505. Călugărul, oul și diavolul
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Cică un călugăr, răzbit odată de foame, căuta cum ar putea să mănânce ceva, în afară de timpul rânduit de mănăstire.
„Ştiu ce voi face - îşi zise el după o vreme. Căuta-voi pe unde se ouă găinile mănăstirii şi voi lua câteva ouă!”
Zis şi făcut.
Dar, după ce aduse ouăle în chilie, un alt necaz: cum era să fiarbă aceste ouă? Căci la bucătărie nu cuteza a se duce cu ele.
„Ştiu ce voi face! - îşi zise călugărul, judecând îndelung. Lua-voi o lumânare, o voi aprinde şi voi «frige» oul, învârtindu-l la flacăra lumânării.” Zis şi făcut.
Dar, tocmai pe când „frigea” oul, dădu buzna peste el stareţul mănăstirii.
Ce te-ai apucat să faci, fiule? Vai de mine! Ai furat ouă şi te-ai apucat să le fierbi cu lumânarea!
Iartă-mă, preacuvioase stareţe! - suspină călugărul.
Diavolul m-a îndemnat să fac aşa ceva.
Dar, în clipa aceea, apăru diavolul, răspunzând indignat:
Nu-i adevărat, cuvioase stareţe!... Eu nu l-am îndemnat să facă acest lucru... Mie nici prin gând nu mi-a trecut că ar putea cineva fierbe ouă cu lumânarea... Nu aruncaţi toate în cârca mea!
Şi diavolul se făcu nevăzut.
Într-o carte bătrână am citit această istorioară. Iar învăţătura din ea e aceasta: diavolul a lăsat în lume şi în suflete sămânţa răului, dar, în iscodirea păcatului, omul de multe ori e mai drac decât dracul.