361. Uscăturile pădurii și „uscăturile”dintre oameni
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
O vorbă veche spune că nu-i pădure fără uscături. Precum nu este pădure fără uscături, întocmai așa și între oameni; nu pot fi toți buni, ci trebuie să fie și răi. Și „pădurea” de oameni își are „uscăturile” ei.
Foarte bine! Numai că este o deosebire enormă între uscăturile pădurii și „uscăturile” dintre oameni.
Uitați-vă bine ce se petrece în pădure! Toți arborii pădurii, cu mic, cu mare, năzuiesc spre soare, spre lumină, ca să poată înverzi și trăi. În pădure, se dă o adevărată luptă pentru soare, pentru lumină, pentru viață. Uscăturile pădurii le formează acei care au căzut în această luptă, cei care n-au putut răzbi
Uitați-vă la bradul sau fagul cel mic, ce s-au uscat nemaiavând lumină în desișul pădurii. Ei s-au stins suspinând după lumină. Ei au murit cerșind parcă un picur de lumină.
Însă cu „uscăturile” dintre oameni se petrece tocmai contrariul. Domnul Iisus a venit în lume ca un „soare al dreptății”, ca o „lumină a lumii”, a vieții. Câți însă doresc această lumină? „Iar osânda aceasta este, că lumina în lume a venit, dar oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor sunt rele. Căci oricine făptuiește răul urăște lumina și nu vine la lumină pentru ca faptele lui să nu fie mustrate” (In 3, 19-20).
Uscăturile pădurii se sting pentru că n-au lumină, „uscăturile” dintre oameni se sting și mor pentru că „urăsc lumina” și fug de lumina lui Hristos.
Vai, ce predică grozavă se poate vedea într-o pădure! Toți arborii doresc și se apleacă spre soare, spre lumină, numai omul, cea mai aleasă făptură, dorește întunericul. Toate plantele se luptă pentru soare și lumină, numai omul se trage tot spre întuneric.
Mai încet, dar, cu vorba: „nu-i pădure fără uscături”! Căci este o uriașă deosebire între uscăturile pădurii și „uscăturile” dintre oameni.