Trei mari adevăruri

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiții noștri frați și surori, toți cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă și v-a deschis un drum să puteți ajunge în clipa aceasta aici - și toți ceilalți, mii și sute de mii de frați și surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul și cu inimile alături de noi să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată și fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s-o mai putem petrece împreună o dată.

Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Și, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă și dulce reculegere sufletească în fața mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu și acestui sfânt părinte al nostru, și în fața lui Dumnezeu, Care ne privește cu așa un soare frumos și așa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria și cu recunoștința noastră de astăzi. Și textul acesta se găsește în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:

„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă. Și iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor și stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, și plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei și să le șteargă cu părul capului ei. Și le săruta mult, și le ungea cu mir.

Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise și-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar ști cine și ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă».

Iisus a luat cuvântul și i-a zis: «Simone, am să-ți spun ceva.» «Spune, Învățătorule», I-a răspuns el. «Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?».

Simon I-a răspuns: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult». Iisus i-a zis: «Drept ai judecat».

Apoi S-a întors spre femeie și a zis lui Simon: « Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta și nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei și Mi le-a șters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea, îți spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin iubește puțin».

Apoi a zis femeii: «Iertate îți sunt păcatele! Du-te în pace» ”.

De-ori-unde-aș fi, în ziua asta,

aș vrea să vin - în trup sau vis -

să-mbrățișez cu flori și lacrimi

mormântul sfânt, cum i-am promis.

Și-aici, un suflet cu toți frații,

să-mi rennoiesc cu foc și dor

un legământ fără de moarte

pe-acest mormânt nemuritor.

Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să mai vin o dată până aici. Și dacă ar trebui să mă târăsc ca o râmă pe jos, trebuie să vin aici. De ce? Am citit pilda aceasta din Sfânta Evanghelie pentru ca să arătăm că, față de Dumnezeu sau față de binefăcătorii noștri, toți avem o datorie gradată de recunoștință.

Fariseul Simon, care-L chemase pe Mântuitorul, era din Betania. El fusese un lepros; celelalte Evanghelii spun despre el c-a fost un lepros și că Mântuitorul l-a vindecat. Drept recunoștință, el L-a invitat odată pe Mântuitorul la masă. Dar - cum era și omul despre care s-a spus mai ’nainte, îngâmfatul de Naaman, - n-a înțeles că cel dintâi rău și cea dintâi patimă pe care trebuie s-o lase era mândria. Acest fariseu, deși L-a chemat pe Mântuitorul și ar fi avut față de El o datorie atât de mare, că l-a scăpat din lepra lui, n-a făcut nici cel mai mic gest și cel mai obișnuit atunci de recunoștință și mulțumire față de Mântuitorul, Care l-a vindecat. Dar a găsit motive să judece pe o femeie despre care a zis el că-i mai vinovată decât el. Și să judece actul ei de pietate și de recunoștință față de Domnul, interpretându-l rău.

Poate că și dumneavoastră, toți cei care ați venit astăzi aici, aveți o datorie de recunoștință față de acest mare sfânt și om al lui Dumnezeu și ați venit să vă împliniți această datorie... și veți mai veni, poate, pe măsură ce veți constata cât de mare este datoria noastră față de acest mare om al lui Dumnezeu. Și, pe măsura aceasta, veți veni să vă arătați, măcar în felul acesta pios, sentimentele de recunoștință pe care le datorăm marilor noștri binefăcători.

Dar eu sunt și mai dator decât oricare dintre dumneavoastră!...

Când Dumnezeu l-a îndemnat pe Părintele să mă cheme la el și de acolo mai departe, eu eram în cea mai nenorocită stare de pe pământ.

Aici, să vă povestesc o întâmplare a unui credincios care nu putea spune un cuvânt, două cuvinte, fără să spună: „Ce bun a fost Domnul cu mine și cât de mare bine mi-a făcut El!”.

Mergea odată cu un prieten printr-o pădure și mereu îi spunea despre bunătatea Domnului față de el și că nu-i în stare niciodată să arate cât de mult i-a făcut El.

Atunci prietenul îi zice: „Și totuși, practic, ce ți-a făcut ție Hristos, că nu mai încetezi să spui cât de bun a fost cu tine?”.

În timpul ăsta, cum treceau, au văzut pe cale un viermișor. Credinciosul a văzut că erau în jur niște uscături; a strâns o grămadă de uscături, de frunze uscate, și a făcut un cerc în jurul viermișorului și apoi le-a dat foc. Viermișorul, văzându-se în pericol de moarte, a încercat să răzbată spre o parte; era foc în jurul lui. S-a întors în cealaltă parte, era iarăși foc în jurul lui. Și, după ce a văzut că nu există nici o salvare, s-a întins la mijlocul cercului, să moară. Atunci credinciosul a luat cu mâna lui viermișorul și l-a pus dincolo, în iarba umedă și răcoroasă, și plăcută și l-a salvat. Și a zis cu lacrimi: „Aceasta a făcut pentru mine Hristos! Eram în cele mai îngrozitoare condiții: nici moartea trupească, nici sufletească nu mai vedeam depărtându-se; eram în pericol de moarte. Și atunci Hristos a venit, m-a scos din mijlocul focului și m-a pus într-un loc liniștit”.

Cam așa pot să spun eu că a făcut Părintele când eu eram... n-aveam nici douăzeci de ani... bolnav, singur, undeva într-un spital... n-aveam pe nimeni. Așteptam moartea - nici o salvare nu mai părea. Atunci Dumnezeu l-a trimis. Și, ca pe acel viermișor din mijlocul flăcărilor, m-a scos și m-a adus aici.

Poate că dumneavoastră simțiți un pic de recunoștință față de acest mare om al lui Dumnezeu; eu însă sunt cel mai dator. De aceea, totdeauna voi slăvi pe Domnul că S-a folosit de mâna lui ca să mă ia din focul pierzării în care zăceam și în care aș fi fost pierdut pentru totdeauna.

Țara noastră a mai avut mulți sfinți. A mai avut poporul nostru mulți profeți. Dar toți acești sfinți și profeți s-au mântuit numai pe ei înșiși. S-au închis într-un schit sau într-o mănăstire ori s-au izolat într-o pădure sau într-un munte și au trăit o viață de sfințenie și s-au mântuit pe ei. Dar acest mare om al lui Dumnezeu n-a putut să se mântuiască numai pe sine însuși. A ales calea pe care ați auzit că a urmat toată viața lui, din copilărie. Dar n-a căutat să se mântuiască numai pe el, ci să mântuiască un întreg neam.

Într-o vreme de ger există două feluri de a te încălzi: fie că te îmbraci singur cu niște haine groase și nu-ți mai pasă dacă ceilalți îngheață sau nu, sau, dacă îi iubești și pe ceilalți și cauți mântuirea lor, lași hainele tale groase, strângi niște lemne, faci foc într-o sobă și-i chemi: „Încălziți-vă toți!” Pentru că cine caută să se mântuiască singur totdeauna se poate pierde. Dar cine caută să mântuiască și pe alții totdeauna va fi mântuit.

Acest om al lui Dumnezeu a fost un sfânt.

Eu am venit aici trimis de trei porunci mari: porunca lui Dumnezeu, porunca Părintelui și porunca propriei mele conștiințe.

Porunca lui Dumnezeu este scrisă îndeosebi la Evrei 13, 7, unde spune: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și le urmați credința”. Aceasta este porunca cea mare a lui Dumnezeu: să ne uităm la înaintașii noștri care ne-au vestit Evanghelia și să le urmăm credința.

A doua poruncă era porunca Părintelui. El ne-a spus, de pe patul său de moarte: „Veniți în fiecare an la mormântul meu cu o lacrimă, cu o cântare, cu o floare, pentru ca și de-acolo să văd că Lucrarea lui Dumnezeu trăiește și că în conștiințele tuturor celor iubiți ai Lui și ai mei s-a păstrat flacăra credinței curate”.

Și al treilea glas a fost glasul conștiinței mele. Datoria mea de recunoștință pe care ne-o cere Domnul când spune: „Și nu uitați nici una din binefacerile Domnului și fiți recunoscători”. Aceasta este puterea și forța care m-a întărit să pot veni până aici - și spun: dacă Dumnezeu îmi va lăsa viață și putere trebuie să vin mereu aici, să-mi împlinesc această datorie de conștiință, pentru că aici trăiesc trei mari adevăruri. Aici sunt trei mari adevăruri pe care trebuie să le înțelegem:

Primul - adevărul cel mare: omul acesta a fost un profet și un sfânt în poporul nostru.

Al doilea adevăr: Lucrarea pe care a făcut-o acest om este o lucrare profetică și prin ea va veni mântuirea neamului nostru și poate a multor altor neamuri. Pentru că în nici o confesiune creștină din lume nu există o lucrare de renaștere sufletească de atâta frumusețe, dulceață și bucurie, și sfințenie ca Lucrarea aceasta. Lucrarea aceasta, cu toate că este în conflict cu păcatul, cu tot felul de păcate, n-a ajuns în conflict deschis cu nimeni. N-am urât pe nimeni, oricât de mult rău ne-au făcut și unii, și alții. Am înțeles că dragostea lui Dumnezeu ne face să cerem iertare; și, dacă cerem iertarea lui Dumnezeu, să și dăm iertarea, pe aceeași măsură, semenilor noștri. Deci omul acesta a fost un profet, un profet sfânt; un om al lui Dumnezeu, care n-a căutat să se mântuiască numai pe el, ci a căutat să mântuiască tot Neamul nostru, Biserica noastră, care ajunsese în starea în care ajunsese pe vremea când Dumnezeu a înființat Lucrarea aceasta. Și apoi Lucrarea aceasta este însăși ea o Lucrare profetică. Nici un glas nu-i atât de răspicat și așa de clar în mărturisirea Evangheliei și în vestirea lui Hristos ca glasul acestei modeste, frumoase, liniștite, smerite, dar demne și frumoase Lucrări a lui Dumnezeu.

Și al treilea adevăr, pe care l-am aflat și-l vedem cu ochii noștri aici, este că această Lucrare este nemuritoare; este Lucrarea lui Dumnezeu, e o Lucrare care va continua până va veni Domnul și va pune capăt tuturor lucrurilor.

Părintele Iosif a fost un mărturisitor al lui Dumnezeu. El a mărturisit Evanghelia și a propovăduit pretutindeni.

Nu s-a lăsat liniștit și comod acolo unde a fost. Noi, fiecare dintre noi, suntem o lucrare a apostolatului său. Pe oriunde am fost noi, n-am aflat cătun din țara aceasta și loc în care să nu fi mers el. Unde a mers o gazetă a lui, unde a mers o carte a lui, unde a mers o veste bună, un calendar, un lucru tipărit de el, a fost el. Și el a umblat peste toată țara aceasta, în toate casele. Din zona de nord până în cea de sud. Toate provinciile țării au fost cutreierate de acest om sfânt. El a scos o mulțime de mii de oameni din cârciumi, din locurile de desfrâu. În familiile în care a intrat el a stabilit pacea. Peste tot pe unde a fost el a dus Cuvântul lui Dumnezeu. Noi înșine, fiecare dintre noi, suntem o părticică a luptei și a alergărilor, și a suferințelor lui.

De aceea, pentru că Dumnezeu l-a făcut profetul nostru și l-a arătat ca omul sfânt pe care l-am cunoscut în mijlocul nostru, noi avem datoria să prețuim această Lucrare. Va veni vremea când tot mai mulți vor vedea că singura posibilitate de mântuire a oamenilor și a credințelor, și a tuturor sufletelor noastre este în această Lucrare inițiată de Dumnezeu prin el și răspândită atât de frumos pretutindeni.

Din toată inima trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că a ridicat în mijlocul poporului nostru un astfel de om sfânt, un astfel de profet binecuvântat. Se cuvine să preluăm mai departe solia sfântă și s-o ducem până la sfârșit.

În ultima dintre cărțile lui, el a spus despre istoria minunată a unui curier din armata franceză din timpul marelui război. Când o unitate era foarte amenințată de împrejmuirea vrăjmașului, marele comandant a trimis un curier să ducă vestea: „Rezistați, că vin întăriri! Nu vă lăsați!” Dar, în timpul drumului său, curierul acesta a fost ucis de un glonț inamic. Însă în momentul când simțea că trebuie să moară, a luat solia, depeșa de la comandant, și a ridicat-o în sus, să moară cu mâna întinsă în sus, pentru ca cineva care va veni să vadă că el a trebuit să ducă solia până undeva și n-a putut s-o ducă; să simtă îndemnul că trebuie s-o preia și s-o ducă mai departe.

Așa spunea Părintele Iosif: „Eu voi pleca. Lucrarea însă este a lui Dumnezeu - Oastea aceasta a Domnului. El ne-a trimis să ducem întărire la frații noștri care încă sunt în lupte, și eu am rămas undeva pe drum, în această misiune. Dar țin sus solia aceasta sfântă și cine vine în urma mea s-o ducă mai departe”.

Cum a fost cu Moise: când Domnul, acestui om sfânt de care S-a folosit pentru salvarea unui popor, i-a arătat că el n-are să ajungă în Canaan, Moise L-a rugat pe Dumnezeu și a stăruit, zicând:

- Doamne, îngăduie-mi să ajung! De patruzeci de ani alerg cu poporul acesta spre Canaan și doresc foarte mult să ajung acolo. Îngăduie-mi și mie să ajung!

- Tu ți-ai împlinit slujba. Până aici a trebuit să ajungi. Ai făcut un mare păcat și de aceea nu vei putea ajunge în Canaan.

-E adevărat, Doamne, a zis, că atunci când ai vrut să mă trimiți eu am spus: „Trimite pe altul”, că n-am avut încredere în Tine.

- Nu acesta a fost păcatul tău cel mai mare. Alt păcat, mai mare, ai făcut.

- E-adevărat, zice, când am fost la apele Meriba m-am îndoit de puterea Ta și am cârtit contra poporului acestuia.

- Alt păcat, și mai mare, ai făcut tu.

- E-adevărat că atunci când m-ai trimis cu tablele Legii, eu, din gelozie și din mânie pentru poporul acesta care Te-a nesocotit, am spart tablele Tale și am păcătuit.

- Alt păcat, mai mare, ai făcut tu. Pentru asta n-ai să poți ajunge în Țara Făgăduinței.

Și Moise a întrebat îndurerat:

- Doamne, dar care a fost păcatul acesta?

- Te-ai îndoit de poporul acesta. Ai zis: „Poporul acesta va pieri în pustie”. Ai zis: „Poporul acesta va fi nimicit de vrăjmașii lui. Acest popor este slab și păcătos, și nevrednic”. Acesta a fost păcatul tău cel mare. Acest popor va merge în Canaan; tu n-ai să ajungi, pentru că te-ai îndoit de el. Puteai să te îndoiești de oricine: de tine, de alții, și de Mine chiar, dar nu trebuia să te îndoiești de acest popor despre care Eu am spus că-l voi duce în Canaan și că voi adăuga la numărul lui multe, multe mii și alte multe popoare.

...Au fost și vremuri când și noi am fost ispitiți să facem acest păcat: ne-am îndoit de Lucrarea lui Dumnezeu. Îndată după moartea Părintelui, acum cincizeci și unu de ani, când l-am adus aici, în tot jurul acesta nu era nici un mormânt. Dacă vedeți pozele de-atunci, veți vedea că acești arbori mari erau niște mărăcini micuți, când noi am venit aici cu Părintele. Eram niște oameni slăbuți, nepricepuți, tineri, puțini, amenințați din toate părțile de tot felul de vrăjmași. Părintele nu s-a îndoit niciodată că Dumnezeu va duce Lucrarea aceasta la marea biruință finală. Dar noi ne-am îndoit. Am văzut munții aceștia amenințându-ne cu prăbușirea peste noi. Și uneori am fost și noi îndurerați și îndoiți ca Moise când a zis: „Poporul acesta nu va mai ajunge niciodată în Canaan”. Părintele însă nu s-a îndoit niciodată. În ultimul lui timp de boală ajunsese la 33 de kilograme. Era o rană tot trupul său... nici nu știam de unde să-l prindem când trebuia să-l mutăm de pe un pat pe altul sau să-l primenim și să-l pansăm. Dar niciodată nu s-a îndoit, nici n-a cârtit. A știut că la sfințenie se ajunge prin suferință. Și că la harul lui Dumnezeu cel mare se ajunge răbdând și smerindu-te. El s-a smerit până la sfârșit. Oricât de grea a fost încercarea, el nu s-a îndoit. El a spus: „Eu voi cădea undeva. Pe voi vă vor lovi, vă vor prigoni. Dar Lucrarea aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu și ea va ajunge la biruință”.

Dacă am dorit să ajung încă o dată aici e ca să pot afirma încă o dată și încă o dată ceea ce am spus de mii de ori: acest mare profet al lui Dumnezeu nu s-a îndoit niciodată de izbânda Lucrării. Noi poate că ne-am îndoit, că suntem oameni și am zis: „Suntem slabi... Multe dintre adunările noastre s-au rătăcit. Mulți dintre frații care erau cei dintâi în fruntea noastră s-au lepădat. Mulți dintre cei despre care am crezut că vor rămâne credincioși până la sfârșit s-au lepădat de Domnul și au căzut”.

Și atunci am fost ispitiți și noi, undeva, să zicem: „Da... într-adevăr... parcă nu mai avem nici o siguranță pe pământ”.

Iată însă cum a răspuns Dumnezeu - cum i-a răspuns și lui Moise. Cât de mare profet a fost el, totuși a avut momente în care s-a îndoit că poporul va ajunge în Canaan. Dar nu numai că a ajuns; dar uite pe câte alte mii de popoare le-a ajutat acest popor biblic să ajungă în Canaanul ceresc și să-L afle pe Dumnezeu.

Noi suntem încă în cursul înaintării noastre spre Canaanul ceresc. O oaste trăiește totdeauna; ostașii mor sau cad, sau pleacă, sau dezertează. Dar Lucrarea, Oastea, rămâne totdeauna. Un popor nu moare niciodată. Mor indivizii din el, fie mari, fie mici. Poporul însă rezistă. Profeții pot să moară. Adevărul nu moare niciodată. Dumnezeu are totdeauna alt profet care va duce [adevărul] mai departe.

Moise a zis:

- Doamne, dar cine o să-i conducă în Canaan, dacă eu mor?

- Acela care a găsit un profet ca tine mai poate să găsească!

Acela care a găsit un profet ca Părintele Iosif poate să mai găsească. El va duce până la sfârșit Lucrarea Lui, spre izbândă. Dacă noi ascultăm de Domnul și ne atașăm de voia Lui, putem grăbi venirea fericită. Dacă noi lucrăm toți pentru Domnul și aducem poporul nostru - fiecare dacă numai unul am aduce într-un an - la Dumnezeu, iată că, în câtva timp, poporul nostru întreg ar veni la mântuire. Și ce fericiți am fi toți atunci!

Dacă noi nu facem slujba aceasta, Domnul nu va zădărnici Lucrarea. Ideea nu piere, și dacă pier cei care o slujesc sau dacă se leapădă. Domnul are grijă s-o ducă mai departe, dar timpul împlinirii ei se poate întârzia.

După Iosif, în Egipt, patru sute de ani n-a fost nici un prooroc în poporul acesta. Patru sute de ani, poporul acesta a fost rob: chinuit, bătut și nimicit. Până când suferințele lor au întrecut păcatele lor. Atunci Dumnezeu le-a trimis un profet. Dar dacă ar fi fost alt profet, mai devreme, cu cât mai mulți ar fi fost scăpați de osânda și de pierzarea, și de chinul acela!

Dumnezeu va duce și poporul nostru la mântuire! Tot ce a început Dumnezeu nu dă faliment! El va duce la împlinire. Dacă nu cu noi, cu alții; dar paguba noastră va fi mare și a multora după noi, dacă noi nu ne facem datoria până la sfârșit. Indiferent de împrejurările în care trăim, noi trebuie să știm că avem un gând frumos și un țel minunat de la Dumnezeu: să ajutăm întreg poporul nostru să ajungă un popor binecuvântat, un popor biblic, un popor credincios, unul care să nu mai cunoască numai avorturi, numai alcoolism, numai decădere, numai corupție, numai păcat. Ci un popor care să se îndrăgească de Dumnezeu și să dorească din toată inima să realizeze o viață frumoasă, un tineret binecuvântat, familii binecuvântate; un popor muncitor, cinstit și harnic în toate împrejurările. Așa ne vrea Dumnezeu și așa vrea să facă Lucrarea aceasta din întreg poporul nostru, dacă noi cu toții punem inima și mâna să-L ajutăm pe Domnul să lucreze Prin acest mijloc minunat pe care ni l-a dat. (...) La Dumnezeu nu contează timpul.

Timpul contează la oameni. La Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o zi. La oameni, o zi uneori e ca o mie de ani.

De aceea trebuie să pricepem voia lui Dumnezeu și mesajul acesta sfânt și să ne dăm toate silințele să continuăm lucrarea de renaștere duhovnicească, de naștere din nou a fiecăruia dintre noi, apoi a familiei noastre, apoi a societății unde suntem. Să se stabilească un climat sfânt în toată acțiunea și toată purtarea noastră și atunci vom vedea cum Dumnezeu binecuvântează întreg poporul nostru. Și nu numai pe-al nostru; pe multe alte popoare, cu o mântuire veșnică și fericită. Pentru că aceasta este ideea lui Dumnezeu și lucrarea Lui prin care a arătat ce minuni poate să facă.

Noi suntem aici rezultatul acestei minunate Lucrări a lui Dumnezeu, rodul ostenelilor acestui om sfânt. De aceea vor veni aici tot mai multe și mai multe mii de oameni, an după an, și vor aduce recunoștință și mulțumire lui Dumnezeu că în mijlocul poporului nostru și în mijlocul istoriei noastre a ridicat un astfel de om care a putut avea dorința și râvna, și voința să înalțe Cuvântul lui Dumnezeu. El a fost un om sfânt - s-ar fi putut mântui numai pe el. Dar a acceptat jertfa și riscul cel greu, pentru ca să nu meargă în Împărăția lui Dumnezeu singur.

De aceea trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu și să căutăm să preluăm ștafeta aceasta, cum a spus el, și s-o ducem mai departe, până când va veni lumina și mântuirea veșnică. Pentru că „noi așteptăm ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea”. Iar dacă aceste lucruri le așteptați - spune Cuvântul Domnului -, dați-vă și voi toate silințele să fiți găsiți fără prihană, fără vină și în pace și să ajutăm la grăbirea venirii Împărăției lui Dumnezeu, pentru că vom ajuta la fericirea copiilor noștri, a urmașilor noștri, a poporului nostru în care ne-a ridicat Dumnezeu ca să fim niște elemente frumoase, vrednice, binecuvântate în mijlocul poporului nostru. De aceea noi n-am părăsit nici credința noastră, nici țara noastră, oricât a trebuit să pătimim pentru aceasta, cum n-a făcut nici Părintele Iosif. A răbdat toate nedreptățile care i s-au făcut, a suferit în toate și și-a împlinit datoria, pentru că a spus: „Aici m-a pus Dumnezeu. Asta-i patria mea, ăsta este poporul meu, asta-i misiunea mea. Aici trebuie să trăiesc, aici trebuie să mor, ca să pot face pe alții mai buni; să pot ajuta pe alții să ajungă în Împărăția cerească”.

Aceasta e și datoria noastră. Cine-și părăsește credința poate să-și părăsească și țara. Cine nu-și părăsește credința rămâne și-n țara lui, lucrând din toată inima, cu lacrimile, cu genunchii, cu mâinile, cu mintea, cu tot ce va putea, la fericirea neamului nostru, pentru că lucrăm pentru fericirea urmașilor noștri și pentru împlinirea misiunii noastre pe care o avem pe pământ. De aceea, trebuie să ne iubim patria, să ne iubim credința, să-i iubim pe aceia pe care Dumnezeu i-a pus în mijlocul nostru. Și, dacă uneori găsim greșeli, trebuie să ne uităm mai întâi la propriile noastre greșeli. Și, văzând că și noi suntem greșiți, să ne rugăm pentru alții, să colaborăm toți, pentru izbăvirea și mântuirea tuturor. Atunci suntem fericiți toți, când e mântuită și mama mea, și tatăl meu, și soția mea, și copilul meu, și slujitorul meu, și vecinul, și rudenia, și vrăjmașul nostru. Așa ne-a învățat pe noi Domnul: să iubim și să ne rugăm, și să luptăm pentru toți.

Așa ne-a învățat acest mare om al lui Dumnezeu care, pe patul morții sale (33 de kilograme avea), s-a rugat totdeauna. Nu s-a plâns niciodată de nimeni și ne-a învățat și pe noi, care stăteam lângă el: „Orice vi s-ar întâmpla, să nu vă părăsiți credința voastră și țara voastră, și neamul vostru, și limba voastră, pentru că aici ne-a așezat Dumnezeu. Și să nu vă mântuiți singuri. Să căutați să-i duceți la mântuire pe cât mai mulți. Așa cum am făcut eu, așa cum au făcut înaintașii mei”, a spus acest mare om al lui Dumnezeu.

El ne predică și nouă, astăzi. El n-a murit. L-am înmormântat acum cincizeci și unu de ani aici. Acești arbori mari erau numai niște tufe mărunte. Dacă vă uitați la pozele de-atunci, veți vedea. Dar el n-a murit! De-atunci nu există un om mai viu să vorbească așa ca acest mormânt nemuritor. Oriunde ne ducem ne predică el. Până la marginile pământului s-a dus vestea despre acest mare om. Foarte mulți dintre cei care nu cunoșteau această Lucrare, făcând cunoștință cu scrierile lui, se întorc la Dumnezeu și acum, ca în primele zile când el a mărturisit Evanghelia.

De aceea suntem datori recunoștință și suntem datori mai mult: să ducem mai departe mesajul acesta la frații noștri, la surorile noastre, în familia noastră, între vecinii noștri, chemându-i și pe ei să se întoarcă la Dumnezeu. Că mântuirea tuturora va fi numai atunci când fiecare ne vom întoarce cu adevărat la Dumnezeu și vom căuta mântuirea noastră. Nu numai a noastră; nu avantajul meu personal sau al familiei mele și al celor care mă iubesc, ci avantajul tuturor, dragostea tuturor și fericirea tuturor. Că atunci suntem și noi fericiți, când toți frații și surorile noastre și cei din jurul nostru vor gusta cu adevărat fericirea. Atunci ne vom putea și noi bucura de mântuirea lui Dumnezeu, când vom lucra cu toată inima și la mântuirea celor din jurul nostru. Iar pentru aceasta trebuie să urmăm calea aceasta: rugăciunea, nașterea din nou și trăirea după voia lui Dumnezeu în această părtășie.

Iată, timpul nostru de stat aici se sfârșește. Frații... sunt mulți cei care vor pleca cu trenurile înainte de ora douăsprezece. Nu putem însă încheia această lucrare - după tot ce s-a spus aici, s-a cântat... rugăciunile noastre, îndemnurile frățești - fără să facem o chemare stăruitoare, poate că ultima... pentru cei care au venit aici și nu sunt încă hotărâți pentru Domnul; care nu s-au predat Domnului, care n-au pus legământ cu El, care nu s-au născut din nou. Spunem: aceasta este cea dintâi și cea mai importantă condiție pentru propria noastră mântuire și pentru a altora.

Dacă este cineva care vrea, în această zi minunată, să pună un legământ minunat, să se-ntoarcă la Domnul, să se predea Domnului, să se lepede de păcate din toată inima, să se lepede de Satana și de toate lucrările lui, cum am promis în Taina Sfântului Botez: „Mă lepăd de Satana și de toate lucrurile lui”, să ne lepădăm de Satana nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, cu gândul, cu purtarea noastră.

Nu numai de Satana - ca nume odios și murdar -, ci de toate faptele lui care îl păstrează încă și îl aduc în viața noastră. Beția, minciuna, răutatea, lăcomia, furtul, orice este negativ și murdar e lucrarea diavolului, de care trebuie să se lepede oricine vrea să se unească cu Hristos.

Noi ne-am unit cu Hristos. Slăvit să fie Domnul pentru că ne-a dat bucuria aceasta și a fost o clipă în viața noastră când am pus legământul acesta sfânt pe care-l înnoim de fiecare dată când mai putem ajunge aici.

Dar poate că sunt aici oameni care n-au pus acest legământ; care n-au avut această clipă hotărâtoare și categorică în viața lor. Pe aceste suflete care au auzit astăzi chemarea Domnului aici și care doresc să se unească cu poporul Domnului și cu această idee strălucită și minunată a mântuirii neamului nostru și a tuturor sufletelor noastre, pe cine nu s-a hotărât pentru acest lucru, îl îndemnăm să aibă curajul și să facă astăzi acest sfânt pas de mântuire, care ne dă și mântuirea noastră personală și pe urmă ajută, prin aceasta, întreg poporul nostru și lumea întreagă să se întoarcă la Dumnezeu.

Din toată inima rugăm, dacă este cineva care vrea să se hotărască pentru Domnul, acolo unde este, să ridice mâna: „Eu vreau să mă predau Domnului”.

Iar dacă nu, dacă toți v-ați hotărât, ne vom ridica inima și gândurile spre Dumnezeu, rugându-L să ne dăruiască putere să ne reînnoim legământul. Și, de fiecare dată când ajungem aici, să ne întoarcem mai buni de cum am venit. Cu gânduri mai frumoase, cu gânduri mai pașnice, cu gânduri mai iubitoare, cu gânduri mai cinstite și mai frumoase - că acesta-i scopul pentru care Dumnezeu ne adună de fiecare dată și la biserică, și la întâlnirile Cuvântului lui Dumnezeu, și în comemorări de-acestea. Scopu-i să ne întoarcem totdeauna mai buni de cum am venit. Pentru ca să putem lăsa în urma noastră o dâră luminoasă pe care și alții: copiii noștri, frații și surorile, urmașii noștri, să poată veni și să ajungă și ei odată la Dumnezeu.

Ce minunat va fi atunci când tot poporul nostru va lăuda pe Dumnezeu din toată inima! Când toată suflarea - cum spune la biserică - va lăuda pe Domnul! Când toată viața noastră ne-o vom preda Domnului și când îi vom vedea pe toți cei din jurul nostru animați de această frumoasă și fericită dorință! Ce fericiți vom fi și noi atunci!...

Rugăm pe Domnul să ne ajute să facem așa. Iar dacă cineva vrea să se hotărască, mai facem o ultimă chemare. După aceea ne vom ruga Domnului și frații noștri care au primele trenuri se vor grăbi să plece. Ceilalți vom merge pe rând. Dumnezeu ne-a dat o zi așa de binecuvântată astăzi, încât și cerul, și atmosfera contribuie la această înălțătoare stare sufletească pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu s-o petrecem acuma împreună.

Poate e ultima dată când mai putem veni aici...

Trăim numai datorită minunilor lui Dumnezeu. Atât binefacerile Domnului, cât și amenințările Lui ne îndeamnă la întoarcere, la pocăință, la îndreptare. Se petrec în jurul nostru atâtea lucruri îngrozitoare... Auzim despre cutremure în care mor mii de oameni și care vin pe neașteptate. S-a întâmplat și pe vremea Mântuitorului așa ceva. Turnul din Siloam s-a prăbușit peste optsprezece inși și nimicit. Pilat a amestecat sângele unor oameni cu jertfele lor. Și Mântuitorul le-a zis: „credeți voi, oare, că cei optsprezece peste care s-a prăbușit turnul din Siloam erau mai vinovați decât ceilalți? Eu vă spun: nu! Ci, dacă nu vă întoarceți la Dumnezeu, toți veți pieri la fel”. Așa ni s-ar putea spune și după cutremurul din Armenia sau după altele: „Credeți voi că cei care au pierit acolo, miile acelea de oameni, erau mai vinovați decât voi? Eu vă spun: nu!” spune Domnul. „Că, dacă nu vă întoarceți, va veni odată un cutremur... nu numai pământul, ci și cerul se va cutremura. Nu va ploua numai cu apă. Va ploua cu foc. Și se vor mișca toate puterile, pentru că acolo se pregătește păcatul omenirii s-o ducă.

Dar, dacă cineva se întoarce la Dumnezeu, acela va fi fericit. Dumnezeu a binecuvântat neamul nostru și țara noastră, ferind-o de primejdii. Și trebuie de fiecare dată să ne rugăm nu numai pentru noi, pentru familia noastră, ci pentru toată țara noastră și tot poporul nostru. Să ne ferească de primejdii, de cutremure, de accidente, de secete mari, de inundații, de tot ce poate fi rău... Dar toate acestea vin în urma păcatului. Să ne ferească Domnul să nu mai păcătuim. Că, dacă noi nu ne întoarcem la Dumnezeu, ne pot aștepta și alte primejdii mai mari. Nu erau aceia mai vinovați decât noi. Dacă nu ne întoarcem, toți vom pieri la fel. Să ne rugăm lui Dumnezeu să îndepărteze cataclismul acesta atomic și nefericit pentru care se pregătesc oamenii și de care numai dacă ne întoarcem la Dumnezeu și ne predăm toți Domnului, și ne schimbăm purtările rele spre cele bune, atunci ne va izbăvi Dumnezeu pe noi și pe copiii noștri. Nu există altă salvare, decât întoarcerea la Dumnezeu.

Dacă nu v-ați întors la Dumnezeu, întoarceți-vă, pentru ca să vă salvați copiii, familia, viața, nu numai sufletul. Și pe urmă să ne salvăm poporul nostru de la păcat și de la cădere, și de la nenorocire. Dacă ne întoarcem la Dumnezeu, El ne asigură că ne va izbăvi.

Mai întrebăm: este cineva care vrea să se hotărască pentru Domnul? E momentul cel mai fericit acum... Uite... mulțumim Domnului, uite mâini care se ridică, suflete care se predau Domnului!... Ne vom pleca la rugăciune cu toții. Și întâi ne vom ruga pentru cei care se hotărăsc acum și după aceea ne vom ruga Domnului pentru toți ceilalți, care avem nevoie de reînnoirea legământului nostru, ca să fim credincioși. Să ne rugăm pentru toți și să ne rugăm cu toții, pentru ca Domnul să ne binecuvânteze și sufletele noastre, familiile noastre, cetățile noastre, țara noastră și lumea întreagă. Pentru că El e singura salvare.

Să ne ajute Domnul să alergăm la El acum.

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.