494. „Oare unde-s ochelarii?”

E cunoscută zăpăceala pe care o avem de multe ori în viaţă. Căutăm un lucru şi el se află în mâinile noastre sau sub ochii noştri. Căutăm ochelarii şi ei se află pe nas, la locul lor; (vorba merge şi de pipă, dar pe asta s-o mânce „spartul”, să n-o mai caute nimeni).

Eu mă gândesc că zăpăceala aceasta, de multe ori, o avem şi în viaţa cea duhovnicească. Dumnezeirea S-a îngrijit să ne lase o mântuire simplă, ca să-i zic aşa; o mântuire care să poată fi înţeleasă de toţi şi primită de toţi.

Mântuirea este un lucru simplu: să-L primeşti pe Iisus cel Răstignit pentru păcatele tale şi pentru mântuirea ta! Să-ţi plângi păcatele cu lacrimi de foc la picioarele Crucii şi să rămâi, până la sfârşit, în acest loc, unde capeţi puterea să mori faţă de lume şi faţă de păcat (Rom 6, 5-6).

Dar omului i se pare că mântuirea trebuie să fie ceva mai greu, ceva mai complicat.

De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de o femeie care umblase cu frământările mântuirii pe la şase mănăstiri şi doisprezece duhovnici.

Iar când i-am spus să-şi arunce îndată sarcina păcatelor la picioarele Crucii, am băgat de seamă că şi de la mine a plecat tot cu ele în spate.

Ei îi trebuia ceva mai mult, ceva mai complicat. Nu vedea mântuirea din cauza ochilor, ca să zic aşa.

Aşa e omul. Iisus cel Răstignit stă mereu în faţa noastră, iar noi, de-atâtea ori, ne întrebăm zăpăciţi: Unde este mântuirea?... Ce să facem să ne mântuim?...

O, Doamne Iisuse, arată-ne neîncetat Crucea şi Jertfa Ta!