539. „Mamă dragă, aceasta-i mâna ta!”

Era în timpul războiului. Într-un spital plin cu răniţi de la fronturi, între cei suferinzi, era şi unul care primise o grea lovitură în cap. Şi lovitura se resimţea din greu şi asupra nervilor şi a inimii. Rănitul avea nevoie de absolută linişte. Dar, în depărtare, rănitul avea acasă o mamă. Şi ce nu face mama să-şi vadă copilul? A plecat dintr-o mare depărtare şi, prin greutăţi de tot felul, a sosit la spitalul unde era copilul ei.

Dar, aici, ce era de făcut? Medicii spuneau că bolnavul, cu inima lui slăbită, n-ar putea suporta bucuria întâlnirii lui cu mama. S-a ajuns la înţelegerea ca mama lui să meargă să-l vadă, pe neştiute, fără să-i grăiască ceva. Asta se putea face fără primejdie, după ce rănitul era peste tot legat la cap şi nu vedea nimic.

Şi s-a dus mama lângă patul lui, cu lacrimi de mamă în ochi. Şi n-a grăit nimic, decât şi-a trecut mâinile ei de mamă mângâietoare peste capul şi faţa lui. Dar, de sub mâinile mângâietoare, rănitul îndată a strigat, suspinând: „Mamă dragă, asta-i mâna ta!”

Dintr-o simplă mângâiere de mână, fiul simţise dragostea mamei; simţise căldura mamei şi mângâierea ei.

Aşa e şi mângâierea care ne vine de Sus, de la Domnul. „Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu” - zice Domnul (Is 66, 13).

O, ce mângâiere scumpă este aceasta! Nimeni şi nimic din această lume nu ne poate da o astfel de mângâiere.

Eu mă gândesc şi la mine şi la viaţa mea.

Doamne, ce s-ar fi ales de mine, dacă n-aş fi simţit mereu mâna Ta cea mângâietoa-re, în atâtea necazuri şi furtuni prin câte am trecut!

De atâţia ani zac mereu prin spitale şi sanatorii. M-aş fi prăpădit de mult, dacă mâna Ta cea scumpă nu m-ar fi mângâiat şi întărit mereu.

Doamne, poate Tu ai voit aşa! Am rămas fără mamă de la vârsta de patru ani. M-ai lipsit de mâna aceasta, poate, să cunosc şi mai mult mâna Ta cea sfântă şi scumpă. Sărut cu lacrimi mâna aceasta şi Te rog, Iisuse Doamne, să nu o depărtezi de la mine, până în clipa când mă vei chema pentru totdeauna la Tine!