539. „Mamă dragă, aceasta-i mâna ta!”

Era în timpul războiului. Într-un spital plin cu răniți de la fronturi, între cei suferinzi, era și unul care primise o grea lovitură în cap. Și lovitura se resimțea din greu și asupra nervilor și a inimii. Rănitul avea nevoie de absolută liniște. Dar, în depărtare, rănitul avea acasă o mamă. Și ce nu face mama să-și vadă copilul? A plecat dintr-o mare depărtare și, prin greutăți de tot felul, a sosit la spitalul unde era copilul ei.

Dar, aici, ce era de făcut? Medicii spuneau că bolnavul, cu inima lui slăbită, n-ar putea suporta bucuria întâlnirii lui cu mama. S-a ajuns la înțelegerea ca mama lui să meargă să-l vadă, pe neștiute, fără să-i grăiască ceva. Asta se putea face fără primejdie, după ce rănitul era peste tot legat la cap și nu vedea nimic.

Și s-a dus mama lângă patul lui, cu lacrimi de mamă în ochi. Și n-a grăit nimic, decât și-a trecut mâinile ei de mamă mângâietoare peste capul și fața lui. Dar, de sub mâinile mângâietoare, rănitul îndată a strigat, suspinând: „Mamă dragă, asta-i mâna ta!”

Dintr-o simplă mângâiere de mână, fiul simțise dragostea mamei; simțise căldura mamei și mângâierea ei.

Așa e și mângâierea care ne vine de Sus, de la Domnul. „Cum mângâie pe cineva mama sa, așa vă voi mângâia Eu” - zice Domnul (Is 66, 13).

O, ce mângâiere scumpă este aceasta! Nimeni și nimic din această lume nu ne poate da o astfel de mângâiere.

Eu mă gândesc și la mine și la viața mea.

Doamne, ce s-ar fi ales de mine, dacă n-aș fi simțit mereu mâna Ta cea mângâietoa-re, în atâtea necazuri și furtuni prin câte am trecut!

De atâția ani zac mereu prin spitale și sanatorii. M-aș fi prăpădit de mult, dacă mâna Ta cea scumpă nu m-ar fi mângâiat și întărit mereu.

Doamne, poate Tu ai voit așa! Am rămas fără mamă de la vârsta de patru ani. M-ai lipsit de mâna aceasta, poate, să cunosc și mai mult mâna Ta cea sfântă și scumpă. Sărut cu lacrimi mâna aceasta și Te rog, Iisuse Doamne, să nu o depărtezi de la mine, până în clipa când mă vei chema pentru totdeauna la Tine!