Şi noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să^* dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să^** alergăm cu stăruinţă^† în alergarea care ne stă înainte.

Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care^*, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade^** la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Uitaţi-vă dar^* cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca^** nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.

Voi nu v-aţi împotrivit încă^* până la sânge în lupta împotriva păcatului.

Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu^* dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.

Căci Domnul pedepseşte pe^* cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”

Suferiţi^* pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?

Dar, dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care^* toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.

Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui^* duhurilor şi să trăim?

Căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine, dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca^* să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.

Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada^* dătătoare de pace a neprihănirii.

Întăriţi-vă^* dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi;

croiţi^* cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci^** mai degrabă să fie vindecat.

Urmăriţi^* pacea cu toţi şi sfinţirea, fără^** care nimeni nu va vedea pe Domnul.

Luaţi seama^* bine ca^** nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca^† nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea.

Vegheaţi să^* nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care^** pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut.

Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut^* să capete binecuvântarea, n-a^** fost primit, pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.

Voi nu v-aţi apropiat de un munte^* care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună,

nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut^* să nu li se mai vorbească

(pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: „Chiar^* un dobitoc, dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata.”

Şi^* priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: „Sunt îngrozit şi tremur!”).

Ci v-aţi apropiat de^* muntele Sionului, de^** cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de^† zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor,

de Biserica celor întâi născuţi^*, care^** sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul^† tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi^†† desăvârşiţi,

de Isus, Mijlocitorul^* legământului celui nou, şi de sângele^** stropirii, care vorbeşte mai bine decât^† sângele lui Abel.

Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă^* n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri,

al^* cărui glas a clătinat atunci pământul şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: „Voi mai clătina încă o dată^** nu numai pământul, ci şi cerul.”

Cuvintele acestea, „încă o dată”, arată că schimbarea^* lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină.

Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică,

fiindcă Dumnezeul^* nostru este „un foc mistuitor”.