„Babilonul cel mare”: desfrânarea

Păcatul vremurilor noastre

Desfrânarea, ispita cărnii, este arma cea mai temută a diavolului, căci prin aceasta a dat prima lovitură în grădina Edenului. Şi prin aceasta - prin ispita cărnii - a câştigat prima biruinţă. Şi prin asta câştigă şi azi cele mai multe biruinţe.

În toate vremurile, Satan a avut seceriş bogat cu ispita şi păcatul desfrânării. Niciodată însă ca azi. Niciodată, de când e lumea, n-au fost stricăciunile desfrânării atât de grozave ca azi.

Desfrânarea şi păcatele lumeşti nu mai cunosc nici un hotar. Oraşele cele mari sunt adevărate Sodome şi Gomore. Dansurile, măscăturile, beţiile, chefurile şi orgiile se ţin lanţ. Dacă ai cerceta noaptea localurile de petrecere ale oraşelor mari, ai rămâne îngrozit.

Şi nici pe la sate nu e cu mult mai bine. Iată, spre pildă, ce ne scrie un abonat:

„O, d-le redactor! Cu lacrimi în ochi vin a vă ruga să publicaţi acest lucru ce se petrece în comuna noastră din jud. Arad. Am constatat că, în cei din urmă doi-trei ani, cam 70% din cei ce s-au căsătorit au divorţat. Despre ce bogat seceriş a început diavolul pe aici aş fi în stare să introduc o întreagă istorie. Voi spune numai câteva pilde. Femeia N. N. a stat cu bărbatul o săptămână, iar la săptămână a mers, ziua la amiază, cu altul şi la două luni iar cu altul. Şi tot aşa au făcut şi alte femei”.

Şi tot aşa e şi pe alte locuri. Concubinajul, divorţurile, lepădarea de prunci şi ferirea de prunci sunt păcate care au umplut lumea, la oraşe, ca şi la sate.

Dispare familia, dispare căsătoria, dispar copiii. Totul mătură potopul desfrânării.

Episcopul Aradului, într-o pastorală, a arătat că tot al şaptesprezecelea om din părţile acelea trăieşte în nelegiuire, adică aşa cum nu vrea Dumnezeu.

Cu adevărat, parcă am ajuns vremurile cu Babilonul cel mare din cartea Apocalipsa, capitolul 17:

„Şi eu, Ioan, fratele vostru, văzui o femeie şezând pe o fiară roşie, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură, împodobită cu aur şi pietre scumpe. Iar pe fruntea ei purta scris un nume tainic: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului... Şi cei ce locuiesc pe pământ s-au adăpat din vinul desfrânării ei” (Apoc 17).

Cu adevărat, lumea de azi a ajuns un uriaş Babilon sufletesc. Scripturile spun şi aici că valuri de grozave desfrânări vor otrăvi lumea înainte de a veni sfârşitul. „Desfrânata cea mare” va stăpâni „noroade, gloate, neamuri şi limbi” (Apoc 17, 15) şi apoi va răsuna strigătul: „Căzu, căzu Babilonul” (Apoc 18, 2).

Desfrânarea este un păcat greu şi de suflet pierzător. Scripturile sunt pline cu arătări şi pilde despre ce prăpăd grozav face acest păcat.

Dăm mai jos câteva din învăţăturile biblice despre păcatul desfrânării.

Desfrânarea este şi ea un fel de beţie, căci întocmai ca beţia, ea omoară şi trupul, şi sufletul omului. Întocmai ca beţia, şi ispita desfrânării se pare dulce la gust, dar, vai, amare sunt urmările ei, precum zice înţeleptul Solomon: ,,Nu te uita la femeia linguşitoare, căci buzele cele străine picură miere şi cerul gurii sale e mai alunecător de cât untdelemnul. Dar la sfârşit, ea este mai amară decât pelinul, mai tăioasă decât o sabie cu două ascuţişuri. Picioarele ei coboară către moarte; paşii ei duc de-a dreptul în împărăţia morţii... Fereşte-ţi calea ta de ea şi nu te apropia de uşa casei ei, ca să nu dai vârtutea ta altora şi anii tăi unuia fără de milă... ca să nu suspini la sfârşit, când trupul tău şi carnea ta vor fi fără de vlagă” (Prov 5, 3-11).

Întocmai ca beţia, desfrânarea e o patimă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea largă a pieirii. ,,Calea spre iad este calea ce duce la desfrânata” (şi la desfrânare) şi toţi cei ce apucă pe ea nu se mai întorc pe cărările vieţii” (Prov 2, 16-19).

Desfrânarea e o beţie sau, mai bine zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără ruşine şi fără groază de pieire. ,,Cum merge boul la junghiere, câinele la legătoare şi cum pasărea se grăbeşte în laţ, aşa merge în moarte desfrânatul” (Prov 7, 12, 24).

Preţul curviei este moartea, căci „oare va ascunde cineva foc în sân şi nu-şi va arde hainele, sau călca-va cineva pe cărbuni de foc aprinşi şi nu-şi va arde picioarele? Aşa şi cel ce intră la femeia cu bărbat...” (Prov 6, 27-29).

Desfrânarea este o patimă rea şi greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu Taina căsătoriei. ,,Pentru înlăturarea curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (1 Cor 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea, de la diavolul, întocmai precum şi vinul este de la Dumnezeu, dar beţia, de la diavolul. Evanghelia nu pune ,,laţ” cu oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriţi curăţia căsătoriei; de la tânăr şi tânără, curăţia fecioriei; iar de la cei care au darul înfrânării şi nu s-au căsătorit, înfrânare (2 Cor 7).

Ferice de cei ce trec şi vor trece curaţi prin valurile de foc ale desfrânărilor ce vuiesc astăzi prin lume.