Cuvintele Eclesiastului^*, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

O, deșertăciune^* a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul^** este deșertăciune.

Ce^* folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare?

Un neam trece, altul vine și^* pământul rămâne veșnic în picioare.

Soarele^* răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.

Vântul^* suflă spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăși se întoarce și începe din nou aceleași rotituri.

Toate^* râurile se varsă în mare, și marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăși să pornească de acolo.

Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune; ochiul^* nu se mai satură privind și urechea nu obosește auzind.

Ce^* a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.

Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră.

Nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; și ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

Eu^*, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.

Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire^* plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt!

Ce^* este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr.

Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit și am întrecut^* în înțelepciune pe toți cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim și mintea mea a văzut multă înțelepciune și știință.”

Mi-am pus^* inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt.

Căci unde este^* multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere.