„Cei ce-au răbdat cu Mielul”

Mărturisiri ale fratelui Cornel Silaghi din anii petrecuți în închisoare

Ne închinăm în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiții noștri frați, Îi mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns clipele acestea binecuvântate după părtășia avută împreună cu preaiubitul nostru părinte și frate Traian și cu ceilalți frați din țară cu care am fost în pușcăriile comuniste.

Aș vrea să fac câteva mărturisiri prin viu grai, despre cele petrecute împreună cu frații și cu fratele Traian în celulele Gherlei și apoi într-o colonie de deținuți politici de pe litoralul Mării Negre, astăzi Periprava-Grind.

Preaiubiții noștri, a fost o stare de revărsare cerească părtășia dintre noi. De ce? Fratele Traian și cu frații [de răspundere] au hotărât și au organizat să facem împreună rugăciune neîntreruptă, prin rotație. Și ziua, și noaptea. Aceasta a fost o mare binecuvântare, fiind noi înconjurați de necazuri și amărăciuni. Am ținut atunci zile de jertfă neîntrerupte, prin rotație; iar seara nu mâncam mâncarea din gamelă, ci o dădeam la altul, care urla de foame. Aceasta a fost o binecuvântare cerească.

Dumnezeu a lucrat într-un chip minunat... Eu m-am înscris în brigada de construcții, care construia locuințe pentru angajații pușcăriei. Lucram aproape (cam la douăzeci de metri) de gardul coloniei Periprava-Grind. Mergeam la lucru și la amiază ne aduceau mâncarea în celulă. Într-o zi vine acolo un angajat, care era securist, și zice: „Domnilor constructori, luați-vă bagajul și tot ce aveți și vă deplasați în brigada de inapți”. Aceasta a fost o mare binecuvântare, fiindcă acolo era fratele Traian împreună cu mai mulți frați [cunoscuți], printre care și Moldoveanu. Acolo am trăit acea perioadă în care se făcea rugăciune neîntreruptă.

Când am intrat cu bagajul în brigada inapților, fratele Traian s-a bucurat și m-a primit cu el în pat. Erau câte două paturi suprapuse, iar noi aveam patul de jos. Pe patul de sus, în diagonală, era Moldoveanu. Și atât de întristat mi-a spus odată fratele Traian despre Moldoveanu: „Frate Cornel, păcat că n-am un aparat de fotografiat, ca să-l fotografiez...”. Avea o raniță mare plină cu daruri, că avea părtășie cu sectarii, cu pastori sectari, care-i făceau fel și fel de daruri.

Acolo Dumnezeu a făcut o lucrare binecuvântată. Era acolo un pământ prielnic pentru vie. Au fost plantate vii de către deținuți și în trei ani de zile a crescut butucul de vie în grosime cât piciorul de la scaun. Se făceau struguri mari, ca strugurii din Canaan. Avea și câte cinci kilograme un ciorchine de strugure. Însă când s-au copt strugurii nu ne-au mai băgat în vie, ca să nu ne înfruptăm cu struguri. Dar, preaiubiții noștri, Dumnezeu a făcut o minune: cu coloana de deținuți treceam pe lângă vie și nu departe de vie era un păpuriș în care brigadierii civili puseseră grămezi de struguri. Coloana militară care ne însoțea era atunci la distanță mare. Văzând aceasta, în acel moment noi ne-am umplut plasele cu struguri. Dar acum cum să ducem noi strugurii în colonie, căci te controla la poartă. Dar Dumnezeu ne-a luminat. În pauza de masă, când brigada era departe, noi am desfăcut toate boabele de struguri și ne-am umplut sânul cu boabe. Și astfel când am intrat înăuntru în brigadă, am putut să le dăm și celorlalți care erau cu noi acolo.

În pachetul de cinci kilograme care ni se permitea să-l primim de-acasă, ne punea și câte o sticlă cu miere de albine, căci era un aliment mai consistent. Și în sticla aceea, după ce o goleam, storceam mustul din boabele de struguri, umplând-o cam trei sferturi; un sfert o lăsam goală, pentru că trebuia ca mustul să fermenteze. Și cum în baracă era nisip, am îngropat sticla în nisip. La câtva timp se făcuse din mustul acela un vin deosebit, de o calitate superioară.

Era acolo cu noi și un preot de lângă Lugoj care avea la el antimisul, cu moaște din trupuri de mucenici, fără de care nu se face Liturghia. Și într-una dintre barăcile de șaptezeci de paturi (suprapuse câte două), făcea slujba Sfintei Liturghii, cu vinul acela și cu pâine. Cum eu eram mai tânăr, împreună cu fratele Jicăreanu, stăteam de pază la ușa barăcii, să nu vină gardianul peste noi. Fratele Rusu Cornel a organizat un cor care dădea răspunsurile la Sfânta Liturghie. Parcă era cor de îngeri, așa de lin și de duios cântau. Acolo am trăit Sfânta Liturghie cu lacrimi. Preotul slujea cu lacrimi, corul cânta cu lacrimi, noi ascultam cu lacrimi... Așa am trăit Sfânta Liturghie.

Acum în libertate, ne împărtășim în cele patru posturi din an... dar nu prea o facem. Acolo în fiecare lună ne mărturiseam și ne împărtășeam. Aceasta a fost o mare și cerească binecuvântare pentru noi.

Ce stare cerească am trăit împreună cu frații acolo într-un an, la Crăciun! Fratele Traian a creat colinde, iar fratele Cornel Rusu le-a pus melodii [și noi, cei ce eram acolo, le-am învățat]. Eu și cu fratele Jicăreanu de la Mereteu (lângă Vințu de Jos), fiind mai tineri, mergeam ca cercetași înainte, de la baracă la baracă; și când le făceam semn că e liber, ei veneau și colindau. A fost o minune dumnezeiască aceasta, pentru că militarii de la securitate care ne păzeau acolo parcă au dispărut, parcă i-a băgat Dumnezeu în pământ. Așa a lucrat Dumnezeu atunci, că am putut colinda toată colonia Periprava-Grind în noaptea aceea de Crăciun.

Preaiubiții noștri, Dumnezeu a lucrat cu noi într-un chip minunat. În 1963, Gheorghiu-Dej (era pe timpul lui Gheorghiu-Dej) a făcut un lucru interesant. El căuta să rupă relațiile cu Rusia, însă îi era frică să nu-l invadeze rușii. Atunci a făcut apel la Apus și la americani. Și americanii și Apusul i-au dat asigurare:

„Fii liniștit și fă ceea ce ai de făcut, că noi te apărăm. Dar cu o condiție: să dai un decret de eliberare a tuturor deținuților politici care au mai rămas în viață” Și atunci Dumnezeu a făcut o minune, că am scăpat cu decretul acela toți câți am trăit până atunci și am fost eliberați.

Iar când am scăpat cu decretul, era iarnă. Am mers de-a lungul litoralului mării până la punctul unde putea veni tractorul și acolo ne-am urcat în tractor. Însă până acolo am mers prin stuf ca prin junglă și prin bălți înghețate, încât eram scrijelați toți din cauza ghețurilor care se spărgeau sub picioarele noastre. După ce ne-au urcat în vapor, cei care primiserăm de acasă izmene și alte lucruri pentru îmbrăcăminte le-am dat și celor ce nu aveau, ajutându-ne între noi, că toți eram pe pulpele picioarelor numai sânge de la gheața care ne scrijelase până acolo. Vaporul a venit cu noi până în Dobrogea, apoi cu tramvaiul ne-au dus într-o stație CFR unde ne aștepta o garnitură de tren cu care am ajuns la Timișoara.

În Timișoara, cu actul acela de eliberare din pușcărie ne-am prezentat la Securitate, acolo pe [strada] Loga, unde ne-au chinuit ca-n iad... Cum am ajuns spre seară, celor care eram căsătoriți ne-au dat învoire să dormim acasă, dar cu condiția ca a doua zi dimineața să ne prezentăm la Securitate împreună cu soțiile noastre, ca și garant pentru noi, ca și cum am fi fost criminali. Astfel am ajuns acasă de la Securitate (de la gara Fabric) pe la ora șapte sau opt. Ajuns în fața casei, am văzut că lampa era aprinsă, iar cheile fuseseră luate din cuiul porții. Am bătut în poartă. Și soția zice către fetițe (când am fost arestat, una era de 4 ani și cealaltă de 6; acum aveau 7 și 9 ani):

- Fetelor, bate cineva în poartă.

Atunci cea mică a început să țipe:

- Mămică, mămică, să știi că ăsta-i tăticu’!... Fără să mă fi văzut mai înainte.

Soția a venit emoționată la poartă:

- Cine-i?...

- Eu...

- Cine?!

- Eu...

- Tu ești, Cornele?!...

A deschis poarta și, în zguduiri de plâns, ne-am îmbrățișat. Fetițele au venit până pe terasă, curioase să vadă de cumva sunt eu. Atunci cea mică, din vârful scărilor, s-a aruncat în gâtul meu, strigând:

- Iuu, tăticu’!... Iuuu tăticu’!... Iuuu, tăticu’!...

O, ce bucurie...

N-avem cuvinte să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat cu viață, prin harul și îndurarea, și dragostea Lui, din toate chinurile din pușcărie.

Preaiubiții noștri, mulțumindu-l Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze viața noastră, să rămână închinată Lui până vom sfârși alergarea pe pământ. Slăvit să fie Domnul!