„Babilonul cel mare”: desfrânarea

Păcatul vremurilor noastre

Desfrânarea, ispita cărnii, este arma cea mai temută a diavolului, căci prin aceasta a dat prima lovitură în grădina Edenului. Și prin aceasta - prin ispita cărnii - a câștigat prima biruință. Și prin asta câștigă și azi cele mai multe biruințe.

În toate vremurile, Satan a avut seceriș bogat cu ispita și păcatul desfrânării. Niciodată însă ca azi. Niciodată, de când e lumea, n-au fost stricăciunile desfrânării atât de grozave ca azi.

Desfrânarea și păcatele lumești nu mai cunosc nici un hotar. Orașele cele mari sunt adevărate Sodome și Gomore. Dansurile, măscăturile, bețiile, chefurile și orgiile se țin lanț. Dacă ai cerceta noaptea localurile de petrecere ale orașelor mari, ai rămâne îngrozit.

Și nici pe la sate nu e cu mult mai bine. Iată, spre pildă, ce ne scrie un abonat:

„O, d-le redactor! Cu lacrimi în ochi vin a vă ruga să publicați acest lucru ce se petrece în comuna noastră din jud. Arad. Am constatat că, în cei din urmă doi-trei ani, cam 70% din cei ce s-au căsătorit au divorțat. Despre ce bogat seceriș a început diavolul pe aici aș fi în stare să introduc o întreagă istorie. Voi spune numai câteva pilde. Femeia N. N. a stat cu bărbatul o săptămână, iar la săptămână a mers, ziua la amiază, cu altul și la două luni iar cu altul. Și tot așa au făcut și alte femei”.

Și tot așa e și pe alte locuri. Concubinajul, divorțurile, lepădarea de prunci și ferirea de prunci sunt păcate care au umplut lumea, la orașe, ca și la sate.

Dispare familia, dispare căsătoria, dispar copiii. Totul mătură potopul desfrânării.

Episcopul Aradului, într-o pastorală, a arătat că tot al șaptesprezecelea om din părțile acelea trăiește în nelegiuire, adică așa cum nu vrea Dumnezeu.

Cu adevărat, parcă am ajuns vremurile cu Babilonul cel mare din cartea Apocalipsa, capitolul 17:

„Și eu, Ioan, fratele vostru, văzui o femeie șezând pe o fiară roșie, având șapte capete și zece coarne. Și femeia era îmbrăcată în purpură, împodobită cu aur și pietre scumpe. Iar pe fruntea ei purta scris un nume tainic: Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului... Și cei ce locuiesc pe pământ s-au adăpat din vinul desfrânării ei” (Apoc 17).

Cu adevărat, lumea de azi a ajuns un uriaș Babilon sufletesc. Scripturile spun și aici că valuri de grozave desfrânări vor otrăvi lumea înainte de a veni sfârșitul. „Desfrânata cea mare” va stăpâni „noroade, gloate, neamuri și limbi” (Apoc 17, 15) și apoi va răsuna strigătul: „Căzu, căzu Babilonul” (Apoc 18, 2).

Desfrânarea este un păcat greu și de suflet pierzător. Scripturile sunt pline cu arătări și pilde despre ce prăpăd grozav face acest păcat.

Dăm mai jos câteva din învățăturile biblice despre păcatul desfrânării.

Desfrânarea este și ea un fel de beție, căci întocmai ca beția, ea omoară și trupul, și sufletul omului. Întocmai ca beția, și ispita desfrânării se pare dulce la gust, dar, vai, amare sunt urmările ei, precum zice înțeleptul Solomon: ,,Nu te uita la femeia lingușitoare, căci buzele cele străine picură miere și cerul gurii sale e mai alunecător de cât untdelemnul. Dar la sfârșit, ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuțișuri. Picioarele ei coboară către moarte; pașii ei duc de-a dreptul în împărăția morții... Ferește-ți calea ta de ea și nu te apropia de ușa casei ei, ca să nu dai vârtutea ta altora și anii tăi unuia fără de milă... ca să nu suspini la sfârșit, când trupul tău și carnea ta vor fi fără de vlagă” (Prov 5, 3-11).

Întocmai ca beția, desfrânarea e o patimă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea largă a pieirii. ,,Calea spre iad este calea ce duce la desfrânata” (și la desfrânare) și toți cei ce apucă pe ea nu se mai întorc pe cărările vieții” (Prov 2, 16-19).

Desfrânarea e o beție sau, mai bine zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără rușine și fără groază de pieire. ,,Cum merge boul la junghiere, câinele la legătoare și cum pasărea se grăbește în laț, așa merge în moarte desfrânatul” (Prov 7, 12, 24).

Prețul curviei este moartea, căci „oare va ascunde cineva foc în sân și nu-și va arde hainele, sau călca-va cineva pe cărbuni de foc aprinși și nu-și va arde picioarele? Așa și cel ce intră la femeia cu bărbat...” (Prov 6, 27-29).

Desfrânarea este o patimă rea și greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu Taina căsătoriei. ,,Pentru înlăturarea curviei, fiecare bărbat să-și aibă nevasta lui și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei” (1 Cor 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea, de la diavolul, întocmai precum și vinul este de la Dumnezeu, dar beția, de la diavolul. Evanghelia nu pune ,,laț” cu oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriți curăția căsătoriei; de la tânăr și tânără, curăția fecioriei; iar de la cei care au darul înfrânării și nu s-au căsătorit, înfrânare (2 Cor 7).

Ferice de cei ce trec și vor trece curați prin valurile de foc ale desfrânărilor ce vuiesc astăzi prin lume.