„Iată, Domnul vine ca o furtună” (Is 28, 2)

Vântul suflă şi lin, şi suflă şi cu furtună. Furtuna care a suflat peste viaţa mea

Vânturile sunt de mai multe clase şi tării. Sunt vânturi line şi vânturi mai aspre. Sunt vânturi calde şi vânturi reci. Uneori, vântul este o adiere lină ce mişcă doar frunzele arborilor. Alteori, vine ca o furtună ce urlă, scoate arbori din rădăcină şi mătură totul.

Aşa e şi Vântul cel ceresc. El suflă în diferite chipuri. Uneori, suflarea Lui e o adiere lină şi plăcută. Alteori, e furtună şi crivăţ. Vântul cel ceresc îi trezeşte pe oameni în diferite chipuri. Unii se trezesc la adierea Lui, pe alţii îi trezesc numai viforul şi furtuna Lui.

Eu nu mă ruşinez să spun şi să mărturisesc că şi pe mine m-a trezit la o viaţă nouă viforul Duhului Sfânt. M-a trezit „furtuna Domnului”. Multi ani suflase Duhul, zadarnic, peste mine cu suflarea cea lină. Pe urmă, a venit ca un „glas de vifor”, „ca o vijelie năprasnică”, ca o „furtună a Domnului” (Is 20, 2). Mi-a răsturnat casa, mi-a îngropat soţia şi trei copii, mi-a răsturnat toate lumeştile mele gânduri şi planuri..., a măturat totul, pornindu-mă prin lume, pribeag. Parcă şi acum aud vuietul Lui. O, cum vâjâia prin sufletul meu acest vifor ceresc! Eu însă, la început, nu L-am înţeles. Eu glasul Lui îl auzeam, dar nu îl înţelegeam. Dumnezeu era în acest vânt, însă eu nu înţelegeam acest lucru. Viforul ceresc îmi striga mereu: „Tu trebuie să te naşti din nou!” Dar eu - ca bietul Nicodim - nu înţelegeam acest grai ceresc.

Însă, pe urmă, viforul a trecut într-o adiere plăcută. Crivăţul s-a schimbat într-un vânt cald. Dinspre meleagurile Scumpului meu Mântuitor a sosit un vânt dulce şi cald ce aducea cuvintele Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi, şi Eu vă voi odihni pe voi...”

O, slăvite Vânt ceresc! Eu binecuvântez azi furtuna Ta şi viforul Tău! O, nepriceputul de mine; eu cârteam împotriva asprimii Tale, dar azi îmi dau seama că tocmai acest vifor a fost, poate, cea mai binecuvântată parte din viaţa mea. Omul meu cel vechi făcuse rădăcini atât de puternice, încât a trebuit să vină furtuna Ta să le smulgă. Slăvit să fii de-a pururi, o, binecuvântat Vânt ceresc! Viforul Tău m-a adus la picioarele Crucii.

În viaţa fiecărui om sunt clipe binecuvântate când Vântul Duhului Sfânt suflă cu putere. Aceste clipe sfinte şi binecuvântate trebuie folosite întocmai cum bărcile de pânză folosesc suflarea vântului.

În vremurile mai vechi, se foloseau foarte mult morile de vânt. Dar, când vremea era mult timp prea liniştită şi lipsită de vânturi, sate întregi erau ameninţate de foame. În lipsa vântului, morile nu puteau măcina. Mii de oameni se uitau cu privirile aşteptătoare spre norii cerului. Iar când, în liniştea nopţii, se pornea vântul şi morarul dormea, oamenii alergau să-l trezească, strigându-i: „Scoală, morarule, şi macină bucatele noastre, că bate vântul!”.

Aşa e şi cu viaţa noastră, dragă suflete.

Sunt în viaţa noastră, uneori, clipe de mare uscăciune şi lâncezeală sufletească. Dar sunt şi clipe binecuvântate când bate cu putere Vântul Duhului Sfânt.

Să priveghem pentru aceste clipe; să ne rugăm pentru ele şi să le folosim!

Eu voi spune aici că multe din tâlcuirile şi învăţăturile mele le-am scris noaptea, trezindu-mă din somn. În liniştea cea tainică a nopţii, când somnul fugea de la mine şi simţeam lăuntrul meu aprinzându-se - parcă mă striga cineva: „Iosife, scoală să macini pentru Oastea Domnului, căci bate Vântul Duhului Sfânt!”

Toată râvna noastră, toate puterile vieţii noastre sufleteşti, duhovniceşti, sunt rodul lucrării Duhului Sfânt.