37. Albul între negri

Africa e ţara popoarelor cu pieile negre. În special, centrul Africii e curat negru. Când europenii au pătruns pentru prima dată pe acolo, negrii au rămas uimiţi văzându-i. Nu mai văzuseră niciodată oameni albi. Pentru ei era ceva extraordinar, era o minune acest lucru. Pentru ei, oamenii cei adevăraţi erau cei negri. Un om alb era pentru ei o batjocură, un lucru de râs. Pe cei dintâi europeni, negrii i-au luat cu batjocuri, cu hule şi cu pietre. Mai sunt şi azi încă prin Africa destule triburi de sălbatici care râd şi iau în batjocură pe europenii ce se duc printre ei.

Cam aşa stau lucrurile şi între „oamenii cei lumeşti” şi „cei duhovniceşti” (1 Cor 2, 13-15). Oamenii cei lumeşti nu pot suferi pe „omul cel duhovnicesc”. Râd de el, îl batjocoresc, îl prigonesc. De ce? Pentru că omul cel duhovnicesc n-are „culoarea” lor cea sufletească: n-are viaţa lor şi păcatele lor. Celor păcătoşi li se pare că „negrul” lor e creştinătatea cea adevărată, întocmai cum negrilor din Africa li se pare culoarea lor a fi culoarea cea adevărată a oamenilor. De aici, hulele, prigoanele şi batjocurile ce le au cei ce trăiesc o viaţă cu Domnul.

Fratele meu! Te plângi de prigoane şi batjocuri, după ce ai intrat în Oastea Domnului? Nu te plânge, ci te bucură! Ar fi rău dacă nu le-ai avea. Prigoanele sunt dovadă despre „albul” sufletului tău. Din ce va spori acest alb, să ştii, fratele meu, că tot mai multe vei avea de suferit.

„Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim 3, 12). Aşa a fost pe timpul Mântuitorului, aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.