37. Albul între negri

Africa e țara popoarelor cu pieile negre. În special, centrul Africii e curat negru. Când europenii au pătruns pentru prima dată pe acolo, negrii au rămas uimiți văzându-i. Nu mai văzuseră niciodată oameni albi. Pentru ei era ceva extraordinar, era o minune acest lucru. Pentru ei, oamenii cei adevărați erau cei negri. Un om alb era pentru ei o batjocură, un lucru de râs. Pe cei dintâi europeni, negrii i-au luat cu batjocuri, cu hule și cu pietre. Mai sunt și azi încă prin Africa destule triburi de sălbatici care râd și iau în batjocură pe europenii ce se duc printre ei.

Cam așa stau lucrurile și între „oamenii cei lumești” și „cei duhovnicești” (1 Cor 2, 13-15). Oamenii cei lumești nu pot suferi pe „omul cel duhovnicesc”. Râd de el, îl batjocoresc, îl prigonesc. De ce? Pentru că omul cel duhovnicesc n-are „culoarea” lor cea sufletească: n-are viața lor și păcatele lor. Celor păcătoși li se pare că „negrul” lor e creștinătatea cea adevărată, întocmai cum negrilor din Africa li se pare culoarea lor a fi culoarea cea adevărată a oamenilor. De aici, hulele, prigoanele și batjocurile ce le au cei ce trăiesc o viață cu Domnul.

Fratele meu! Te plângi de prigoane și batjocuri, după ce ai intrat în Oastea Domnului? Nu te plânge, ci te bucură! Ar fi rău dacă nu le-ai avea. Prigoanele sunt dovadă despre „albul” sufletului tău. Din ce va spori acest alb, să știi, fratele meu, că tot mai multe vei avea de suferit.

„Toți cei ce vor să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos vor fi prigoniți” (2 Tim 3, 12). Așa a fost pe timpul Mântuitorului, așa va fi până la sfârșitul veacurilor.