540. Până și animalele înțeleg...

Pe uliţa care ducea spre casă, aveam totdeauna un duşman. Era un câine de ogradă, care, ori de câte ori mă vedea că trec, se repezea la mine şi mă conducea până departe cu alai. Umblam, pe atunci, cu un băţ în mână. Poate pentru sprijin, poate pentru câini răi... poate să mă aflu în treabă.

Am încercat, de la o vreme, să trec pe celălalt trotuar. Dar ţi-ai găsit să mă lase javra în pace! Părea că-i sunt dator cu ceva şi nu vreau să-i plătesc. Îl tulbura din liniştea lui casnică până şi umbra mea pe drum.

Drept este că, de la o vreme, prinsesem ură pe dânsul, pentru hămăiala asta zilnică, pe care mi-o dăruia numai mie dintre toţi trecătorii. Şi, nu rareori, mă vedeam nevoit să arunc cu băţul în el sau cu vreo piatră ce-mi venea la îndemână.

Vădit lucru că, în ochii lui, ca şi într-ai mei, era ură. Şi, când ne întâlneam privirile, scăpăra ceva din senin. Mai târziu însă, m-am hotărât să schimb felul de a mă purta cu el, dar nu fără oarecare prevedere. Când treceam pe lângă ograda cu pricina, îmi ascundeam băţul sub haină şi prindeam a-l lua cu binele pe duşmanul meu nepotolit:

Măi prietene, ce tot ai cu mine?

Şi-i arătam o privire de bunătate. El mă hămăia o dată, de două ori, bănuind că, sub haină, tot mai păstrez, în taină, băţul cu care l-am supărat uneori. Eram, cum s-ar zice, în «armistiţiu».

După câteva zile de încercare, lăsai de tot bastonul acasă şi treceam nestingherit, căutând în ochii lui cu iubire, cu milă:

Ce mai faci, prietene? - îi spuneam. Şi el, părând a vedea în ochii mei altceva decât mai ’nainte, se uita ţintă la mine şi răspundea simpatic din coada lui stufoasă pe care o flutura ca pe un steag de pace.

Şi am rămas prieteni toată vremea cât am mai trecut pe uliţa aceea, dându-ne unul altuia bineţe.

Îmi ziceam în gând: până şi animalul înţelege cum se cuvine legea iubirii adevărate!

Noi cum înţelegem iubirea Cerului faţă de noi? Răspundem noi cu aceeaşi iubire?