498. Şi-a testat averea diavolului

Un mare necredincios din Finlanda, voind să dea şi de pe patul morţii o lovitură credinţei în Dumnezeu, s-a apucat şi a testat diavolului toată moşia şi averea ce o avea. A scris, în secret, cu mâna lui acest testament şi, sigilându-l, l-a predat justiţiei în faţa martorilor, declarând că în el se cuprinde voinţa lui cea din urmă, pentru care stăruie cu limbă de moarte a se respecta.

Când, după moartea lui, s-a deschis testamentul, judecătorii rămaseră uimiţi. Ce era să facă cu un astfel de testament?

S-au sfătuit mult judecătorii şi, pe urmă, au decis aşa: „Voinţa testatorului trebuie respectată, mai ales că n-are urmaşi. Dar, pentru că diavolul nu este o persoană văzută căruia să-i putem da moşia, decidem ca moşia testată să rămână absolut în voia ei; absolut nimeni să nu poruncească peste ea!”.

Şi ce s-a întâmplat pe urmă? Îşi poate da seama oricine. În decurs de câţiva ani, moşia a ajuns o pustietate înfricoşată; pământul s-a umplut de spini, scaieţi şi bălării, iar casele s-au făcut adăpost bufniţelor. Lumea se ferea de ele ca de „averea dracului”.

Ce adâncă învăţătură văd eu în această întâmplare! „Lovitura” necredinciosului s-a prefăcut într-o sinistră pildă pentru cei necredincioşi.

Întocmai ca averea lăsată în „voia” ei, aşa se întâmplă şi cu cei care îşi lasă averea cea sufletească în „voia ei”, în voia lor, în voia lumii, în voia gândurilor lor (Efes 2, 3). Întocmai cum s-a prefăcut în lăcaş pentru bufniţe casa lăsată „în voia ei”, aşa se preface şi casa inimii omului lăsată „în voia ei”: lăcaş tuturor răutăţilor.

O astfel de viaţă ajunge desigur proprietatea diavolului. Nu trebuie să se predea cineva Satanei; e destul ca să-şi lase inima şi averea cea sufletească în voia lor - în voia lumii - şi va ajunge desigur proprietatea Satanei.

Vai, ce de „case” şi „moşii” are Satana în lumea aceasta!...