377. Ursul și mierea cea fierbinte

La serbarea unui prinţ german din veacurile trecute, pentru amuzarea oaspeţilor s-a folosit un urs, căruia i s-a dat drumul în mijlocul unei curţi, unde era un vas mare plin cu miere fierbinte.

Cum ursul se prăpădeşte după miere, îndată ce i se dete drumul, se repezi cu botul în vas, opărindu-se amarnic. Urlând de durere, se retrase la marginea curţii. Dar, nu peste mult, lăcomia îl aduse iar la oală. Şi iar se arse una bună şi iar se retrase. Şi iar veni, şi iar fugi. Şi tot aşa făcu, până ce, pe urmă, înghiţi toată mierea şi pieri pe loc.

Exact aşa face şi creştinul de „literă”. Când „se arde” cu „mierea” desfătărilor lumeşti, se retrage în căinţă. Dar lăcomia îl duce iar la păcat. Şi, după ce „se arde” din nou, iar se căieşte din nou. Şi iar „se arde” şi iar se căieşte. Şi tot aşa „se arde” şi se căieşte, dar de „miere” nu se lasă, până ce moare în păcat şi pieire sufletească.

Ce folos că ne spovedim regulat şi păcătuim regulat?

Ce folos de căinţă, dacă „facem tot aceleaşi urâciuni”?

Ce folos de căinţă dacă nu ne lăsăm de „miere”?

căinţă fără îndreptare este un lucru foarte plăcut diavolului. De ursul cu mierea fierbinte râdea prinţul cu oamenii lui; de creştinul ce „se arde” mereu şi păcătuieşte mereu râde prinţul întunericului cu ceata diavolilor lui.

A te căi cu adevărat înseamnă a o rupe cu lumea şi păcatele. Înseamnă a „muri faţă de lume şi păcat” (Rom cap. 6; Gal 6, 14). Iar aceasta o poate face numai cel care s-a suit la Golgota; cel care a aflat cu adevărat Jertfa Scumpului nostru Mântuitor.