497. Taina încercărilor

Când europenii au ocupat întâia dată America de Nord, trăia acolo un popor numeros, indienii. Azi însă, acest popor este aproape stins.

Europenii au avut la început şi unele necazuri cu această seminţie de oameni. Indienii urau pe străinii care veneau să le cuprindă ţara. Pe unele locuri au trecut şi la atac contra „albilor”. Din aceste frământări, istoria păstrează o întâmplare cu mult înţeles sufletesc.

Într-un sat, unde europenii trăiau amestecaţi cu indienii, un european făcuse o mare prietenie cu un indian. Trăiau ca fraţii de cruce.

Într-o zi, dis-de-dimineaţă, când încă lumea dormea, europeanul se trezeşte cu prietenul său intrând năvalnic pe uşă. Fără să zică nimic, indianul se repede la pruncul din leagăn şi, luându-l în braţe, dă fuga cu el afară. Părinţii pruncului rămân o clipă uluiţi. Nu-şi dădeau seama ce ar însemna lucrul acesta. Se reped apoi afară după indian.

Indianul o luase la fugă cu pruncul în braţe. Părinţii, după el. Indianul fugea mai tare, dar, la anumite intervale, se oprea, aşteptând parcă să-l ajungă părinţii. Când se apropiau, o lua din nou la fugă. Şi iar se oprea, şi iar fugea...

„Vai nouă, vai de pruncuţul nostru! - se tânguiau părinţii. Oare ce blestem va mai fi şi ăsta pe capul nostru?... Oare ce pedeapsă de la Dumnezeu va mai fi şi asta?...”

Dar, la un moment dat, indianul s-a oprit de tot. Părinţii l-au ajuns din urmă.

Ce ne-ai făcut, prietene? De ce ne-ai răpit copilul? Ce înseamnă acest lucru? - întrebară părinţii, abia răsuflând de fuga cea lungă.

Uitaţi-vă, dragii mei, înapoi! - le zise indianul.

Părinţii se uitară înapoi şi rămaseră îngroziţi. Satul ardea cu flăcări grozave.

Şi acum - continuă indianul - să vă spun taina acestei răpiri. Indienii noştri au făcut astă-noapte sfat secret să omoare şi să aprindă îndată pe toţi europenii. Eu am voit să vă scap şi am ales calea aceasta. M-am oprit când am văzut satul arzând.

Acum sunteţi scăpaţi. Mergeţi în pace!

În chipul acestei întâmplări, sunt şi încercările ce ne vin de Sus, de la Tatăl Ceresc. Pentru cei credincioşi, încercările sunt o binecuvântată solie cerească, trimisă spre binele nostru cel sufletesc. De multe ori, noi nu înţelegem acest lucru; de multe ori, cârtim şi murmurăm împotriva încercărilor ce ne vin; şi numai pe urmă observăm binecuvântarea lor. Încercările sunt întocmai ca reţeta medicului: ilizibile (indescifrabile). Nu poţi citi reţeta medicului, dar e bun tratamentul scris în ea. Nu poţi citi în „taina” încercărilor, dar e bun tratamentul cel sufletesc din ele.

De atâtea şi atâtea ori, ne pândesc şi pe noi păcatul şi primejdia morţii sufleteşti - şi atunci vine încercarea Domnului şi ne scoate din focul ispitei: un beteşug ce ne doboară la pat; o boală ce ne apleacă la patul copilului nostru; o pagubă ce ne izbeşte etc. Toate acestea sunt mâna cea nevăzută a Domnului, care ne apără de focul ispitelor şi de căderea cea sufletească.

Pentru cei credincioşi, încercările sunt o binecuvântată solie cerească ce ne scapă din focul ispitelor şi ne aruncă în braţele Domnului.