Au adus pe Isus de la Caiafa în odaia de judecată: era dimineaţă. Ei n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştele.
Ochiul pătrunzător al lui Dumnezeu urmăreşte totul cu desăvârşită nepărtinire.
El vede pe fiecare ce face şi ce spune despre Isus. Pentru El, sau împotriva Lui.
Acum Hristos este dus în odaia de judecată.
Şi dintr-o dată cum se lărgeşte, se lungeşte, se întinde înfricoşată şi uriaşă cuprinzând lumea întreagă şi încăpând în ea tot numărul nesfârşit al omenirii de la începutul şi până la sfârşitul zilelor ei.
Isus este în mijlocul veacurilor, în mijlocul istoriei, în mijlocul vieţii tuturor oamenilor.
Hristos Se lasă acum legat. Hristos Se lasă acum judecat. Hristos Se lasă acum în voia fiecărui om.
Hristos stă acum în faţa acuzatorilor Săi, în faţa vrăjmaşilor Săi şi în faţa prietenilor Săi.
Toată desfăşurarea procesului Său, este cunoscută şi profeţită de El.
Toată puterea prietenilor sau vrăjmaşilor Săi este cunoscută şi spusă de mai înainte.
Toată însemnătatea de acum şi din veşnicie a acestor întâmplări este cunoscută şi prezisă.
Aşa că fiecare acuzator, fiecare martor şi fiecare apărător al lui Hristos îşi alege acum cu toată libertatea sa şi cu toată ştiinţa sa, tot ceea ce face, sau va face - faţă de Hristos
şi îşi alege şi ceea ce îşi va primi de la El după ceea ce a făcut.
Hristos Cel Nevinovat, care fusese apărătorul tuturor celor judecaţi de alţii,
Hristos care nu judecase niciodată decât pe judecătorii altora,
Hristos este dus la o judecată nedreaptă, la nişte judecători nedrepţi, pe nişte mărturii nedrepte spre o sentinţă nedreaptă.
Hristos stă între toate aceste feţe vrăjmaşe - dar nu este Singur.
Dumnezeu nu lasă niciodată pe Nevinovatul Său - pe nevinovaţii Săi, - să rămână singuri de tot în mijlocul nedreptăţii.
Isus Însuşi spusese: Voi veţi fi risipiţi fiecare la ale sale, iar pe Mine Mă veţi lăsa Singur. Dar nu sunt Singur căci Tatăl este cu Mine (Ioan 16, 32).
Însă nu numai Tatăl rămăsese cu El. Rămăsese şi ucenicul iubit, care era acolo în sală, însoţindu-L pe Domnul cu toată durerea şi dragostea lui nedespărţită.
Ucenicul iubit nu-I putea spune Domnului său nici un cuvânt. Paznicii neînduplecaţi ar fi sărit imediat şi asupra lui şi ori l-ar fi legat şi pe el de Isus ca să fie judecat la fel, ori l-ar fi scos afară.
Dar ucenicul iubit trebuie că I-a spus atât de mult Domnului prin privirile, prin gesturile, prin prezenţa lui acolo lângă El.
De fiecare dată când Isus Îşi va fi aruncat pe o clipă ochii spre Ioan, Domnul Isus îl va fi văzut pe acesta cu toată fiinţa lui alături de El şi Se va fi umplut de o sfântă putere şi încurajare.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi suflete iubite şi iubitoare, statornice şi hotărâte, care cu orice preţ aţi înfruntat toate împotrivirile şi aţi pătruns în sala de judecată, unde erau duşi Hristos şi ai Lui, îmbrăţişându-i.
Voi aţi încurajat şi aţi mângâiat atât de mult sufletele greu încercate ale celor ce sufereau alături de Hristos şi de Tatăl, în unul din cele mai grele ceasuri ale lor...
Ochii voştri înălţaţi în sus, le-au încurajat inima.
Mâinile voastre strânse le-au încălzit fiinţa.
Prezenţa voastră acolo i-a încredinţat că nu sunt şi că nu vor fi niciodată singuri.
O, cât de îngrozitoare este înşelăciunea diavolului!
Câtă orbie aduce ura.
Şi cât de pierzătoare este falsa evlavie.
- Toţi cei care Îl aduceau pe Isus legat spre judecata ucigaşă - erau nişte fiare superstiţioase. Nişte vicleni fricoşi. Nişte habotnici cruzi şi făţarnici, despre care, tot ce spusese Mântuitorul era îngrozitor de adevărat (Matei 23, 13-36).
Acum se fereau să nu fie spurcaţi de sală, dar nu se fereau de spurcăciunea unei judecăţi blestemate.
Se fereau de călcarea unei datini omeneşti, dar săvârşeau cu lăcomie nelegiuirea împotriva lui Dumnezeu.
Îndeplineau cu grijă îndatoririle unei evlavii făţarnice, dar încălcau cu satanică îndrăzneală tot ceea ce era mai sfânt şi mai adevărat pe lume.
Iată lucruri asupra cărora trebuie iarăşi să gândim cutremurător, nu cumva să facem şi noi ceva asemănător...
Slavă îndelung răbdării Tale Doamne Isuse, slavă Ţie.
Însoţindu-Te şi noi cu smerenie şi cu durere pe drumul patimilor Tale, Îţi mulţumim pentru tot ce ai pătimit pentru răscumpărarea sufletelor noastre.
Îţi mulţumim că n-ai lăsat niciodată pe cei nevinovaţi părăsiţi de tot.
Ci chiar în cele mai grele clipe ai făcut să vadă că nu sunt singuri.
Te rugăm răsplăteşte cu o veşnică mângâiere celor care au fost şi lângă noi, cu ochii lor, cu gesturile lor şi cu durerea lor, la judecăţile noastre când n-au putut să fie cu mai mult.
Amin.
+
La nevoie se cunoaşte care-ţi este prieten bun,
până nu ajungi în lipsă, mulţi de prietenie-ţi spun.
+
Prietenul ce-a stat cu tine în necazul cel mai mare
ţi-a fost frate, să-i fii frate pân-la ultima suflare.