Mersul tuturor lucrurilor
Cuvintele Eclesiastului*, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
Vântul* suflă spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăși se întoarce și începe din nou aceleași rotituri.
Toate* râurile se varsă în mare, și marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăși să pornească de acolo.
Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se poate spune; ochiul* nu se mai satură privind și urechea nu obosește auzind.
Ce* a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră.
Nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; și ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.
Deșertăciunea tuturor lucrurilor
Eu*, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.
Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt!
Ce* este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr.
Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit și am întrecut* în înțelepciune pe toți cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim și mintea mea a văzut multă înțelepciune și știință.”
Mi-am pus* inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt.
Căci unde este* multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere.