Cuvintele Eclesiastului^*, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

O, deşertăciune^* a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul^** este deşertăciune.

Ce^* folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?

Un neam trece, altul vine şi^* pământul rămâne veşnic în picioare.

Soarele^* răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.

Vântul^* suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotituri.

Toate^* râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.

Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul^* nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind.

Ce^* a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.

Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.

Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

Eu^*, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.

Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire^* plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!

Ce^* este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit şi am întrecut^* în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.”

Mi-am pus^* inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.

Căci unde este^* multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.