Stelele
Traian Dorz - Cântările Roadelor
Luna a apus, - voioase, încă, stelele lucesc,
în a zorilor privire umbra nopţii nu s-a stins...
liniştea răcoritoare a seninei dimineţi
încă n-a fost copleşită de tăcerea caldă-a zilei.
Veselă căsuţă albă de la marginea pădurii
îşi petrece dragii oaspeţi care-o noapte i-au cântat
cu privirile ferestrei umede de duioşie
i-nsoţeşte până-n zare...
şi rămâne-apoi tăcând.
La răspântii de cărare fraţii se despart cu drag...
(de ce oare despărţirea, chiar şi numai pentru-o vreme
are ceva trist, ca umbra unei frunze peste-un rod!) -
- poate pentru că nici unii nu ştim când plecăm pe veci!...
Dumnezeule-al Iubirii,
care stele-s mai frumoase
cele de pe cer
ori cele de pe iarba-nrourată,
sau acelea de pe faţa credincioşilor Tăi fii?
- căci în toate este-o seară
şi o nouă dimineaţă!
Şi ce stropi mai sfinţi sunt oare,
cei de rouă, ori de lacrimi?
- Căci şi-aceştia şi aceia,
tot de-o noapte amintesc!