203. Își fac prohodul trăind...
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Într-o veche mănăstire din Potsdamo, țara Lituaniei, se păstrează până în ziua de azi un vechi obicei.
Sunt în această mănăstire vreo patruzeci de călugări; între ei se află totdeauna și câțiva așa-numiți „morți”. După anumiți ani de călugărie și anumite cerințe, fiecare călugăr din această mănăstire are dreptul să-și facă „îngropăciunea” și să fie con siderat ca un fel de „mort”.
Pentru ziua aceea, călugărul își pregătește groapa în zidurile mănăstirii și își face sicriul. Face toate pregătirile de „îngropăciune”.
Se strâng apoi călugării și începe prohodul. „Mortul” stă îngenuncheat în rugăciune, în fața sicriului său. I se face prohodul după toată rânduiala, ca la orice mort.
Din clipa aceea, călugărul respectiv e considerat ca „mort”. Nu mai rostește nici o vorbă. Nu mai vorbește cu nimeni decât, în taină, cu Dumnezeu, prin rugăciune. Cu ceilalți călugări se întâlnește numai în timpul slujbelor. Pe haina cea neagră i se coase o cruce albă, în semnul că e „mort”. Iar când, la timpul său, sosește vremea ca „mortul” să moară cu adevărat, nu i se mai face nici o slujbă. E așezat în sicriu și pus în mormântul ce l-a așteptat.
Prin această „îngropăciune”, călugării de la Potsdamo vor să spună, într-un chip și mai vădit, că ei sunt morți față de lume.
Obiceiul de la mănăstirea din Lituania are un adânc înțeles sufletesc și pentru noi. „Îngropăciunea” de acolo trebuie să se petreacă și în viața noastră. Firește, în înțeles duhovnicesc.
Un creștin adevărat trebuie să fie un mort față de lume; trebuie să moară față de lume, față de desfătările și păcatele ei. Cuvântul lui Dumnezeu spune apriat acest lucru, prin gura dumnezeiescului Apostol Pavel: „Socotiți-vă, așadar, morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rom 6, 11).
„Îngropăciunea” de la mănăstirea din Lituania să o luăm pe sufletul nostru, în special noi, ostașii Domnului. Intrarea în Oaste și legământul Oastei trebuie să fie și pentru noi o astfel de „îngropăciune” duhovnicească. Un ostaș adevărat e numai acela care a murit și moare mereu față de lume și păcat.
În ziua legământului, fiecare ostaș trebuie să audă cu urechile cele duhovnicești cântându-i-se prohodul muririi lui față de lume; și să trăiască mai departe, până la sfârșit, ca un mort față de lume, ca un mort față de desfătările ei, față de chemările ei, față de ispitele ei, față de batjocurile și hulele ei.