Au adus pe Isus de la Caiafa în odaia de judecată: era dimineață. Ei n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce și să poată mânca Paștele.
Ochiul pătrunzător al lui Dumnezeu urmărește totul cu desăvârșită nepărtinire.
El vede pe fiecare ce face și ce spune despre Isus. Pentru El, sau împotriva Lui.
Acum Hristos este dus în odaia de judecată.
Și dintr-o dată cum se lărgește, se lungește, se întinde înfricoșată și uriașă cuprinzând lumea întreagă și încăpând în ea tot numărul nesfârșit al omenirii de la începutul și până la sfârșitul zilelor ei.
Isus este în mijlocul veacurilor, în mijlocul istoriei, în mijlocul vieții tuturor oamenilor.
Hristos Se lasă acum legat. Hristos Se lasă acum judecat. Hristos Se lasă acum în voia fiecărui om.
Hristos stă acum în fața acuzatorilor Săi, în fața vrăjmașilor Săi și în fața prietenilor Săi.
Toată desfășurarea procesului Său, este cunoscută și profețită de El.
Toată puterea prietenilor sau vrăjmașilor Săi este cunoscută și spusă de mai înainte.
Toată însemnătatea de acum și din veșnicie a acestor întâmplări este cunoscută și prezisă.
Așa că fiecare acuzator, fiecare martor și fiecare apărător al lui Hristos își alege acum cu toată libertatea sa și cu toată știința sa, tot ceea ce face, sau va face - față de Hristos
și își alege și ceea ce își va primi de la El după ceea ce a făcut.
Hristos Cel Nevinovat, care fusese apărătorul tuturor celor judecați de alții,
Hristos care nu judecase niciodată decât pe judecătorii altora,
Hristos este dus la o judecată nedreaptă, la niște judecători nedrepți, pe niște mărturii nedrepte spre o sentință nedreaptă.
Hristos stă între toate aceste fețe vrăjmașe - dar nu este Singur.
Dumnezeu nu lasă niciodată pe Nevinovatul Său - pe nevinovații Săi, - să rămână singuri de tot în mijlocul nedreptății.
Isus Însuși spusese: Voi veți fi risipiți fiecare la ale sale, iar pe Mine Mă veți lăsa Singur. Dar nu sunt Singur căci Tatăl este cu Mine (Ioan 16, 32).
Însă nu numai Tatăl rămăsese cu El. Rămăsese și ucenicul iubit, care era acolo în sală, însoțindu-L pe Domnul cu toată durerea și dragostea lui nedespărțită.
Ucenicul iubit nu-I putea spune Domnului său nici un cuvânt. Paznicii neînduplecați ar fi sărit imediat și asupra lui și ori l-ar fi legat și pe el de Isus ca să fie judecat la fel, ori l-ar fi scos afară.
Dar ucenicul iubit trebuie că I-a spus atât de mult Domnului prin privirile, prin gesturile, prin prezența lui acolo lângă El.
De fiecare dată când Isus Își va fi aruncat pe o clipă ochii spre Ioan, Domnul Isus îl va fi văzut pe acesta cu toată ființa lui alături de El și Se va fi umplut de o sfântă putere și încurajare.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi suflete iubite și iubitoare, statornice și hotărâte, care cu orice preț ați înfruntat toate împotrivirile și ați pătruns în sala de judecată, unde erau duși Hristos și ai Lui, îmbrățișându-i.
Voi ați încurajat și ați mângâiat atât de mult sufletele greu încercate ale celor ce sufereau alături de Hristos și de Tatăl, în unul din cele mai grele ceasuri ale lor...
Ochii voștri înălțați în sus, le-au încurajat inima.
Mâinile voastre strânse le-au încălzit ființa.
Prezența voastră acolo i-a încredințat că nu sunt și că nu vor fi niciodată singuri.
O, cât de îngrozitoare este înșelăciunea diavolului!
Câtă orbie aduce ura.
Și cât de pierzătoare este falsa evlavie.
- Toți cei care Îl aduceau pe Isus legat spre judecata ucigașă - erau niște fiare superstițioase. Niște vicleni fricoși. Niște habotnici cruzi și fățarnici, despre care, tot ce spusese Mântuitorul era îngrozitor de adevărat (Matei 23, 13-36).
Acum se fereau să nu fie spurcați de sală, dar nu se fereau de spurcăciunea unei judecăți blestemate.
Se fereau de călcarea unei datini omenești, dar săvârșeau cu lăcomie nelegiuirea împotriva lui Dumnezeu.
Îndeplineau cu grijă îndatoririle unei evlavii fățarnice, dar încălcau cu satanică îndrăzneală tot ceea ce era mai sfânt și mai adevărat pe lume.
Iată lucruri asupra cărora trebuie iarăși să gândim cutremurător, nu cumva să facem și noi ceva asemănător...
Slavă îndelung răbdării Tale Doamne Isuse, slavă Ție.
Însoțindu-Te și noi cu smerenie și cu durere pe drumul patimilor Tale, Îți mulțumim pentru tot ce ai pătimit pentru răscumpărarea sufletelor noastre.
Îți mulțumim că n-ai lăsat niciodată pe cei nevinovați părăsiți de tot.
Ci chiar în cele mai grele clipe ai făcut să vadă că nu sunt singuri.
Te rugăm răsplătește cu o veșnică mângâiere celor care au fost și lângă noi, cu ochii lor, cu gesturile lor și cu durerea lor, la judecățile noastre când n-au putut să fie cu mai mult.
Amin.
+
La nevoie se cunoaște care-ți este prieten bun,
până nu ajungi în lipsă, mulți de prietenie-ți spun.
+
Prietenul ce-a stat cu tine în necazul cel mai mare
ți-a fost frate, să-i fii frate pân-la ultima suflare.