14. O minciună cu tâlc

În limba nemţească este o carte vestită de minciuni: Isprăvile vânătoreşti ale baronului Münhausen. Între ele este şi una cu tâlc sufletesc.

„Odată - spune baronul vânător - dădusem într-o mlaştină. Toate încercările mele să scap erau zadarnice. Mă cufundasem până la piept. Atunci, îmi veni în gând o scăpare. Cum aveam păr lung, strânsei părul chică; mă prinsei cu tărie de el şi mă trăsei afară din mlaştină...” (Această minciună se vede şi în acest chip).

Ce minciună patentă! Dar, vai, într-o astfel de minciună trăiesc atâţia şi atâţia creştini! Păcatul este o mlaştină grozavă. Toţi cei ce apucă în mlaştina asta se scufundă văzând cu ochii. Toate sforţările lor de a scăpa cu „puterile proprii” sunt zadarnice; sunt isprava baronului care s-a tras de cap ca să iasă din mlaştină. Toţi cei ce umblă să iasă din mlaştina păcatelor şi patimilor rele, cu vorbe ca acestea: „Vreau să mă las de ceea şi ceea!”; „Vreau să fiu stăpân pe mine!” - sunt exact în chipul baronului care spunea că a scăpat din mlaştină trăgându-se de cap.

Din mlaştina păcatelor putem scăpa numai cu ajutorul Scumpului nostru Mântuitor.

Într-o conferinţă pentru popor, am auzit pe un cărturar apelând la voinţa oamenilor, să se lase de patima beţiei. Foarte bine! Numai că, pe limba Evangheliei, asta înseamnă că învăţa pe oameni să se apuce de cap ca să iasă din mlaştina beţiei.

Toate sfaturile şi conferinţele „morale” n-ajung nimic, până când nu soseşte Samariteanul cel bun şi milostiv: Iisus Mântuitorul.

Oastea Domnului scoate suflete din mlaştina păcatelor cu ajutorul acestui Samaritean bun şi milostiv.