„Și s-a rezemat Ioan pe pieptul lui Iisus...”
Pr. Iosif Trifa - Mai lângă Domnul meu
O, ce reazem dulce și sfânt este acesta!
Istoria Cinei celei de Taină este plină de duioșie religioasă și de adânci învățături sufletești. Mișcător este îndeosebi un amănunt pe care Evanghelistul Ioan îl istorisește astfel:
„Iisus, zicând aceasta, S-a tulburat cu duhul și a zis: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde. Deci ucenicii se uitau unii la alții, nedumerindu-se despre cine vorbește. Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus (Ioan). Deci Simon Petru i-a făcut semn acestuia și i-a zis: «Întreabă cine este acela despre care vorbește.» Și ucenicul acela (Ioan) s-a rezemat pe pieptul lui Iisus și I-a zis: «Doamne, cine este?» Iisus i-a răspuns: «Acela este căruia Eu, întingând bucățica de pâine, i-o voi da». Și întingând bucățica, a luat-o și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul” (In 13, 21-26).
O, ce ticălos mare a fost Iuda! Cu trădarea în suflet, stătea liniștit și mânca liniștit la o masă cu Domnul. Dar să-l lăsăm acum de-o parte pe acest Iuda, punându-l în fața celor ce cred că pot sluji la doi domni; și lui Dumnezeu, și lui Mamona (Mt 6, 24).
Să ne întoarcem privirile și gândurile la Ioan, „învățăcelul cel iubit”, care stătea „rezemat la pieptul lui Iisus”. O, ce icoană minunată este aceasta! O, de ce dar mare s-a învrednicit Ioan să stea la pieptul Domnului! O, cum nu știu oamenii că Domnul ne învrednicește și pe noi de acest dar mare și sfânt! „Veniți la Mine toți cei osteniți și Eu vă voi odihni pe voi”, zice Mântuitorul. El ne cheamă și pe noi să ne rezemăm în odihna și pacea Lui cea sfântă.
Domnul ne atrage în diferite feluri la pieptul Său. O, cum nu știu oamenii că și necazurile, suferințele, încercările și izbeliștile vieții sunt o atragere a Domnului să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El și să ne rezemăm în El și odihna Lui…
Eu mă gândesc la mine, în câte chipuri și feluri m-a atras Domnul la El și m-a învățat să mă reazem numai în El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem și în averea ce o strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbușit pe neașteptate. Cuibul casei mi s-a spart și a trebuit să plec în lume singur și pribeag.
M-am rezemat în prieteni, dar curând am aflat cât de slab și nestatornic este și acest reazem.
M-am rezemat în desfătările lumii. Dar vai, amar și mincinos mi-a fost pe urmă și acest reazem.
Pe mama n-am cunoscut-o, să mă reazem la pieptul ei (a murit când eram de șapte ani).
O, scumpul meu Mântuitor! Poate că Tu ai voit așa: poate că Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumești; ca să Te aflu pe Tine, reazemul cel minunat al vieții mele. M-ai trecut prin suferințe, m-ai izbit cu lovituri, ca să pierd toate reazemele cele lumești, ca să Te aflu pe Tine, ca să mă apleci la pieptul Tău și să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simt dator să-Ți mulțumesc și din acest loc pentru această aplecare a vieții mele spre Tine, spre reazemul Tău cel scump și sfânt.
O, ce reazem dulce este Domnul! Și, o, ce dulce, ce ușoară și ce plină de bucurie e o viață rezemată la pieptul lui Iisus! Lumea de azi e plină de frământări, de oameni nemulțumiți, nervoși, răi, îndărătnici tocmai fiindcă oamenii nu se știu rezema în Domnul, nu cunosc oamenii odihna, liniștea, bucuria și dulceața unei vieți rezemate la pieptul lui Iisus.
O, de ai ști tu, fratele meu, ce dulce și ce ușoară este viața când stai rezemat la pieptul lui Iisus; când Îl ai pe Domnul de reazem al vieții tale! Toate bogățiile, toate comorile și toate plăcerile acestei lumi nu pot da liniștea, pacea și bucuria pe care o dă Domnul celor ce-și reazemă viața în El.
Văzut-ați copilul cel mic pe care mama îl ține în brațele ei? El nu se simte bine decât la pieptul mamei sale. De l-ai muta într-un palat și într-un leagăn de mătase, el nu se simte liniștit și bine decât la pieptul mamei sale. Așa e și o viață aplecată și rezemată la pieptul Domnului. Lumea cu toate bogățiile ei nu ne poate da ceea ce ne dă Domnul.
O, ce reazem minunat este Mântuitorul pentru viața noastră cea trecătoare și pentru viața noastră cea sufletească!
Singurul reazem al vieții noastre celei sufletești este El. El este gata să ne primească la pieptul Său pe toți cei ce ne-am pierdut reazemul și liniștea cea sufletească. Domnul este un reazem - este singurul reazem - care ia asupră-Și toată iertarea și ușurarea păcatelor noastre.
Fratele meu! Tu ești împovărat cu păcate multe și grele. Te văd cum abia pășești sub greutatea lor. Apleacă-te spre Domnul cu ele. Apleacă-te spre Domnul cu greutatea păcatelor tale. Apleacă-te la pieptul Celui ce a murit pentru tine, pentru iertarea ta și mântuirea ta. Apleacă-te spre El și îndată vei afla iertare și ușurare.
Apleacă-te spre El cu lacrimi fierbinți, rugându-te și zicând:
Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,
căci eu numai prin Tine iertare pot afla.
Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ți sărut,
să-mi plâng mereu cu lacrimi păcatul din trecut.
Apleacă-mă, Iisuse, la sfântă Jertfa Ta,
cu sângele Golgotei să-mi ștergi Tu vina mea.
Apleacă-mă, Iisuse, la sfânt mormântul Tău,
ca să privesc de-aproape că-i mort păcatul meu.
O Iisuse, Preabunule Doamne, eu mă voi apleca mereu la pieptul Tău, pentru că Tu Te-ai aplecat mai întâi spre mine și „ai scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi și picioarele mele de la cădere” (Ps 114, 8).
Fratele meu! Eu te întreb: care este reazemul vieții tale? Te rezemi în puterile tale? O, ce reazem slab este acesta! Te rezemi în bani și în averi? Dar într-o singură noapte poți deveni sărac. Te rezemi în mărire și prieteni? Slab reazem e și acesta. Poate că te rezemi în desfătările lumii, dar, vai, amar îți va fi pe urmă și acest reazem. Vei cădea cu el într-o prăpastie de suflet pierzătoare.
La țară am cunoscut un om bogat și „fericit”. Avea bani, avea de toate. Dar s-a întâmplat că șoarecii i-au ros câteva mii, bani de hârtie, ce-i avea într-o ladă de lemn. Și omul și-a făcut moarte de necaz. Pentru că reazemul lui fusese banul.
Fratele meu! Reazemă-te în Domnul! Reazemă-te în El și învață a te rezema numai în El, căci acesta e un reazem pe care „nici suferința, nici strâmtorarea, nici foametea, nici spada” (Rom 8, 35) și nici o altă putere din lumea aceasta nu-l pot lua de la noi. Ca un copil al Domnului te încrede în El și te reazemă la pieptul Lui. Viața ta îndată se va umple atunci de o nespusă pace, liniște, odihnă, fericire și bucurie deplină.
Rugăciune
Iisuse, Preascumpul meu Mântuitor! Îți mulțumesc pentru toate câte mi-ai făcut mie, ca să Te aflu pe Tine și să mă aplec la pieptul Tău. Îți mulțumesc pentru suferințele prin care m-ai trecut; Îți mulțumesc pentru reazemele lumești pe care mi le-ai prăbușit. Iartă-mă, bunule Doamne, că Ți-a trebuit atâta timp și atâta dragoste, să mă scoți din lume și să mă apleci la pieptul Tău.
Iisuse, iubirea mea, eu mă predau cu totul Ție. Mă aplec în brațele iubirii Tale și Te rog să nu mă mai lași din brațele Tale. Eu voi trăi și voi muri la pieptul Tău. Nici moartea, nici viața nu mă vor mai despărți de Tine.
Eu Te rog, Preascumpul meu Mântuitor, să mă lovești iar cu nuiaua când voi încerca să mă depărtez de lângă Tine.
Pe Cel ce cuibul casei mi-ai spart
Și m-ai trimis prin lume pribeag,
Eu și astăzi Te rog cu căldură:
O, Doamne Preasfinte, de mine Te-ndură
Și-mi sparge iar cuibul când în el se adună
Lumeștile mele gânduri și planuri
Și mă izbește iar cu furtună și valuri.
Zdrobește-mi puterea și mă poartă anume
Pribeag și străin prin țară și lume,
Să înțeleg în sfârșit că afară de Tine
Eu n-am în această lume pe nime’.
Să înțeleg în sfârșit că în orice necaz
Tu singur, Iisuse, cu mine-ai rămas.
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El
Un cântec preadulce-nvățat-am în lume,
Îl cânt pe tot locul, mereu să răsune,
Cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel:
„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Chiar El m-a-nvățat această cântare,
Lovindu-mă cu multe necazuri amare,
M-a-nvățat să cânt cu râvnă și zel:
„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
El cuibul de-acasă mi-l sparse-ntr-o vară
Și pribeag mă trimise prin lume și țară,
Simțindu-mă singur, să cânt singurel:
„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
O, scumpii mei frați, gândiți-vă bine
Că orice necaz în lume ne vine
Pe noi să ne învețe să cântăm într-un fel:
„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Cu-această cântare mereu ne-ntărim,
Când moartea veni-va, cu drag s-o primim,
Ca pe o solie ce ne duce la El:
„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
Din piatră, a făcut un tată
Undeva am citit o poveste din țările Răsăritului. Un biet copilaș orfan se rătăcise în pustie. Plin de groază, umbla să scape de pieire. În depărtare, iată, se ivește un chip de om, dar când se apropie, văzu că omul era o statuie de piatră. Un urlet fioros de animal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci copilul, cuprinzând cu brațele sale chipul de piatră, strigă din tot sufletul său:
- Tată dragă, scapă-mă!
Și, o minune: piatra căpătă viață, chipul se făcu „tată” care își sărută copilul și îl scăpă de la pieire.
Prin credința sa, un copil a făcut tată dintr-o piatră.
Cu noi se pare însă că povestea e de-a-ndoaselea. Noi avem un Tată viu și nespus de bun, Care ne tot strigă și ne cheamă la El; noi însă, se pare că suntem din piatră; nu-L vedem, nu-L auzim, nu-L ascultăm.
Ca și copilul din pustie, să alergăm la El și să scăpăm la El în pustia acestei vieți plină de urletele fioroase ale patimilor și ispitelor de suflet pierzătoare.