Veriga din lanțul de aur

O vorbire a fratelui Traian Dorz la adunarea de la Simeria - 23 august 1969

(...) Care vor trece dincolo de ultima zi, din cartea Apocalipsei. Căci după cum a fost o zi, o seară și o dimineață, ziua întâi, așa va fi o seară a zilei celei din urmă, după care va urma dimineața veșniciei.

În Hristos au fost făcute timpurile, adică veacurile. Și tot ceea ce a fost odată început cu ele se va sfârși odată cu ele. Dar în Hristos Domnul nostru, cel ce primește adevărul va trece dincolo în veșnicie, căci și noi suntem veșnici. Am fost în Dumnezeu înainte de a fi cu timpul și vom ajunge iarăși în El după ce nu vom mai fi ceea ce se pare a fi cu timpul. Și pentru această viață care este veșnică și care nu sfârșește odată cu moartea, Cuvântul lui Dumnezeu ne învață să ne pregătim de aici. Și pentru ca să ne pregătim bine, trebuie să începem de la început bine. Și cel dintâi început bun este acela când sufletul se unește cu Hristos și se hotărăște și pornește mai departe pe calea lui Dumnezeu.

Fericit este acela care, în primii șapte ani din viață, are o mamă credincioasă.

Fericit este apoi acela care, în ai doilea șapte ani din viață, are un învățător credincios.

Apoi în ai treilea șapte ani din viață are un frate credincios, apropiat de el. Și după aceea un soț credincios.

Toate aceste lucruri nu ni le poate da decât Hristos. O mamă credincioasă nu ne-o poate da decât Hristos. Dacă am avut o mamă credincioasă, aceasta Hristos ne-a dat-o. Dacă am avut un tată credincios, acesta a fost un dar de la Hristos. Dacă am avut un învățător credincios, un îndrumător credincios, acesta este un dar și mai mare de la Hristos. Dacă avem un prieten și frați credincioși, nu numai unul, ci sute și mii, acesta este un dar nespus de mare. Și, la vremea potrivită, dacă cerem cu credință și așteptăm cu răbdare, Dumnezeu ne va pregăti și ne va da și un soț sau o soție credincioasă.

Dar toate acestea vin numai din mâna Lui. Și toate acestea El le dă cu mână largă aceluia care plătește pentru ele un preț de rugăciuni și de ascultare, așa cum ne învață Cuvântul lui Dumnezeu.

În cartea Domnului avem nenumărate pilde spre care trebuie să privim. Pilde de tineri credincioși și pilde de tineri necredincioși. Pilde de mame credincioase și pilde de mame necredincioase. Pilde de tați credincioși și necredincioși, de prieteni, de soții și de soți credincioși sau necredincioși.

E un mare har de la Dumnezeu să avem o mamă credincioasă, un învățător credincios, un frate credincios, un soț credincios. Dar e și mai mare binecuvântare de la Dumnezeu dacă știm, avându-le, să le prețuim cu adevărat.

În Cuvântul lui Dumnezeu care este cartea vieții - pentru că acolo este arătat cum se desfășoară viața și cum sfârșește viața celui credincios și a celui necredincios -, noi avem o mulțime de pilde la care e bine să luăm seama încă de la început. Sunt tineri credincioși, cum a fost Isaac, cum a fost Iacov, cum a fost Iosif, cum a fost Beniamin, cum a fost Ionatan, cum a fost David, cum a fost fiica lui Iefta, cum a fost Rebeca, cum a fost Rahela sau pildele celelalte din Vechiul Testament. Dar și mai minunate sunt pildele din Noul Testament, ca Maica Domnului, care a fost acea sfântă și unică fecioară, binecuvântată în veci și înaintea lui Dumnezeu, și înaintea tuturor popoarelor, pildă de credincioșie și de sfințenie, la care trebuie să privim cu toții, totdeauna plini de un sfânt respect și de o sfântă admirație, de o sfântă dorință să urmăm într-adevăr pilda ei.

În Cartea lui Dumnezeu sunt descrise amănunțit viețile acestor sfinte suflete, sfinte vase alese înaintea lui Dumnezeu, la care privind și la care meditând, sufletul nostru va găsi totdeauna putere și îndemn să trăiască o viață sfântă și curată. Ne adresăm îndeosebi copiilor noștri și urmașilor noștri, tineri și tinere, pe care Dumnezeu i-a pregătit din mai fragedă tinerețe de cum ne-a pregătit pe noi, pentru slujba Lui cea sfântă. Ei au avut un dar și un har mult mai mare decât noi.

Noi n-am avut părinți care să ne împreune mânuțele de la leagăn, să ne aducă aminte de numele scump al Domnului Iisus. Noi n-am avut toți mame care, aplecate peste leagănul nostru, să se roage fierbinte să fim crescuți în credință și în dragostea lui Dumnezeu. Noi n-am avut toți totdeauna părinți care să ne învețe și, împreună cu noi îngenunchind la picioarele Domnului, să ne călăuzească inima și gândurile spre Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar Domnul a fost bun și îndurarea Lui a făcut să umple altcineva locul gol rămas în îndrumarea noastră din copilărie. Însă mulți dintre cei care stau acum aici au avut astfel de mame, au avut astfel de tați.

Dumnezeu să binecuvânteze până în vecii vecilor pe orice binefăcător. Lumea a avut mulți binefăcători; omenirea a avut foarte mulți binefăcători, dar cei mai mari binefăcători au fost aceia care i L-au adus pe Hristos. Unii au adus mijloace tehnice, ca să-și ușureze viața. Alții au inventat medicamente, să le ușureze boala. Alții au găsit alte mijloace... Dar cei care le-au făcut cel mai mare bine oamenilor au fost aceia care le-au adus pe Hristos și Cuvântul Său cel sfânt.

Și noi avem foarte mulți binefăcători în viața noastră. Mulți se îngrijesc de pâinea noastră, mulți se îngrijesc de educația noastră, mulți se îngrijesc de hrana noastră, de îmbrăcămintea noastră, de adăpostul nostru. Dar cei mai mari binefăcători sunt aceia care îngrijesc de sufletele noastre. Pentru că fără Hristos în zadar avem case mari, în zadar avem educație aleasă, în zadar avem pâine albă, în zadar avem toate mijloacele. Fără Hristos nu se alege din ele decât nenorocire pentru noi și pentru alții.

Vedem ce se întâmplă cu cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu și cu cei care nu ascultă cu respect de Cuvântul Său cel sfânt și de tot ceea ce poruncește Dumnezeu să fie între om și om, între om și El. Dar cei care ascultă de Dumnezeu vor fi totdeauna, în orice loc ar fi, un model de viață, un model de credință, un model de hărnicie, un model de ascultare. Astfel de oameni vrea Hristos să crească în poporul nostru. Și de aceea bunătatea lui Dumnezeu ne-a rânduit această sfântă Lucrare prin care și noi, și copiii noștri să putem ajunge la o astfel de viață în care să facem cinste lui Dumnezeu și bine semenilor noștri.

La pildele înaintașilor noștri privind, sufletele noastre totdeauna capătă putere și îndemn în orice moment, în orice împrejurare ne găsim.

În toate vremurile au fost și îndemnuri rele, și îndemnuri bune. Și oameni care au călăuzit sufletele spre Hristos, și oameni care i-au îndemnat spre păcat. În toate vremurile Dumnezeu a îngăduit să fie și virtuți, pentru că, în îngăduința Lui, au fost lăsate pe pământ și încercările prin care, trecând, cel credincios să se dovedească vrednic. Și astăzi e tot așa. Și până la sfârșitul veacurilor va fi tot așa. În orice condiții și în orice loc ar fi ajuns, omul va putea face și bine, și rău, depinde de voința lui. În orice împrejurare ar fi pus, omul poate fi și biruitor, și biruit; depinde de voința lui. În orice stare ar fi, omul poate fi ori credincios, ori necredincios; depinde de voința lui. Pentru că în această luptă dintre rău și bine a rânduit Dumnezeu să se dovedească cei care sunt vrednici și cei care sunt nevrednici.

În această luptă cu ispitele, în această luptă pentru dobândirea virtuților se dovedește fiecare și ajunge fiecare să vadă în ce măsură poate, prin lupta și prin voința lui, să realizeze ceea ce este bine, ca să ajungă să dobândească mântuirea sufletului său. Căci mântuirea sufletului nostru nu este singură. Noi nu ne putem mântui niciodată singuri. Nu putem spune: „Ce-mi pasă de fratele?” sau: „Ce-mi pasă de semenul meu?”, că dacă el se pierde lângă mine, pe mine aceasta nu mă lasă nevinovat. Dacă lângă mine se pierde un suflet, în mare parte și de multe ori, acest suflet va fi cerut odată din mâna mea de către Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să simțim apropiere față de semenul nostru, să simțim datorie față de semenul nostru, să simțim răspundere față de bunul mers al semenului nostru și al societății în mijlocul căreia trăim.

Hristos a vrut - și sfântul Său Cuvânt ne îndeamnă - să ne dăm toate silințele ca noi, în mijlocul frământăturii în care suntem așezați, să fim un aluat bun, care să dospească o frământătură bună, spre slava lui Dumnezeu și spre binele semenilor noștri. Creștem și împreună cu noi cresc alții. Cum alții ne-au crescut pe noi, și noi trebuie să-i creștem pe alții.

Suntem într-o înlănțuire. Veriga cea dintâi a început în cartea Facerii; veriga cea din urmă din lanțul acesta se va sfârși în Apocalipsa. Noi am primit Cuvântul lui Dumnezeu de la alții, la rândul nostru, trebuie să-l lăsăm altora. Și, cum noi am avut înaintași așa de binecuvântați și de credincioși care cu atâtea jertfe și cu atâtea lupte ne-au păstrat Cuvântul lui Dumnezeu, și noi trebuie să fim vrednici de înaintașii noștri și de urmașii noștri, pentru ca să le lăsăm nu numai Cuvântul sfânt, ci mai ales cuvântul trăit și împlinit în viața și prin purtarea noastră în mijlocul lor.

Ne bucurăm din toată inima de orice clipă liniștită în care harul lui Dumnezeu ne rânduiește prilejul să ne întâlnim unii cu alții. Ori de câte ori ne întâlnim, folosim timpul pentru a ne îndemna la dragoste și la fapte bune. Dragoste înăuntru, în mijlocul nostru, și fapte bune în afară, în mijlocul celorlalți oameni printre care umblăm. Aceasta este, pe scurt, chemarea noastră și datoria noastră a tuturora. Iubire înăuntru, între frați, și fapte bune și trăire curată și evlavioasă, și sfântă în mijlocul celorlalți oameni. De felul în care ne dăm silința să împlinim această datorie atârnă foarte mult... atârnă adeseori mântuirea sufletului nostru. Pentru că așa cum am spus, noi nu ne putem mântui singuri. Dacă nu ne pasă de frații noștri, noi suntem niște străini, niște păgâni și necredincioși. Dacă nu ne pasă de semenii noștri, noi suntem niște fiare și nu oameni.

Hristos Mântuitorul nostru ne-a spus: „Așa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, văzând faptele voastre bune, să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri”. În felul acesta, El a legat mântuirea noastră de mântuirea semenilor noștri. Și tot Cuvântul Său cel sfânt leagă mântuirea sufletelor noastre de mântuirea celor printre care suntem, de pilda pe care o dăm altora, de îndemnul pe care îl dăm altora, de munca și lupta pe care o ducem pentru a-i aduce și pe alții la o viață mai bună, la o credință mai înaltă, la o trăire mai sfântă, la un nivel duhovnicesc mai ridicat.

De aceasta nu vom scăpa până la ultima noastră clipă. De datoria aceasta nu ne vom achita până la sfârșitul zilelor noastre. Noi în fiecare zi și fiecare dintre noi, acolo unde suntem puși și trimiși, trebuie - nu totdeauna prin cuvântul nostru, dar totdeauna prin purtarea noastră - să fim o dovadă vie și sfântă despre trăirea în Hristos.

De aceea, trebuie să ne pregătim cu toții pentru acest lucru în fiecare zi. Cu cât cunoaștem mai mult, cu atâta putem vedea mai departe, cu atâta putem împlini mai mult, cu atâta putem lucra mai bine. Și de aceea trebuie să ne înmulțim cunoștința noastră din Cuvântul lui Dumnezeu și din tot ceea ce este bine, pentru ca în felul acesta, având orizonturi mai largi și mai luminoase, posibilități mai multe, putere mai mare, să putem ajuta mai mult și să putem face mai mult bine. Numai atunci vom ajuta la ridicarea familiei noastre, a Bisericii noastre și a poporului nostru, când mai întâi pe noi înșine ne vom ridica la o viață sfântă trăită în Hristos, prin Hristos, pentru Hristos și cu Hristos, în mijlocul fraților noștri.

Să ne simțim deci răspunderea în fața lui Dumnezeu și în fața semenilor noștri pentru fiecare lucru pe care trebuie să-l facem și pentru fiecare zi pe care trebuie să o folosim în chipul cel mai înalt și cel mai bun pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, care este mântuirea tuturor, dar mai întâi mântuirea poporului nostru; mântuirea familiei noastre... mântuirea sufletului nostru.

Întâlnindu-ne acum doi sau trei, harul lui Dumnezeu a îngăduit să ne putem vedea, să ne aducem aminte de pildele sfinte din Cuvântul lui Dumnezeu. Că nu ne-ar ajunge timpul dacă i-am număra pe toți acești sfinți, vrednici de cinstire și vrednici de urmare din Vechiul Testament sau din Noul Testament. Și după aceea din istoria Bisericii, din viețile sfinților părinți și martiri, dintre care cea mai mare parte au fost tineri, au luptat tineri, au sfârșit tineri, au biruit tineri, realizând în tinerețea lor o viață înaltă și sfântă, spre slava lui Dumnezeu, spre slava și triumful Bisericii și al cauzei Evangheliei Sale pe pământ.

Noi avem această sfântă datorie, pentru că de-acolo ne putem inspira neîncetat. Pilda înaintașilor noștri poate fi pentru noi mijloc dę învățătură, mijloc de putere, mijloc de biruință.

De aceea, întorcându-ne mereu privirile spre înaintașii noștri care au fost oameni mari de credință, de răbdare, de sfințenie, de evlavie, de stăruință, de înfrânare, să ducem în mijlocul societății în care suntem noi o viață la fel de sfântă și evlavioasă, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.

Aceasta este datoria noastră. Înaintașii noștri și urmașii noștri ne poruncesc să trăim cu vrednicie orice clipă din viața pe care o avem de la Dumnezeu.

Mi-aduc aminte de o întâmplare pe care am citit-o din Viețile Sfinților, cum un tânăr a fost dus în fața dregătorilor păgâni și, pus în fața judecătorilor aspri, a fost sfătuit să se lepede de credință, să se lepede de Hristos, să se lase de credința înaintașilor săi. Dar el a răspuns:

- Nu pot! Nu mă lasă lanțul.

Judecătorul i-a spus:

- Ești nebun? Ce lanț? Vorbești de lanț ca și cum ai fi legat, dar noi te vedem aici fără lanț, nici la mâini nici la picioare. Cum spui tu că nu te lasă lanțul?

Tânărul a răspuns:

- Eu fac parte dintr-o înlănțuire de înaintași și de urmași. Înaintașii mei sfinți care au murit înaintea mea moarte de martiri și de credincioși sunt lanțul cel de aur al credinței care nu mă lasă să mă lepăd. Eu sunt una cu ei, eu sunt legat de ei, eu sunt lipit de ei, eu sunt crescut între ei și sunt îngemănat de ei în această sfântă slujbă și credință în Hristos. Și chiar dacă aș vrea eu să fac... nu mă pot lăsa. Eu nu mă pot lăsa de părinții mei și de înaintașii mei. Nu pot să părăsesc această sfântă lucrare de credință în care eu sunt abia o verigă a lanțului de aur al înaintașilor mei.

Și noi facem parte dintr-un lanț de aur minunat. În mijlocul poporului nostru au fost oameni de credință și de putere, și de îndrăzneală sfântă și mare... Dacă Dumnezeu a făcut să ajungă până astăzi ființa poporului nostru, a fost pentru că de la început poporul nostru s-a născut odată cu credința și în mijlocul lui au fost bărbați ai credinței, oameni de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Ei au luptat să păstreze ființa neamului nostru și credința părinților noștri în care Dumnezeu acum ne-a rânduit nouă o lucrare deosebită, prin care să ne trezim, să ne împrospătăm, să ne îmbărbătăm inimile și să putem urma astfel credința înaintașilor noștri cu o vigoare, cu o putere, cu o îndrăzneală și mai sporită. Pentru că facem parte dintr-un lanț de aur, din firul lung al unor înaintași ai credinței care s-au jertfit până astăzi. Tot pământul țării noastre este presărat de mănăstiri, de troițe, de cruci, de paraclise și de tot felul de semne ale credinței înaintașilor noștri.

Ce mulți sunt chiar tineri care au avut curaj și au avut putere să facă o lucrare de așa mărime și de așa frumusețe pentru Dumnezeu! Au avut o credință puternică și mare. Și dovada acestei credinți a rămas peste veacuri până la noi. Nouă ni se cere acum ca, pe lângă semnele acestea minunate ale credinței înaintașilor noștri, să aducem puterea de trăire, avântul înflăcărat al unei iubiri nemărginite față de Hristos, Care ne-a răscumpărat și Care ne-a păstrat această limbă în care să putem citi și mărturisi, și împărtăși cuvintele frumoase ale sfintei Evanghelii. El ne-a lăsat această limbă și acest popor în mijlocul căruia avem frați, avem surori. Din mijlocul poporului acestuia a fost mama noastră, tatăl nostru, frații noștri. Sufletele cele mai iubite și mai scumpe pe care le-am avut pe pământ din mijlocul acestui popor sunt.

În limba acestui popor am citit Cuvântul lui Dumnezeu și în limba aceasta am cântat cântările Domnului spre slava Sa și ne bucurăm acum, înmulțind în limba aceasta rugăciunile inimii noastre, desfătarea sufletului nostru, spre slava Lui cea sfântă și spre bucuria sufletelor noastre.

De aceea trebuie să ținem la aceste lucruri și să facem ca ele să capete tot mai mult preț și frumusețe prin trăirea noastră, prin umblarea noastră, prin viața noastră de fiecare zi, prin neprihănirea, prin sfințenia, prin hărnicia, prin ascultarea de care trebuie să dăm dovadă fiecare dintre noi. Că aceasta este porunca Domnului Hristos.

Nu poate fi cineva credincios în mijlocul Bisericii universale a lui Hristos, dacă mai întâi nu este credincios în mijlocul Bisericii în care l-a născut pe el Dumnezeu, din părinții trupești și din părinții sufletești.

Nu poate fi cineva un om cu adevărat sănătos și vrednic în mijlocul poporului și societății, dacă mai întâi nu este sănătos și vrednic în mijlocul familiei, în mijlocul celor între care Dumnezeu a făcut să se nască el.

De aceea trebuie să ne iubim familia, de aceea trebuie să ne iubim părinții, de aceea trebuie să ne iubim frații și surorile, de aceea trebuie să ne iubim copiii, soțiile și soții, pentru că în mijlocul lor ne-a chemat Dumnezeu să-L slujim și să-L slăvim pe El. În mijlocul lor și cu ei împreună ne-a chemat Dumnezeu la mântuirea Sa.

De aceea trebuie să iubim poporul nostru, pentru că în mijlocul lui și cu el împreună ne-a rânduit Dumnezeu să ne mântuim sufletele noastre și viața noastră.

De aceea, vedem că mântuirea noastră conține un cuvânt larg, un lucru înalt și sfânt. Mântuirea noastră este legată de mântuirea familiei noastre, de mântuirea poporului nostru. Este legată de mântuirea semenilor noștri și a fraților noștri.

Și de aceea, rugându-ne pentru noi, să nu uităm de alții; lucrând pentru noi, să nu-i uităm pe ceilalți; luptând pentru noi și pentru mântuirea noastră, să nu uităm mântuirea semenilor noștri. Căci dacă vom căuta din toată inima mântuirea alor noștri, aceasta ne va ajuta și pe noi la propria noastră mântuire. Căci singuri nu ne vom putea mântui niciodată. În Ziua Judecății, Dumnezeu va cere din mâna noastră multe suflete, însă în primul rând sufletele celor iubiți ai noștri.

Cum ne facem noi datoria în familia noastră? Cum ascultăm noi de părinți? Cum ascultăm de îndrumătorii noștri? Cum ne facem datoria la locul nostru de muncă? Cum ne facem datoria în societatea în care umblăm? Că și de-aceasta depinde mântuirea, chiar mântuirea sufletului nostru. Că degeaba zicem noi „Doamne, Doamne”, dacă nu facem voia lui Dumnezeu. Degeaba vom cânta noi mereu cântările frumoase ale Evangheliei, cântările spre slava Domnului, dacă noi nu ne vom da, în toate zilele, toată silința, din îndemnul conștiinței noastre trezite și atente, să facem tot ceea ce poruncește Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.

Se mai leagă mântuirea noastră de ascultarea noastră, de ascultarea de El. Și ascultarea de El înseamnă o viață luminoasă, ascultătoare, smerită, sfântă, rodnică, cinstită și neprihănită în mijlocul tuturor oamenilor.

Priviți la înaintașii noștri, priviți pildele sfinte din Vechiul ca și din Noul Testament. Priviți ce îndemnuri minunate... și ce sfinți au fost oamenii credincioși.

Mai întâi [avem o pildă în Vechiul Testament, când] un copilaș păștea oile tatălui său. Cuvântul sfânt al [lui Dumnezeu] spune că era un copil bălai, cu față frumoasă. Păștea oile tatălui său. Iar din ascultarea de tatăl său, el era în stare să-și dea și viața pentru oile lui. Așa cum a fost mai târziu pilda cealaltă, a Sfântului Apostol Petru, care, pentru a păstori bine oile Păstorului Bun, după porunca Sa, a fost în stare să-și dea viața ca preț de răscumpărare pentru oile Sale, așa cum a spus Domnul: „Păstorul cel adevărat își dă viața pentru oile sale”.

Și noi suntem nu numai oi; suntem și păstori. La rândul nostru, fiecare devenim păstori. Răspundem fiecare pentru cei din jurul nostru. Chiar copii fiind, avem în jurul nostru o seamă de prieteni care ascultă de noi, care ne iubesc, care se uită mereu la pilda și la viața noastră. Le dăm un îndemn bun, le dăm o pildă bună, le arătăm o purtare bună, vor învăța și ei să se poarte bine. Le dăm o pildă rea, îi învățăm rău, vor învăța să crească și ei răi și neascultători.

Un credincios nu poate să-și facă niciodată voia sa. Un credincios trebuie să caute totdeauna să facă voia lui Dumnezeu. Domnul Iisus a spus: „Eu am venit să fac nu voia Mea, ci voia Tatălui Meu”. Așa și noi, trebuie să știm că nu suntem stăpâni pe voința noastră; că Dumnezeu este stăpân pe această voință. Și de vom crede, să voim să facem voia lui Dumnezeu.

Voința noastră trebuie să meargă mână în mână cu voia lui Dumnezeu. Dacă noi vom căuta să facem voia lui Dumnezeu, atunci voința noastră este sănătoasă și este bună. Dacă nu se armonizează cu voia lui Dumnezeu, atunci voința noastră este primejdioasă și noi facem atunci nu ceea ce este voia lui Dumnezeu, ci voia firii noastre pământești.

Dar Hristos a murit și a înviat ca să ne dea nouă nu numai îndemnul unei trăiri depline după voia lui Dumnezeu, ci și putere să ne înfrângem voința noastră și s-o facem roabă ascultării de voia lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare biruință, când cineva, biruind voia sa, o face roabă ascultării de voia lui Dumnezeu.

Din toate părțile se duc lupte, cu toate forțele și cu toate puterile, spre însănătoșirea vieții morale a societății. Cu toată puterea se luptă pentru o îndrumare tot mai înaltă, tot mai curată, tot mai frumoasă, pentru ca, prin educarea voinței, omul să ajungă la o treaptă tot mai înaltă, până când se va ajunge la acea stare binecuvântată pe care o cere Dumnezeu de la început. Când omul va trăi ca un frate față de fratele său, omul. Și cu toții, trăind în armonie și în dragoste frățească împreună, să fie înlăturată orice primejdie, orice neînțelegere, orice confruntare, orice răutate, orice strigare și orice ură din mijlocul oamenilor.

Noi știm că, pentru a se ajunge la această sfântă și măreață țintă, drumul cel mai scurt e acela pe care îl călăuzește pe om Hristos. Numai pe urmele lui Hristos se poate ajunge la starea cea înaltă și sfântă în care toți oamenii să fie frați, în care să se împlinească așa cum au cântat îngerașii în dimineața Nașterii Mântuitorului: „Pe pământ pace și între oameni bunăvoire”.

Numai când cineva ajunge să-L cunoască pe Hristos ajunge să simtă și să dorească din toată inima, și să lucreze din toată inima spre ajungerea la această țintă.

Numai când vom ajunge cu toții să-L cunoaștem pe Domnul și să-L ascultăm și să semănăm cu El, El Însuși ne va da, prin trăirea și prin ascultarea Cuvântului Său, această sfântă și fericită stare.

Binecuvântat va fi orice om care lucrează mai întâi în inima și în viața lui pentru aceasta și care după aceea îi ajută și pe alții să ajungă.

Binecuvântată este orice familie care se [ostenește], se luptă, se roagă și stăruie să ajungă la o trăire sfântă, după voia lui Dumnezeu.

Și binecuvântat este orice popor - și va fi în veci poporul acela - care, încurajând Cuvântul lui Dumnezeu, îndemnând la ascultarea și la trăirea după voia și după pilda Mântuitorului, va ajunge să vadă pe cât mai mulți dintre fiii săi împlinind Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi, pentru că Domnul ne-a pus pe inimă dragostea de El și dragostea de semenii noștri și de familiile noastre, dragostea de urmașii noștri și răspunderea pentru viitorul lor, luptăm cu toată puterea, cu tot îndemnul, cu toată stăruința, cu toate lacrimile și cu tot ceea ce harul lui Dumnezeu ne-a putut ajuta, prin orice stări prin care a îngăduit El să ajungem, ca poporul nostru și frații noștri, copiii noștri, cel puțin... și cei care doresc să ajungă să vadă cu ochii lor fericirea pe pământul ceresc, să ajungă mai curând la aceasta.

Orice îndemn și orice cuvânt pe care l-am avut, am dorit să slujească acestui scop, acestui gând, acestui țel. Ori de câte ori ne-am întâlnit doi sau trei, ne-am îndemnat la dragoste și la fapte bune. Am îndemnat la dragoste înăuntru și la fapte bune în afară.

Și dacă este vreo stăruință, și dacă este vreo rugăminte și dacă este vreun îndemn mai puternic decât oricare altul, [pe care] am vrea să-l lăsăm fraților noștri ca un ultim cuvânt, e acesta: să vă iubiți înăuntru și să faceți bine în afară. Să vă iubiți unii pe alții, să ne iubim unii pe alții. Să ne răbdăm unii pe alții așa cum suntem. Toți avem slăbiciunile noastre și toți avem defecte. Cu toții avem scăderi, cu toții avem greșeli. Nimeni dintre noi nu trebuie să-și închipuie că el nu are vreo scădere sau vreo greșeală. Ci chiar știind acest lucru, aceasta să-l facă să-l poată înțelege, să-l poată iubi, să-l poată răbda și pe aproapele său, rugându-se pentru sufletul lui.

De aceea, dacă este vreun îndemn stăruitor, mai stăruitor ca oricare altul, și din Cuvântul lui Dumnezeu, și din cuvântul fraților, este: cu toții să ne dăm silința ca în mijlocul nostru să ne iubim, să ne răbdăm unii pe alții, să ne acoperim greșelile noastre și să căutăm să nu ne vorbim de rău unii pe alții, să nu ne dezbinăm, să nu luptăm unii împotriva altora. Să nu ne luăm după învățături străine și greșite, care ne fac să ne dezbinăm, să ne certăm și să ne urâm unii pe alții. Când în toată lumea - și în lumea din afară - se duc atât de multe lupte pentru unitate, pentru înțelegeri între oameni, cum, în mijlocul celor care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, să nu fie și mai fierbinte această luptă, și mai fierbinte această dorință? Oricât de multe greșeli ar avea fratele... cu toții greșim și avem slăbiciuni. Să nu ne depărtăm, să nu-i vorbim de rău, să nu ne rupem de frații noștri, ci cu toată stăruința să căutăm îndreptarea lor. Să ne rugăm pentru ei și să ne rugăm lângă ei, până când harul lui Dumnezeu le va trezi și lor frica de păcat, groaza de răspunderea Judecății și dorința după unitate. Și vor face și ei (...) un pas spre rugăciune și spre iubire.

Oricare să ne silim, prin purtarea noastră, să facem cinste Cuvântului lui Dumnezeu. Să nu facem nici unii dintre noi ca, din pricina noastră, să se vorbească de rău Lucrarea Domnului în care suntem, sfânta Lucrare a lui Dumnezeu în care harul lui Dumnezeu ne-a chemat și pe noi să avem parte de mântuire sufletească.

Prin purtarea noastră, să facem cinste Evangheliei în care credem, cinste Numelui Sfânt al Domnului pe care-l iubim și pe care-l cântăm, cinste Bisericii în care ne-am născut și în care trebuie să fim statornici și credincioși, mădulare sănătoase și curate. Cinste poporului nostru în mijlocul căruia Dumnezeu S-a îndurat să ne naștem.

Aceasta ne învață pe noi Hristos. Și numai în măsura în care ne dăm silințele să ajungem să împlinim cu fapta aceste lucruri suntem într-adevăr vrednici de Numele Său și ne facem într-adevăr vrednici datoria noastră.

Cu aceste gânduri, mulțumim Domnului că ne-a dăruit bucuria acestei întâlniri. Ne rugăm să ne binecuvânteze El. Domnul este în mijlocul nostru. Dacă cu ochii sufletului, pe care harul Său ni i-a deschis, privim o clipă, vedem [că] și în inimile noastre, și în afara noastră, și înăuntrul nostru, și în afară este El. Așa cum suntem înconjurați de aerul care este și înăuntru și în afară de noi, așa suntem înconjurați de Hristos. El este și în inimile noastre, și în afară de noi. El este și în casă, este și în afară. El este și cu noi, este și printre noi, este și lângă noi, este și în noi, așa cum ne spune Cuvântul Său cel sfânt: „Nu recunoașteți voi că Hristos este în voi?... Afară numai dacă sunteți lepădați”.

Grija aceasta de a căuta și de a ne cerceta dacă Hristos este în noi trebuie s-o avem totdeauna. Nu-i de-ajuns că am moștenit prin părinții noștri cunoașterea lui Hristos. Nu-i de-ajuns că ne-am născut dintr-o familie credincioasă. Nu-i de-ajuns că avem soții sau soți, copii sau părinți, frați sau surori credincioși. Trebuie noi înșine să ajungem credincioși. Pentru că nici unul dintre noi nu va fi mântuit pentru faptele tatălui său sau ale mamei sale, pentru credința soției sau a soțului său, pentru neprihănirea fiului sau a fiicei sale, ci va fi mântuit pentru credința sa, pentru umblarea sa, va fi răsplătit pentru faptele sale, va fi ascultat pentru rugăciunile sale, va fi ajutat pentru dragostea sa, va fi răsplătit pentru jertfa lui.

De aceea, cei care au început cu Domnul să continue cu Domnul. Să meargă și mai departe, îmbogățindu-se în credință, în timp să adauge mereu alte noi și noi fapte la faptele ascultării lor. Iar cei care încă nu s-au hotărât pentru Domnul să facă acest lucru grabnic, astăzi, acum, pentru că aceasta este clipa binecuvântată, aceasta. „Cât se zice «astăzi», spune Cuvântul lui Dumnezeu, nimeni să nu-și împietrească inima, pentru ca nimeni să nu se pomenească venit prea târziu.” „Astăzi” înseamnă viața aceasta. „Astăzi” poate însemna și ziua aceasta. Pentru că chiar astăzi este viața noastră. „Astăzi”, timpul care se scurge de la nașterea până la moartea noastră, este ca un vis. Astăzi este ca o clipă care poate să treacă. Astăzi este viața noastră. Astăzi este rândul nostru. Astăzi este timpul nostru. Și de aceea, oricine aude Cuvântul lui Dumnezeu astăzi trebuie să se hotărască pentru Dumnezeu, dacă nu s-a hotărât încă. Iar dacă s-a hotărât pentru Domnul, să se hotărască și mai puternic, astăzi, să-L iubească, să-L asculte, să-L urmeze pe Domnul mai cu credință și mai cu ascultare.

Ce fericită este tinerețea pusă în slujba lui Hristos! Dacă regret ceva în viața mea mai mult decât orice, e numai că atâția ani din tinerețea mea, cu care am putut să-L slujesc și să-L slăvesc pe Domnul mai puternic, mai fierbinte, mai tare, au trecut în zadar. Anii cei mai scumpi ai vieții au trecut în zadar.

Ce binecuvântați sunt însă anii în care L-am cunoscut pe Domnul! Nu voi uita niciodată ziua de 8 iunie 1930. Până atunci trecuseră peste cincisprezece ani. Ce-aș fi putut eu face în acei cincisprezece ani pe care i-am pierdut!... Și voi regreta în veci anii cei pierduți. (...) Nu voi uita niciodată ziua aceasta. Și ori de câte ori am prilejul, o amintesc celor care sunt acum de aceeași vârstă la care am fost eu atunci, la 15 ani și jumătate. A fost cea dintâi zi fericită în viața mea. Pot căuta mulți fericirea în plăceri. Nu-i fericire în păcat. Nu-i fericirea în ceea ce consideram până atunci că este fericire.

Atunci a fost cea dintâi zi fericită din viața mea. Era tot o zi ca astăzi de senină, ca astăzi de frumoasă (...) când m-am predat lui Dumnezeu. Am citit o carte de la Părintele Iosif Trifa. Eram copil, eram departe... Nici nu era... nici nu auzisem nicăieri de vreo adunare de credincioși. Și, când mi-a trecut prin mână cartea aceasta de la Părintele Iosif și care mă îndemna: „Astăzi dacă auzi glasul Domnului, hotărăște-te să intri în lupta mântuirii, lupta predării și hotărârii pentru Domnul, ca să fii fericit”, am ascultat. A fost cea mai fericită ascultare din viața mea. Din clipa aceea când m-am hotărât pentru Domnul, când m-am predat Lui într-un șiroi nesfârșit de lacrimi, m-am născut din nou... ca din nou. M-am ridicat un alt om. Și de atunci, am simțit în viața mea o putere, o binecuvântare și am primit în jurul meu un... un ocrotitor, simțind totdeauna, cald, un apărător în orice primejdii, un tovarăș în orice drum, un mângâietor în necazuri... un apărător în orice necaz și strâmtorare - și am fost fericit cu Hristos.

Până astăzi au trecut atâția ani, atâtea valuri și atâtea încercări. Ce-aș fi făcut eu fără Hristos? Cred că de mult, de mult ar fi [fost] iarbă pe mormântul meu... Pentru că prin încercări și prin primejdii ca acelea prin care am trecut cu Hristos nu se poate trăi și scăpa fără Hristos. Nu știm nici unii dintre noi ce ne așteaptă, dar mai ales cei tineri au nevoie mai mult ca de orice în viața aceasta de Hristos. Cartea este necesară și-i bine că o avem. Pâinea este necesară și-i bine că ne-o câștigăm cât mai albă, cât mai moale, cât mai mare. Dar Hristos este cel mai necesar. Fără Hristos, nici cartea, nici pâinea nu pot aduce nici mulțumire, nici bucurie. Cartea fără Hristos este otravă; pâinea fără Hristos este desfrâu. Numai Hristos ne învață să folosim bine și cartea, numai Hristos ne învață să ne câștigăm cinstit și binecuvântat pâinea. Numai Hristos ne învață să fim niște copii credincioși. El ne va face să fim niște soți credincioși și niște părinți binecuvântați. Numai Hristos ne face oameni cu adevărat, pentru că numai cine a ajuns să-L cunoască pe Hristos a ajuns să simtă ca om: răspunderea de om, respectul de om, dragostea de om, grija de om.

Așa dorim să-i sfătuim pe tinerii [și pe copiii noștri]. De la începutul vieții lor am dori să-i apropiem de Hristos, să-L cunoască pe El și, prin lumina lui Hristos atunci, vor vedea și vor cunoaște toate lucrurile și se vor putea orienta bine în toate problemele vieții lor. Fără Hristos totul este haos, totul este întuneric, totul este negură, totul este rătăcire și cădere.

Domnul Iisus să ne dăruiască tuturor lumina și harul Său. Dumnezeu să facă să-L iubim din toată inima noastră pe El. Dumnezeu să facă să căutăm mântuirea noastră întorcându-ne și hotărându-ne pentru El. Căci fără de hotărârea noastră și fără de lupta noastră nu va fi pentru noi mântuire.

Dacă noi nu ne întoarcem la Domnul, nu ne hotărâm pentru El, nu luptăm să ducem mântuirea noastră, în curăție și-n sfințenie, până la sfârșit, pentru noi, Hristos a murit în zadar... Pentru noi, Duhul Sfânt a coborât în zadar... Pentru noi, martirii au murit în zadar... Pentru noi, darurile harului Său sfânt se varsă și se propovăduiesc în zadar; pentru noi, Evanghelia se mărturisește în zadar; pentru noi, Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat în zadar.

Dar dacă noi, din toată inima, ne hotărâm să-L primim pe Domnul (...) ca Dumnezeu al nostru, atunci suntem fericiți. Vom fi fericiți pentru că vom primi făgăduința mântuirii acum și după aceea vom vedea mântuirea, căci și prin lupta noastră, și prin rugăciunile noastre, și prin mărturisirea noastră [dorim] aceasta. Cu cât vom fi mai mulți, cu atâta vom fi și noi mai fericiți.

Domnul Iisus să vă dăruiască tuturor, scumpii noștri, o inimă ascultătoare, o minte sănătoasă, care să priceapă drept și sănătos adevărul Său. Și o inimă curată, care să urmeze curat, să iubească curat, să trăiască curat și să se sfințească privind curat și simțind curat până la sfârșit.

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toții iubiții noștri frați, prin mijlocirea cărora a ajuns până la noi Cuvântul lui Dumnezeu; pe toți părinții noștri sfinți care au luptat, au suferit și s-au străduit să ne mărturisească Evanghelia; pe toate surorile noastre care, cu jertfă și cu rugăciune, ne-au sprijinit; pe toți copiii noștri care, cu dragoste de Dumnezeu, cântă și fac bucurie Numelui Său Sfânt în mijlocul adunărilor noastre.

Mulțumim pentru toate Domnului și-I aducem Lui toată slava. Și aducând tuturor aminte încă o dată de Cuvântul Său cel sfânt, rugăm pe toți cei care îl aud să-l primească, să-l asculte și să-l urmeze, ca să fie fericiți. Pentru că va veni ziua în care Domnul ne va chema la Judecată. E aproape ziua în care Domnul va veni fie pentru fiecare în parte, fie pentru toți odată. Să vedem atunci cu bucurie Fața Domnului. Pentru că noi am crezut în Domnul și am lucrat pentru mântuire nu numai pentru ca în viața aceasta să fim fericiți și să-i facem fericiți și pe alții, ci mai ales pentru ca în viața veșnică să putem vedea Fața Domnului și să ajungem la moștenirea slăvită.

Dar dacă nu lucrăm pentru aceasta, cum vom privi noi în ochii Domnului și în ochii înaintașilor noștri în Ziua Judecății, când în fața lui Dumnezeu îi vom vedea pe toți cei care ne-au mărturisit Cuvântul sfânt?

Părinții noștri s-au dus. Părinții noștri sufletești s-au dus mai demult; poate că s-au dus și cei trupești sau se vor duce curând. Dar în fața Judecății Domnului, cu toții ne vom vedea iarăși. Acolo va trebui să privim Fața Domnului și fețele lor. Ce fericiți vom fi dacă vom fi ajuns atunci vrednici, printr-o credință asemănătoare cu a lor, printr-o luptă și o străduință dusă, mergând pe urmele lor până la sfârșit!

Domnul Iisus să vă dăruiască tuturor, frați și surori, și să ne dăruiască și nouă o credință ascultătoare, statornică până la capăt. El să ne facă să fim, prin purtarea noastră sfântă, iubitori de Hristos, iubitori de frați, iubitori de oameni. Pentru ca prin toate roadele Duhului Lui, prin toate virtuțile sfinte ale harului lui Dumnezeu, să ne arătăm vrednici de Numele Său cel Sfânt pe care Îl iubim, vrednici de Împărăția cerească pe care o așteptăm și pentru care ne rugăm, vrednici de răsplata spre care alergăm, spre care nădăjduim și pentru care luptăm.

Slăvit să fie Domnul!