505. Călugărul, oul și diavolul
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Cică un călugăr, răzbit odată de foame, căuta cum ar putea să mănânce ceva, în afară de timpul rânduit de mănăstire.
„Știu ce voi face - își zise el după o vreme. Căuta-voi pe unde se ouă găinile mănăstirii și voi lua câteva ouă!”
Zis și făcut.
Dar, după ce aduse ouăle în chilie, un alt necaz: cum era să fiarbă aceste ouă? Căci la bucătărie nu cuteza a se duce cu ele.
„Știu ce voi face! - își zise călugărul, judecând îndelung. Lua-voi o lumânare, o voi aprinde și voi «frige» oul, învârtindu-l la flacăra lumânării.” Zis și făcut.
Dar, tocmai pe când „frigea” oul, dădu buzna peste el starețul mănăstirii.
Ce te-ai apucat să faci, fiule? Vai de mine! Ai furat ouă și te-ai apucat să le fierbi cu lumânarea!
Iartă-mă, preacuvioase starețe! - suspină călugărul.
Diavolul m-a îndemnat să fac așa ceva.
Dar, în clipa aceea, apăru diavolul, răspunzând indignat:
Nu-i adevărat, cuvioase starețe!... Eu nu l-am îndemnat să facă acest lucru... Mie nici prin gând nu mi-a trecut că ar putea cineva fierbe ouă cu lumânarea... Nu aruncați toate în cârca mea!
Și diavolul se făcu nevăzut.
Într-o carte bătrână am citit această istorioară. Iar învățătura din ea e aceasta: diavolul a lăsat în lume și în suflete sămânța răului, dar, în iscodirea păcatului, omul de multe ori e mai drac decât dracul.