„Iată, Domnul vine ca o furtună” (Is 28, 2)

Vântul suflă și lin, și suflă și cu furtună. Furtuna care a suflat peste viața mea

Vânturile sunt de mai multe clase și tării. Sunt vânturi line și vânturi mai aspre. Sunt vânturi calde și vânturi reci. Uneori, vântul este o adiere lină ce mișcă doar frunzele arborilor. Alteori, vine ca o furtună ce urlă, scoate arbori din rădăcină și mătură totul.

Așa e și Vântul cel ceresc. El suflă în diferite chipuri. Uneori, suflarea Lui e o adiere lină și plăcută. Alteori, e furtună și crivăț. Vântul cel ceresc îi trezește pe oameni în diferite chipuri. Unii se trezesc la adierea Lui, pe alții îi trezesc numai viforul și furtuna Lui.

Eu nu mă rușinez să spun și să mărturisesc că și pe mine m-a trezit la o viață nouă viforul Duhului Sfânt. M-a trezit „furtuna Domnului”. Multi ani suflase Duhul, zadarnic, peste mine cu suflarea cea lină. Pe urmă, a venit ca un „glas de vifor”, „ca o vijelie năprasnică”, ca o „furtună a Domnului” (Is 20, 2). Mi-a răsturnat casa, mi-a îngropat soția și trei copii, mi-a răsturnat toate lumeștile mele gânduri și planuri..., a măturat totul, pornindu-mă prin lume, pribeag. Parcă și acum aud vuietul Lui. O, cum vâjâia prin sufletul meu acest vifor ceresc! Eu însă, la început, nu L-am înțeles. Eu glasul Lui îl auzeam, dar nu îl înțelegeam. Dumnezeu era în acest vânt, însă eu nu înțelegeam acest lucru. Viforul ceresc îmi striga mereu: „Tu trebuie să te naști din nou!” Dar eu - ca bietul Nicodim - nu înțelegeam acest grai ceresc.

Însă, pe urmă, viforul a trecut într-o adiere plăcută. Crivățul s-a schimbat într-un vânt cald. Dinspre meleagurile Scumpului meu Mântuitor a sosit un vânt dulce și cald ce aducea cuvintele Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți, și Eu vă voi odihni pe voi...”

O, slăvite Vânt ceresc! Eu binecuvântez azi furtuna Ta și viforul Tău! O, nepriceputul de mine; eu cârteam împotriva asprimii Tale, dar azi îmi dau seama că tocmai acest vifor a fost, poate, cea mai binecuvântată parte din viața mea. Omul meu cel vechi făcuse rădăcini atât de puternice, încât a trebuit să vină furtuna Ta să le smulgă. Slăvit să fii de-a pururi, o, binecuvântat Vânt ceresc! Viforul Tău m-a adus la picioarele Crucii.

În viața fiecărui om sunt clipe binecuvântate când Vântul Duhului Sfânt suflă cu putere. Aceste clipe sfinte și binecuvântate trebuie folosite întocmai cum bărcile de pânză folosesc suflarea vântului.

În vremurile mai vechi, se foloseau foarte mult morile de vânt. Dar, când vremea era mult timp prea liniștită și lipsită de vânturi, sate întregi erau amenințate de foame. În lipsa vântului, morile nu puteau măcina. Mii de oameni se uitau cu privirile așteptătoare spre norii cerului. Iar când, în liniștea nopții, se pornea vântul și morarul dormea, oamenii alergau să-l trezească, strigându-i: „Scoală, morarule, și macină bucatele noastre, că bate vântul!”.

Așa e și cu viața noastră, dragă suflete.

Sunt în viața noastră, uneori, clipe de mare uscăciune și lâncezeală sufletească. Dar sunt și clipe binecuvântate când bate cu putere Vântul Duhului Sfânt.

Să priveghem pentru aceste clipe; să ne rugăm pentru ele și să le folosim!

Eu voi spune aici că multe din tâlcuirile și învățăturile mele le-am scris noaptea, trezindu-mă din somn. În liniștea cea tainică a nopții, când somnul fugea de la mine și simțeam lăuntrul meu aprinzându-se - parcă mă striga cineva: „Iosife, scoală să macini pentru Oastea Domnului, căci bate Vântul Duhului Sfânt!”

Toată râvna noastră, toate puterile vieții noastre sufletești, duhovnicești, sunt rodul lucrării Duhului Sfânt.