Suferinţa m-a adus la Domnul

Sunt treizeci şi cinci de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că „nimic bun nu locuieşte în trupul meu” (Rom 7, 18), apoi acela sunt eu.

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Sunt treizeci şi cinci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt zece ani de când două boli „care nu iartă” rod în puţinul lut care a mai rămas pe mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac... şi eu totuşi trăiesc... Trăiesc prin dragostea şi iertarea Celui răstignit pe Crucea Golgotei.

Treizeci şi cinci de ani de boli şi suferinţe! Mă uit îndărăt peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în două. În mai bine din jumătatea lui vedeam în suferinţă un diavol negru, un „blestem”, o „soartă vitregă” de care umblam să scap. Abia după cincisprezece ani am aflat că „diavolul” era un înger şi „blestemul”, o binecuvântare.

Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce place în cărţile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost „mierea” care a uns cărţile Oastei.

Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine păcătosul să pot verifica ceea ce spunea Apostolul Pavel:

„De aceea nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor 4, 16).

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului. Ţine-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu” până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui.

„Eu, regele Nicolae...”

Despre un soldat din Anglia, istoria a păstrat următoarea întâmplare:

Slujind la depozitul cu alimente, soldatul delapidase o mare sumă de bani. Fusese judecat la restituirea banilor furaţi sau la cinci ani de temniţă grea. De bani nu putea face rost. Îl aştepta temniţa cea fioroasă. În disperarea lui, luă seara o hârtie, scrise pe ea toate sumele ce le furase - şi pe urmă încheie scrisoarea astfel: „Păcatele mele m-au pus să fur aceşti bani... Se va afla oare o inimă bună şi milostivă care să mă scape de temniţă, plătind în locul meu? Cine ar plăti în locul meu? Cine?...”.

Bietul soldat lipi apoi această scrisoare pe uşa locuinţei sale şi adormi cu lacrimi în ochi.

Dimineaţa s-a nimerit că tocmai trecea pe acolo regele în inspecţie. Văzu scrisoarea, se înduioşă de cuprinsul ei şi - ca un răspuns la întrebarea soldatului: „Cine va plăti în locul meu?” - scrise dedesubt: „Eu, regele Nicolae”...

Soldatul fu îndată graţiat, spre marea lui bucurie.

O, dragă cititorule! Dacă ţi-ai face şi tu socoata cu toate păcatele tale, dacă le-ai stropi cu lacrimi fierbinţi de căinţă şi ai striga: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din aceste păcate?” - îndată ai auzi şi tu răspunsul: „Eu, Regele Iisus”... „Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat” (1 In 1, 7).