Eu intru* în grădina mea, soro mireaso, îmi culeg smirna cu miresmele mele, îmi mănânc** fagurele de miere cu mierea mea, îmi beau vinul cu laptele meu… – Mâncați, prieteni†, beți și îmbătați-vă de dragoste! –
„Mi-am scos haina. Cum să mă îmbrac iarăși? Mi-am spălat picioarele. Cum să le murdăresc iarăși?”
Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului și mi-a fost milă de el atunci.
M-am sculat să deschid iubitului meu, în timp ce de pe mâinile mele picura smirnă și de pe degetele mele picura cea mai aleasă smirnă pe mânerul zăvorului.
Am deschis iubitului meu, dar iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut. Înnebuneam când îmi vorbea. L-am căutat*, dar nu l-am găsit; l-am strigat, dar nu mi-a răspuns.
Păzitorii care dau ocol cetății m-au întâlnit, m-au bătut, m-au rănit; mi-au luat marama străjerii* de pe ziduri.
Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiți pe iubitul meu, ce-i veți spune?… Că sunt bolnavă de dragoste! –
Ce are iubitul tău mai mult decât altul, o, cea mai frumoasă dintre femei? Ce are iubitul tău mai mult decât altul, de ne rogi așa de fierbinte? –
Iubitul meu este alb și rumen, deosebindu-se din zece mii.
Capul lui este o cunună de aur curat, pletele lui ca niște valuri sunt negre cum e corbul.
Mâinile lui sunt niște inele de aur, ferecate cu pietre de crisolit; trupul lui este un chip de fildeș lustruit, acoperit cu pietre de safir;
picioarele lui sunt niște stâlpi de marmură albă, așezați pe niște temelii de aur curat. Înfățișarea lui este ca Libanul, pare un tânăr ales ca cedrii.
Cerul gurii lui este numai dulceață și toată ființa lui este plină de farmec. Așa este iubitul meu, așa este scumpul meu, fiice ale Ierusalimului! –