16. Grupul fraților din Ungaria

Prin anii frumoasei răspândiri în libertate a grâului duhovnicesc și curat al Oastei Domnului, Vântul Cel Ceresc al Duhului Sfânt a dus această sămânță mântuitoare nu numai în toată țara noastră, ci și peste hotarele ei, oriunde erau frați români plecați și stabiliți din vreo pricină sau alta. Dragostea de țară și dorul după limba părintească îi făcea pe acești frați de-ai noștri plecați și stabiliți prin străinătate să caute tot ce le putea alina acest dor de casă.

Unul dintre aceste mijloace de alinare sufletească era pentru ei atunci numai scrisul. Se abonau la gazetele din țară, cumpărau cărți și țineau corespondență cu cei rămași aici, acasă și în țară. Astfel au ajuns la ei cărțile Părintelui Iosif și foile Oastei Domnului pe care citeau cu mult drag, punând cuvintele lor ca pe un balsam sfânt pe rănile inimii lor înstrăinate.

Așa se face că încă din primii ani ai avântului Oastei Domnului, începând din 1925-1927, au început să se alipească multe suflete de Domnul și să formeze adunări frățești după modelul celor din țară nu numai în Iugoslavia, unde rămăseseră multe sate românești, ci și în Ungaria, în Bulgaria, în Macedonia, în Brazilia sau în Australia.

Iată unul din anunțurile primilor intrați în Oastea Domnului:

„O Oaste cu 22 luptători în Ungaria

Cucernice părinte! De un an, trecut, am avut dorința să înființăm Oastea Domnului și la noi în com. Mehkerek (Ungaria). La sărbătoarea Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, am luat mărturisirea a 22 de ostași, înființând deci Oastea Domnului cu 22 luptători.

Acești luptători sunt următorii: Olah loan, preot; Eva Popa, Mihai Bordaș, Dimitrie Balint, Maria Ralih, Maria Cosma, Saveta Radici, Teodor Buta, Vasile Iuhaș, Vasile Peredac, Ana Martin, Ana Iuhaș, Flore Iova, Aurelia Olah, învățătoare; Lucreția Chiș, învățătoare: Maria Mare, Lina Popescan, Gheorghe Bordaș, Ana Mateuț, Maria Pătcaș, loan Mihuț, Gheorghe luhaș. În afară de acești ostași mărturisiți, mai avem înscriși în Oastea Domnului următorii: Ioan Cefan, loan Băra, Gavril Cianca, Maria lova, Maria Pătcaș, Ana Mare, Flore Iova, Rafila Grama.

Dorință avem să ne îndreptăm spre Domnul și să luăm partea noastră la suferință, ca buni ostași ai lui Hristos Iisus (2 Timotei 2, 3). Slăvit să fie Domnul!

Cu frățească dragoste și îmbrățișare,

Olah Ioan, preot ostaș

Mehkerek, Ungaria

La Florii 1930”

Toți anii, apoi, în care au apărut liber foile și cărțile Oastei, acești frați au fost abonați statornici și au ținut corespondență cu Părintele Iosif și cu Redacția chiar și după ce părintele nostru duhovnicesc a trecut la Domnul.

În Ungaria, de dinainte de război, prin cercetarea unor frați din Bihor și prin cărțile Părintelui Iosif, se înființaseră astfel multe adunări frățești unde lucrau frați harnici și plini de dragoste pentru trăirea și răspândirea Evangheliei. Simțământul de minoritate care este foarte dezvoltat la oricine trăiește printre străini i-a făcut pe frații și surorile de acolo să iubească cu mult mai mult ca noi această vatră caldă a credinței și a dragostei pe care le-o aducea Oastea Domnului.

În adunările Oastei, în cântările ei, în cuvântul și-n rugăciunile ei - frații noștri din țările străine simt cu mult mai mult ca noi un har atât de ceresc și de necesar, încât nu pot trăi fără el. Ei simt în mijlocul adunării nu numai Cerul de Sus, ci și patria pământească de care sunt legați trupește tot așa cum sunt legați sufletește de Patria Cerească. Iată deci cât de mare bine le-a făcut Domnul Iisus acestor frați ai noștri din străinătate prin Lucrarea aceasta sfântă și scumpă a Oastei Sale.

De la început s-au întărit însă, printre toate adunările de acolo, cele de la Micherechi, de la Pusta Otlăcii, de la Jula și din alte câteva centre românești.

La Micherechi este și astăzi gruparea cea mai puternică de frați. Aici a început frumos părintele Olah loan prin anii 1926, în urma cercetării fraților de la Sârbi, din Bihor... Cu multă râvnă, acest preot credincios își aduna credincioșii în biserică și le citea din cărțile și foile Oastei. Așa a crescut mereu numărul lor până la zeci și sute de suflete. Apoi s-au întins și în alte părți.

Adunările au început mereu să crească și să rodească frumos de-a lungul tuturor anilor, chiar și în anii marilor tulburări ale războiului și de după el. Au fost acolo, după preotul Olah Ioan, niște lucrători buni: preotul Roxin Teodor, fratele Roxin Gheorghe (bătrânul), iar apoi alții, ca frații Mihai, Titi, Ioan și Gheorghe, și niște surori la fel de harnice și credincioase pentru Domnul: Ana, Maria, Floarea...

Dar cel mai mare și mai înțelept lucru a fost că preoții și conducătorii Bisericii de acolo au înțeles acel mare adevăr pe care cei de aici din țară nu l-au înțeles și anume că Dumnezeu a trimis Lucrarea aceasta a Oastei Domnului ca pe un har special și ceresc Bisericii noastre și poporului nostru, pentru a-i salva nu numai trupul de la dezbinări și păcate, ci și pentru a-i înnobila sufletul, pentru a-i păstra unitatea și pentru a-i asigura un viitor fericit, curat și sănătos.

Această înțelepciune, cei răspunzători din țară au pierdut-o și s-au dedat la adevărate crime nu numai împotriva acestor nevinovați și valoroși fii ai Bisericii și ai patriei, ci mai ales împotriva voii lui Dumnezeu, Care căuta în felul acesta mântuirea noastră. Și, la fel, împotriva viitorului fericit al neamului și al credinței noastre, prin ideea Oastei.

Cinste veșnică celor care au nesocotit dispozițiile nedrepte și vinovate ce le veneau din țară pentru nimicirea Oastei Domnului, motivând că Oastea ar fi vrăjmașă Bisericii. Ei au dovedit nu numai că nu este vrăjmașă, ci tocmai din contră, că era de cel mai mare ajutor pentru Biserică și pentru viața lor națională și religioasă acolo unde erau.

În anii când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, frații de acolo au avut un mare și binecuvântat timp de înviorare, trecând la frații de dincoace, de prin județele Cluj, Someș, Satu Mare, Maramureș și Bihor, de unde au luat cărți, cântări, îndrumări și ajutor pentru credința și lupta lor.

Guvernele Ungariei, până astăzi, i-au ocrotit pe frați și le-au lăsat libere adunările. Frații din toate satele de acolo, ca și cei din Iugoslavia, și-au clădit casele lor de adunare aproape de biserică - și se adună și astăzi liberi acolo, fără să aibă nici o piedică. Preoții lor îi sprijină, după cum și ei îi sprijină pe preoți, și din această fericită colaborare câștigă cu toții. Câștigă națiunea, câștigă credința și Se bucură Dumnezeu.

În anul 1983, când a murit vicarul Episcopiei Ortodoxe din Ungaria, el a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat cu frații ostași între care a trăit și a lucrat ca un adevărat părinte și frate sufletesc. Și astfel a fost organizat un cortegiu nespus de frumos, în fruntea căruia erau frații cu steaguri și cu cântări, petrecându-l până la mormânt în acest frumos fel ostășesc. O mașină a Miliției le deschidea drumul și le asigura desfășurarea frumoasă, spre a nu fi deranjați de circulația de pe șosea.

Un episcop din țară, trimis să conducă slujba înmormântării, a putut vedea la fața locului ce greșeală mare a făcut Sinodul și clerul din țară prigonind și izgonind Oastea, precum și ce înțelepți au fost cei din străinătate sprijinind-o. Căci numai în satele unde este Oastea Domnului se mai vorbește limba română și se mai păstrează obiceiurile și tradiția noastră printre românii de acolo. Și la fel și în Iugoslavia și în alte părți. Ceilalți, mulți, nici nu mai știu românește. Mai ales tineretul.

Acum situația, prin îngăduința lui Dumnezeu, este așa. Va veni însă vremea când și în această problemă îi va veni cuiva odată mintea sănătoasă și va îndrepta stările de lucruri și aici în țară, după dreptate și după adevăr.

Până atunci, noi ne vom ruga lui Dumnezeu și vom lucra așa cum ne-a învățat Părintele Iosif și cum ne-a lăsat el pilda vieții lui - ca niște adevărați fii credincioși ai Evangheliei, statornici în învățătura și credința Bisericii noastre bune și străbune. Atunci numele Oastei Domnului și al părintelui nostru Iosif va fi înălțat la locul și la cinstea pe care le merită prin răbdarea, prin statornicia, prin adevărul și roadele dovedite de-a lungul zecilor de ani suferiți pe nedrept în slujba cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, a Bisericii și a Neamului. Amin.

Slăvit să fie Domnul!