Sunt, mi se pare, cel din urmă
Traian Dorz - Cântarea Veșniciei
Sunt, mi se pare, cel din urmă ce-am mai rămas pe-aici demult
un luptător pe-aceste ziduri ce-ntâia dragoste-o ascult.
Cândva, viteazul Neemia lupta aici nebiruit
atunci aceste ziduri sfinte vuiau de-un cântec fericit.
Ce mulți veneau pe-aceste uliți, un gând și-o inimă atunci,
cu săbii și mistrii, un suflet jertfiți acestei sfinte munci,
ce steaguri fâlfâiau în aer, ce lungi coloanele cântând
ce sărbători nemaiuitate, - erau aicea oarecând...
Atunci, de-aici țâșneau izvoare ce-o lume-ntreagă adăpau
și toate drumurile țării, spre patru zări, pe-aici treceau
și-o inimă arzând, de aur, de foc ceresc și de nectar
își revărsa de-aici spre-o lume lumina dulcelui ei har.
... Și-acum ce-amar pustiu e totul... domnește numai sambalat
și duhul lui ce cântă-cântă pe sfântul templu dărâmat
și duhul lui ce cântă-cântă în timp ce piere tot ce-i sfânt
și Oastei îi rămâne numai un sfânt și chinuit mormânt.
O, duh al Oastei fericite, hai soarele să ni-l luăm
și lacrimile și-amintirea și tot ce-a fost - și să plecăm
și numa-n noaptea de Rusalii, cu-o lacrimă și-o floare-n vis
să-ntoarcem nevăzuți s-atingem mormântul sfânt cum i-am promis!...