Suferința m-a adus la Domnul

Sunt treizeci și cinci de ani de când am trecut și trec mereu prin spitale, sanatorii, operații, prin nesfârșite încercări, frământări și suferințe. Dacă poate zice cineva că „nimic bun nu locuiește în trupul meu” (Rom 7, 18), apoi acela sunt eu.

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Sunt treizeci și cinci de ani de când boli nesfârșite rod în corpul meu. Sunt zece ani de când două boli „care nu iartă” rod în puținul lut care a mai rămas pe mine. Oameni uriași s-ar fi prăbușit sub greutatea lor și a muncii istovitoare ce o fac... și eu totuși trăiesc... Trăiesc prin dragostea și iertarea Celui răstignit pe Crucea Golgotei.

Treizeci și cinci de ani de boli și suferințe! Mă uit îndărăt peste viața mea și văd acest jubileu frânt în două. În mai bine din jumătatea lui vedeam în suferință un diavol negru, un „blestem”, o „soartă vitregă” de care umblam să scap. Abia după cincisprezece ani am aflat că „diavolul” era un înger și „blestemul”, o binecuvântare.

Suferința este cea mai scumpă și cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în brațele Domnului și mă ține în brațele Lui. Prin suferință a vorbit cerul cu mine și prin ea vorbesc și eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce place în cărțile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferință. Suferința a fost „mierea” care a uns cărțile Oastei.

Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit și pe mine păcătosul să pot verifica ceea ce spunea Apostolul Pavel:

„De aceea nu ne pierdem curajul și, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoiește din zi în zi” (2 Cor 4, 16).

O, sfântă suferință, însoțește-mă până la marginea mormântului. Ține-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu” până în clipa când mă vei preda cu totul și pentru totdeauna în brațele Lui.

„Eu, regele Nicolae...”

Despre un soldat din Anglia, istoria a păstrat următoarea întâmplare:

Slujind la depozitul cu alimente, soldatul delapidase o mare sumă de bani. Fusese judecat la restituirea banilor furați sau la cinci ani de temniță grea. De bani nu putea face rost. Îl aștepta temnița cea fioroasă. În disperarea lui, luă seara o hârtie, scrise pe ea toate sumele ce le furase - și pe urmă încheie scrisoarea astfel: „Păcatele mele m-au pus să fur acești bani... Se va afla oare o inimă bună și milostivă care să mă scape de temniță, plătind în locul meu? Cine ar plăti în locul meu? Cine?...”.

Bietul soldat lipi apoi această scrisoare pe ușa locuinței sale și adormi cu lacrimi în ochi.

Dimineața s-a nimerit că tocmai trecea pe acolo regele în inspecție. Văzu scrisoarea, se înduioșă de cuprinsul ei și - ca un răspuns la întrebarea soldatului: „Cine va plăti în locul meu?” - scrise dedesubt: „Eu, regele Nicolae”...

Soldatul fu îndată grațiat, spre marea lui bucurie.

O, dragă cititorule! Dacă ți-ai face și tu socoata cu toate păcatele tale, dacă le-ai stropi cu lacrimi fierbinți de căință și ai striga: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din aceste păcate?” - îndată ai auzi și tu răspunsul: „Eu, Regele Iisus”... „Sângele Lui ne curățește de orice păcat” (1 In 1, 7).