540. Până și animalele înțeleg...
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
Pe ulița care ducea spre casă, aveam totdeauna un dușman. Era un câine de ogradă, care, ori de câte ori mă vedea că trec, se repezea la mine și mă conducea până departe cu alai. Umblam, pe atunci, cu un băț în mână. Poate pentru sprijin, poate pentru câini răi... poate să mă aflu în treabă.
Am încercat, de la o vreme, să trec pe celălalt trotuar. Dar ți-ai găsit să mă lase javra în pace! Părea că-i sunt dator cu ceva și nu vreau să-i plătesc. Îl tulbura din liniștea lui casnică până și umbra mea pe drum.
Drept este că, de la o vreme, prinsesem ură pe dânsul, pentru hămăiala asta zilnică, pe care mi-o dăruia numai mie dintre toți trecătorii. Și, nu rareori, mă vedeam nevoit să arunc cu bățul în el sau cu vreo piatră ce-mi venea la îndemână.
Vădit lucru că, în ochii lui, ca și într-ai mei, era ură. Și, când ne întâlneam privirile, scăpăra ceva din senin. Mai târziu însă, m-am hotărât să schimb felul de a mă purta cu el, dar nu fără oarecare prevedere. Când treceam pe lângă ograda cu pricina, îmi ascundeam bățul sub haină și prindeam a-l lua cu binele pe dușmanul meu nepotolit:
Măi prietene, ce tot ai cu mine?
Și-i arătam o privire de bunătate. El mă hămăia o dată, de două ori, bănuind că, sub haină, tot mai păstrez, în taină, bățul cu care l-am supărat uneori. Eram, cum s-ar zice, în «armistițiu».
După câteva zile de încercare, lăsai de tot bastonul acasă și treceam nestingherit, căutând în ochii lui cu iubire, cu milă:
Ce mai faci, prietene? - îi spuneam. Și el, părând a vedea în ochii mei altceva decât mai ’nainte, se uita țintă la mine și răspundea simpatic din coada lui stufoasă pe care o flutura ca pe un steag de pace.
Și am rămas prieteni toată vremea cât am mai trecut pe ulița aceea, dându-ne unul altuia binețe.
Îmi ziceam în gând: până și animalul înțelege cum se cuvine legea iubirii adevărate!
Noi cum înțelegem iubirea Cerului față de noi? Răspundem noi cu aceeași iubire?