„Am dat poruncă sfintei Mele oştiri”, zice Domnul, „am chemat pe vitejii* Mei la judecata mâniei Mele, pe cei** ce se bucură de mărimea Mea.”
Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de neamuri adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta.
Ei vin dintr-o ţară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul şi uneltele mâniei Lui vor nimici tot pământul.
Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca* la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir.
Pentru* aceasta voi clătina cerurile, şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua** mâniei Lui aprinse.
Toţi cei ce vor fi prinşi vor fi străpunşi şi toţi cei ce vor fi apucaţi vor cădea ucişi de sabie.
Iată*, aţâţ împotriva lor pe mezi, care nu se uită la argint şi nu poftesc aurul.
Cu arcurile lor vor doborî pe tineri şi vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruţa pe copii.
Şi astfel*, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a caldeenilor, va fi ca Sodoma** şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu.
El nu va mai fi locuit*, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo,
ci* fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo.