăruri pe care nu deseori le înveți din cărți.

Și acest adevăr, cu partea profetică și cu partea preoțească din slujba noastră pentru Dumnezeu, din această experiență l-am învățat. Noi trebuie să avem în vedere întâi interesele lui Dumnezeu în mijlocul nostru și apoi interesele noastre în legătură cu Dumnezeu. Dacă vom căuta întâi partea lui Dumnezeu și va triumfa în viața și-n activitatea noastră duhul profetic, atunci noi vom face o slujbă minunată chiar și ca preoți.

Părintele Trifa a fost și un preot, dar a fost și un profet. Omul acesta a fost profetul lui Dumnezeu trimis pentru vremurile noastre, pentru Biserica noastră și pentru neamul nostru. Poate că unii sunt prea aproape de el ca să vadă acest adevăr. Dar Dumnezeu și istoria vor arăta cât de mare a fost omul acesta și cât de mare har era trimis de Dumnezeu Bisericii noastre și neamului nostru prin el.

Însă elita Bisericii noastre și elita poporului nostru au lepădat acest plan al lui Dumnezeu. Și din cauza aceasta va trebui să ispășească și poporul, și Biserica. Poporul prin necazuri și prin destule încercări și Biserica, prin tot felul de alte necazuri spirituale: rătăciri de la credință, imoralitate, rătăcire de la adevăr și toate celelalte care vin drept pedeapsă pentru cineva care n-a primit o solie a lui Dumnezeu trimisă în chip minunat pentru acești oameni.

Noi am învățat din experiența noastră aceste lucruri și cine caută să le afle le va afla și pe acestea mai târziu. Dar multe binecuvântări pe care ar fi putut să le aibă nu le vor mai afla, venind prea târziu.

Aceasta este și cu partea noastră. Noi și [referitor la] preoție - că mi-ați spus să vă spun câteva cuvinte -, ce aș putea spune mai important decât aceste lucruri? Partea lui Moise să n-o uitați. Partea lui Aron să fie subjugată părții lui Moise. Întâi Cuvântul lui Dumnezeu și voia lui Dumnezeu, apoi interesele celelalte, pentru slujirea lucrurilor mărunte sau necesare în tot ce privește forma și evlavia văzută față de Dumnezeu.

Întâi cerințele nevăzute: transformarea sufletească, înnoirea, nașterea din nou, care este esența și taina vieții creștine, pe acestea trebuie să le avem și apoi să le pretindem celorlalți. Fără nașterea din nou nimeni nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu. Nașterea din nou este Taina Pocăinței în Biserica noastră. Nu o pocăință care să se repete formalist și mașinal dintr-o perioadă într-alta. Ci nașterea din nou ca taină, ca transformare, ca înnoire și convertire deplină și permanentă a vieții noastre.

Că nici Taina Pocăinței nu-i o taină care să se repete mereu, cum nu se pot repeta celelalte: Taina Botezului, Taina Nunții sau Taina Preoției. E o taină care este una pentru totdeauna nașterea din nou și trăirea în Hristos pe care o cere Mântuitorul când zice: „Dacă nu se va naște cineva din nou din Apă și din Duh, adică din Cuvântul lui Dumnezeu și din Duhul lui Dumnezeu (făptura cea nouă), cu nici un chip nu va vedea împărăția lui Dumnezeu”.

Și dacă noi vom căuta să avem oameni născuți din nou, oameni pocăiți cu adevărat, trecuți prin Taina Pocăinței în Biserica și-n credința noastră, atunci, prin această taină adevărată și permanentă a unei nașteri din nou și a unei vieți transformate, noi vom fi binecuvântați. Fără ea... n-ajungem la nimic.

Cu aceasta trebuie început. Că acesta este începutul. Domnul Iisus a spus așa: „Dacă vrea cineva să vină după Mine...”. Dacă vrea! Adică... apelul la voința omului. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, am să-i pun condiții. Dacă nu vrea, nu-i pun nici o condiție. Dar dacă vrea cineva să vină după Mine, cea dintâi condiție este să se lepede de sine; să se nască din nou, să-și ia crucea lui în fiecare zi și să Mă urmeze”.

Cuvântul Domnului nu lasă nici un rabat. „Cine zice că crede în Iisus trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus.” Nici un rabat la calitatea vieții cu Hristos. Noi ne amăgim, așa cum a spus El: „Vă înșelați, necunoscând Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. Ne amăgim pentru că nu dăm importanța adevărată Cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă ne-am obișnuit să dăm importanță cuvântului nostru. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este așa! Și El ține la Cuvântul Său așa cum este scris. Noi trebuie să avem toată grija și toată încrederea, și toată siguranța asupra acestui lucru.

De aceea, dacă vrem să împlinim cu vrednicie slujba lui Dumnezeu, să luăm în serios fiecare cuvânt, să-l experimentăm în primul rând în viața noastră personală și după aceea în viața celorlalți. Căci dacă așa vom face, la venirea Mântuitorului ni se va spune: „Vino, slugă bună! Intră în bucuria Domnului Tău”. Pentru că, dacă suntem niște ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu, ce se cere de la un ispravnic, decât să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui?

Cam atâta am avut de spus.

Slăvit să fie Domnul!