Iov a luat cuvântul şi a zis:

„Astfel de lucruri am auzit eu des; voi toţi sunteţi nişte^* mângâietori supărăcioşi.

Când se vor sfârşi aceste vorbe în vânt? Şi pentru ce atâta supărare în răspunsurile tale?

Ca voi aş vorbi eu de aţi fi în locul meu? V-aş copleşi cu vorbe, aş da^* din cap la voi?

V-aş mângâia cu gura şi aş mişca din buze ca să vă uşurez durerea.

Dacă vorbesc, durerea nu mi s-alină, iar dacă tac, cu ce se micşorează?

Dar acum, vai! El m-a stors de puteri… Mi-ai pustiit toată casa!

M-ai apucat ca pe un vinovat – dovadă slăbiciunea mea, care se ridică şi mă învinuieşte în faţă.

Mă sfâşie şi mă urmăreşte în mânia^* Lui, scrâşneşte din dinţi împotriva mea, mă loveşte^** şi mă străpunge cu privirea Lui.

Ei deschid^* gura să mă mănânce, mă ocărăsc şi mă bat^** peste obraji, se înverşunează^† cu toţii după mine.

Dumnezeu mă lasă^* la bunul plac al celor nelegiuiţi şi mă aruncă în mâinile celor răi.

Eram liniştit şi m-a scuturat, m-a apucat de ceafă şi m-a zdrobit, a tras asupra mea ca^* într-o ţintă.

Săgeţile Lui mă înconjoară din toate părţile. El Îmi străpunge rărunchii fără milă, îmi varsă fierea pe pământ,

mă frânge bucăţi, bucăţi, Se aruncă asupra mea ca un războinic.

Mi-am cusut un sac pe piele şi mi-am prăvălit capul^* în ţărână.

Plânsul mi-a înroşit faţa şi umbra morţii este pe pleoapele mele.

Totuşi n-am făcut nicio nelegiuire şi rugăciunea mea totdeauna a fost curată.

Pământule, nu-mi acoperi sângele, şi vaietele^* mele să n-aibă margini!

Chiar acum martorul^* meu este în cer, apărătorul meu este în locurile înalte.

Prietenii mei râd de mine, dar eu mă rog lui Dumnezeu, cu lacrimi,

să facă dreptate^* omului înaintea lui Dumnezeu şi fiului omului împotriva prietenilor lui.

Căci numărul anilor mei se apropie de sfârşit şi mă voi duce pe o cărare^* de unde nu mă voi mai întoarce.