361. Uscăturile pădurii și „uscăturile”dintre oameni
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
O vorbă veche spune că nu-i pădure fără uscături. Precum nu este pădure fără uscături, întocmai aşa şi între oameni; nu pot fi toţi buni, ci trebuie să fie şi răi. Şi „pădurea” de oameni îşi are „uscăturile” ei.
Foarte bine! Numai că este o deosebire enormă între uscăturile pădurii şi „uscăturile” dintre oameni.
Uitaţi-vă bine ce se petrece în pădure! Toţi arborii pădurii, cu mic, cu mare, năzuiesc spre soare, spre lumină, ca să poată înverzi şi trăi. În pădure, se dă o adevărată luptă pentru soare, pentru lumină, pentru viaţă. Uscăturile pădurii le formează acei care au căzut în această luptă, cei care n-au putut răzbi
Uitaţi-vă la bradul sau fagul cel mic, ce s-au uscat nemaiavând lumină în desişul pădurii. Ei s-au stins suspinând după lumină. Ei au murit cerşind parcă un picur de lumină.
Însă cu „uscăturile” dintre oameni se petrece tocmai contrariul. Domnul Iisus a venit în lume ca un „soare al dreptăţii”, ca o „lumină a lumii”, a vieţii. Câţi însă doresc această lumină? „Iar osânda aceasta este, că lumina în lume a venit, dar oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor sunt rele. Căci oricine făptuieşte răul urăşte lumina şi nu vine la lumină pentru ca faptele lui să nu fie mustrate” (In 3, 19-20).
Uscăturile pădurii se sting pentru că n-au lumină, „uscăturile” dintre oameni se sting şi mor pentru că „urăsc lumina” şi fug de lumina lui Hristos.
Vai, ce predică grozavă se poate vedea într-o pădure! Toţi arborii doresc şi se apleacă spre soare, spre lumină, numai omul, cea mai aleasă făptură, doreşte întunericul. Toate plantele se luptă pentru soare şi lumină, numai omul se trage tot spre întuneric.
Mai încet, dar, cu vorba: „nu-i pădure fără uscături”! Căci este o uriaşă deosebire între uscăturile pădurii şi „uscăturile” dintre oameni.