377. Ursul și mierea cea fierbinte
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
La serbarea unui prinț german din veacurile trecute, pentru amuzarea oaspeților s-a folosit un urs, căruia i s-a dat drumul în mijlocul unei curți, unde era un vas mare plin cu miere fierbinte.
Cum ursul se prăpădește după miere, îndată ce i se dete drumul, se repezi cu botul în vas, opărindu-se amarnic. Urlând de durere, se retrase la marginea curții. Dar, nu peste mult, lăcomia îl aduse iar la oală. Și iar se arse una bună și iar se retrase. Și iar veni, și iar fugi. Și tot așa făcu, până ce, pe urmă, înghiți toată mierea și pieri pe loc.
Exact așa face și creștinul de „literă”. Când „se arde” cu „mierea” desfătărilor lumești, se retrage în căință. Dar lăcomia îl duce iar la păcat. Și, după ce „se arde” din nou, iar se căiește din nou. Și iar „se arde” și iar se căiește. Și tot așa „se arde” și se căiește, dar de „miere” nu se lasă, până ce moare în păcat și pieire sufletească.
Ce folos că ne spovedim regulat și păcătuim regulat?
Ce folos de căință, dacă „facem tot aceleași urâciuni”?
Ce folos de căință dacă nu ne lăsăm de „miere”?
căință fără îndreptare este un lucru foarte plăcut diavolului. De ursul cu mierea fierbinte râdea prințul cu oamenii lui; de creștinul ce „se arde” mereu și păcătuiește mereu râde prințul întunericului cu ceata diavolilor lui.
A te căi cu adevărat înseamnă a o rupe cu lumea și păcatele. Înseamnă a „muri față de lume și păcat” (Rom cap. 6; Gal 6, 14). Iar aceasta o poate face numai cel care s-a suit la Golgota; cel care a aflat cu adevărat Jertfa Scumpului nostru Mântuitor.