Stând singur câteodată...
Traian Dorz - Cântări Uitate
- aducerile-aminte -
Stând singur câteodată în gânduri adâncit
îmi vine-așa în suflet un zvon nelămurit
și inima mi-o umple fiorul lui subtil
cu-aducerile-aminte din vremea de copil,
aducerile-aminte de-atâtea câte-am tras
în mijlocul durerii răbdate fără glas,
aducerile-aminte ce inima mi-o strâng
și-așa îmi vine-atuncea cu hohote să plâng.
Că scris mi-a fost pe lume viața să-mi petrec
ca pomul lângă cale, lovit de toți câți trec
în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg
și-n loc de mulțumire, batjocuri să culeg.
Cu plânsu-nchis în mine, a trebuit să tac
și-n lunga-mi suferință, cu toate să mă-mpac
să n-am cui spune-odată cât plâng și cât suspin
să n-am pe nime-aproape, cu care să m-alin.
Când am venit pe lume nici zi n-a fost în ea
cu ochii, prima dată, senin să pot vedea
a fost o noapte-adâncă, cu ploaie și cu vânt
și neagră ca durerea din sufletul înfrânt
întunecimea nopții acelei de dureri
mi-a-ntunecat pesemne, și-al sufletului cer
de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori
nici raza unei stele, nici zarea unor zori.
La leagănul meu umil, din scândură de fag,
n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag
și n-a cântat durerea duios și-ngrijorat
căci m-am culcat în ură - și-n ură m-am sculat
... și nu știam atuncea, dar ceva m-apăsa
căci pe furiș mânuța o lacrimă-mi ștergea
și adormeam cu fața întoarsă, ostenit,
cu perinița udă de plânsul tăinuit...
Eram de-o palmă numai - și tata când ara,
la boi să merg nainte, pe brazdă mă punea
- și-i mare ziua vara, iar eu așa de mic,
cădeam sfârșit pe brazdă, - dar nu spuneam nimic!
Apoi, în dricul verii, cu secetă și-arsuri
când miriștea e bulgări și aspre tișituri
- cu vacile la iarbă mergeam cu alții mulți
și dintre toți copiii, doar eu eram desculț
picioarele împunse așa mă mai dureau
erau o rană toate, - dar nimeni nu știau...
În zilele de toamnă, cu vânturi și cu ploi,
eu stam pe câmp afară, cu câinele la oi
era pustiu pe drumuri, - și-atât de frig mi-era
că-n spate, rupt, sumanul - de-abia se mai ținea,
la câine-i era foame, iar mie tot ca lui,
plângeam în frig și-n ploaie, - și n-aveam cui să-i spui.
Spre seară când acasă tot singur mă-ntorceam
acolo totdeauna răceală-ntâmpinam
eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic
- și nu-i păsa la nimeni că n-am cinat nimic.
Dar noaptea-n așternutu-mi când nimeni nu vedea,
dam liber frâu durerii ce sufletu-mi ardea
atunci gemeam în lacrimi și-n plâns de chin nebun
dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să spun.
... Așa mi-a fost viața, așa mi-am petrecut
o vreme-al cărei farmec eu nu l-am cunoscut
gonit de pretutindeni așa precum am fost
simțeam așa nevoie de-un loc de adăpost.
Și-a trebuit să caut ce-n lume n-am avut
un reazem să-mi plec capul și sufletul durut
pe cineva la care durerea să mi-o spui
un loc de alinare să-mi aflu-n poala lui...
Și-n stropii grei de lacrimi ce-atâția am vărsat
pe Cel mai Dulce Prieten, pe Domnul L-am aflat,
Isus Hristos Cel Dulce mi-a devenit Stăpân
și Mamă și Iubire și Reazem Scumpu-I Sân...
De-atunci, la El plec capul, în lacrimi când mă-nec
că n-am pe lume altul la care să mi-l plec
durerea mi-o destăinui de-atuncea numai Lui,
căci n-aș vrea pe lume la altul s-o mai spui.
La El caut mângâierea în chinuri când suspin,
că nici n-aș vrea pe lume la altul s-o alin
și-atâta alinare, - atâtea mângâieri
îmi toarnă El pe rana nespuselor dureri
că plin de fericire, - și-n ceasul greu răbdat
eu binecuvânt chinul prin care L-am aflat
și-I mulțumesc de greul prin care-a trebuit
să trec, să aflu pacea la Sânul Lui Iubit...
De-aceea, când stau singur, în gânduri adâncit
și-mi vine-așa în suflet un zvon nelămurit,
și inima mi-o umple fiorul cel subtil
cu-aducerile-aminte din viața de copil,
- eu astăzi văd în raze și nimb înconjurat
nu ceea ce-am pierdut eu, - ci-aceea ce-am aflat!
Și-n loc de plâns, acuma îmi vine-atâta cânt
că-n slabul văl al slovei nu pot să-l înveșmânt
și-n sfânta bucurie, îmi vine să-i sărut
picioarele acelui de care-am fost bătut
să strâng la sânu-mi brușii prin care-am sângerat
să binecuvânt foamea și chinul îndurat
și multa suferință ce-n inimă am dus
că-n fundu-amărăciunii, aflat-am pe Isus...
Slăvit să fii Tu Dulce și Scump Mântuitor,
pe calea Ta cea sfântă - voi merge până mor
de-al Tău Cuvânt preadulce voi asculta cu drag
pe urma Ta voi merge, - oricât amar să trag,
în sfânta Ta Lucrare în care m-ai adus,
voi rămânea statornic, - pân-la al meu apus.
La-ntâia mea credință, eu am să țin în veac,
de-ntâia mea iubire, eu n-am să mă desfac,
pe calea arătată de marii naintași,
eu am să-mi duc spre Tine întregii vieții pași
ca la sfârșitul luptei, învingător fiind
să-mi pot afla cununa cerească strălucind...