7. Fratele smerit Pavel Malița din Oradea

S-a născut în anul 1895, în comuna Săcădat, aproape de Oradea, în județul Bihor. A făcut studiile la Oradea și Cluj, luându-și diploma de avocat. După terminarea școlii a fost luat în armată, apoi mobilizat pe front în războiul din 1914-1918, trimis pe frontul din Italia cu armatele austro-ungare, fiindcă Ardealul era pe atunci încorporat în Austro-Ungaria.

După eliberarea Ardealului, a ocupat postul de jurisconsult la Prefectura județului Bihor din Oradea, post în care a funcționat până la pensionarea sa, în 1965.

Prin anul 1930, când Oastea Domnului era în plin avânt, fratele Pavel Malița a fost printre primii intelectuali din Oradea care s-au predat Domnului, înscrindu-se în Lucrarea Oastei împreună cu un grup frumos de preoți și laici înflăcărați de minunatul ideal duhovnicesc și misionar al acestei sfinte mișcări.

Din frumosul grup al conducătorilor Oastei Domnului din Oradea de atunci făceau parte pr. Cornel Mager, fratele episcopului Andrei Mager, care sprijinea Oastea Domnului cu un sfânt devotament și cu o mare convingere că ea este cu adevărat un dar ceresc pentru Biserica noastră și pentru poporul nostru. Apoi doi tineri preoți, Lupșa și Joja, care erau foarte activi și devotați acestei cauze.

Dintre intelectuali erau: Pompiliu Dan, inspector școlar, C. Parfenie, căpitan pensionar, I. Bogdan, Eftimiu Florea și mulți alții. De la Academia Teologică din Oradea, o mare parte dintre studenți lucrau cu multă râvnă. Unii dintre aceștia erau: Hornoianu, Porumb, Sassu, Frențiu și alții, care participau prin rotație la toate cele 6 adunări ale Oastei Domnului care se țineau săptămânal atunci în cele șase cartiere ale orașului. Și la care participau sute de frați și surori, precum și multe suflete atrase de curajul și dragostea cu care se propovăduia atunci acolo Cuvântul lui Dumnezeu.

În Oradea funcționa în anii aceia șase luni pe an o cantină a săracilor înființată și susținută de Oastea Domnului. La această cantină luau masă caldă de două ori pe zi 150 de săraci, din octombrie până în martie. La susținerea acestei cantine contribuiau toți frații și surorile, fiecare cu cât putea, săptămână de săptămână, toate cele șase luni ale anului.

În afară de această parte frumoasă a milei față de aproapele, frățietatea din Oradea mai avea atunci și alte frumoase acțiuni umanitare și anume: angajarea de serbări religioase, chiar și la Teatrul Municipal, cu taxe benevole în folosul săracilor. Aranjarea de vizite cu daruri de hrană sufletească și trupească la închisori și la spitale, precum și vizite acasă pe la cei bătrâni, bolnavi și săraci, cu daruri de îmbrăcăminte, de hrană ori de încălzit, mai ales iarna.

În fruntea celor ce se ocupau cu însuflețire de toate aceste binefaceri era fratele avocat Pavel Malița, totdeauna neobosit și fericit când pregătea sau încheia câte o astfel de operă binecuvântată.

În ce mă privește pe mine, cel care scriu aceste rânduri, eu nu voi fi în stare niciodată să-mi arăt toată recunoștința câtă o datorez acestui smerit, dar foarte mare om al lui Dumnezeu. Când eram numai un copil atât în vârstă, cât și în credință, el m-a ajutat peste măsură de mult.

În desele lor ieșiri din Oradea prin diferite sate din județul nostru Bihor, l-am întâlnit prima dată prin anul 1931, la Săucani, unde fratele Petru Popa de astăzi era pe atunci un copil, elev la școala primară. Eu însumi nu eram decât cu vreo patru sau cinci ani mai mare ca el. Acolo fratele Malița ne-a dat câte un cadou pentru încurajarea noastră, a celor care participaserăm la programul adunării de la școală și la Sfințirea Crucii din curtea școlii din Săucani.

Când a văzut el primele mele poezioare publicate prin foile de la Sibiu, mi-a votat cu Oastea din Oradea un premiu în bani și cărți, precum și o bicicletă și o vioară cu care să alerg în slujba Domnului și să cânt pentru El. Am fost chemat pentru aceasta la Casa Națională din Oradea, în fața unui juriu format din toți cei arătați mai sus drept conducători ai puternicei adunări din Oradea de atunci... Aceasta a fost o mare încurajare pentru mine. Și totul se datora inițiativei fratelui Pavel care a înțeles ceva de pe atunci cu privire la viitorul meu.

Mai târziu, când a trebuit să plec de acasă pe totdeauna din cauza dragostei mele pentru Domnul, tot fratele Pavel m-a ocrotit la Oradea, ajutându-mă să intru în cele două școli: Gimnaziul Alexandru Roman și Școala de cântăreți bisericești... Acolo, în timpul acesta îmbolnăvindu-mă, tot el a avut grijă de internarea mea în spital. Apoi, la chemarea Părintelui Iosif, tot el m-a ajutat să ajung la Centrul de Redacție și Editură al Părintelui Iosif.

La încorporarea mea pentru serviciul militar activ la Oradea, părăsind pentru o vreme Sibiul, tot fratele Pavel Malița a fost acela care, la rugămintea Părintelui Iosif, m-a cercetat și ajutat și în timpul armatei, în multe rânduri. Iată două scrisori ale Părintelui Iosif către el, pe care mi le-a dat chiar fratele Pavel cu puțin înainte de moartea sa și pe care le păstra încă de atunci:

Preaiubitului nostru luptător

În Numele Domnului îți mulțumesc pentru toată dragostea și tot ajutorul cu care ne-ai însoțit de la început. Bunul Dumnezeu Care știe ostenelile și jertfele fiecăruia să vă dea răsplată de Sus.

Vă mulțumesc în special și din suflet pentru marea grijă pe care o aveți dragului nostru Traian de la armată. Aveam nădejdea să-l pot transmuta aici. Domnul a voit altcum, dar te rog, preaiubite frate, să-i deschizi o rubrică în contul cărților noastre de acolo, dându-i totdeauna sumele de bani de care are lipsă, pentru ca să nu ducă lipsă de nimic. Îl iubesc foarte mult, ca pe un copil al Domnului și al meu - și doresc să aibă la îndemână totdeauna ajutorul de care are lipsă.

Mulțumindu-ți pentru toate și rugând pe Domnul să vă dea ajutor și binecuvântare în toate, am rămas Pr. I. Trifa

N. B. Suntem acum pe o cale bună de înțelegere și cu Mitropolia. De va fi cu voia Domnului, de sărbători vom avea mult dorita pace.

(Răspuns la 19 XII 1936)

Și nu peste mult, a doua:

Preaiubitului nostru frate luptător Pavel Malița, Oradea.

În Numele Domnului, te rog să treci din contul cărților noastre pentru fratele Traian Dorz orice sumă de care va avea lipsă, pentru ca să nu sufere întru nimic acolo unde sunt multe lipsuri și necazuri.

Cu drag, Pr. I. Trifa.

Sibiu, la 18 ianuarie 1937

Și în privința asta, el a împlinit față de mine întocmai cuvântul Părintelui Iosif.

La toate marile evenimente privitoare la Oastea Domnului, el a luat cu toată dragostea și credincioșia inimii lui smerite și sincere o parte activă și frumoasă. Astfel, el a fost prezent la Marea Consfătuire din 12 septembrie 1937, făcând parte din delegația frățească ce a dus Moțiunea Sfatului Frățesc pentru a fi prezentată mitropolitului Bălan. A luat parte la înmormântarea Părintelui Iosif și la legământul frățesc de lângă sicriul acestuia. A luat parte la toate marile acțiuni pentru sprijinirea dreptății Oastei și a cauzei Părintelui Iosif, totdeauna printre cei mai dintâi și mai gata de orice jertfă.

La căderea Ardealului de Nord, când Prefectura de la Oradea se mutase la Beiuș, fratele Pavel a venit și mai aproape de lumea satelor noastre, în care erau multe adunări pe aproape și pe departe. Atunci, amestecat în mulțimea fraților, mergea și el pe jos cu noi zeci de kilometri, prin ploaie, prin zăpadă, prin căldură ori frig, fără să arate niciodată nici cea mai mică oboseală ori supărare.

Eu, cel puțin, am despre anii aceia unele dintre cele mai neuitate amintiri ale mele. Cu o felie de pâine în buzunar, singura noastră merinde, porneam adeseori duminica dis-de-dimineață, de pe la ora 2, pe jos, câte 15-20 de kilometri, până la vreo adunare de la Vălani ori Pietroasa... adeseori pe ploaie, pe inundații, pe zăpadă ori noroaie.

Ajungeam pe la orele 9-10 la biserică în satul cu adunarea. Dar de la intrarea în sat și până la biserică, pe câți copii îi întâlnea pe drum, îi chema la el și, din buzunarele pline cu bomboane, le împărțea, spunându-le: Să veniți la biserică cu părinții voștri, acolo se ține adunarea Oastei Domnului și veți auzi lucruri minunate.

În felul acesta, prin copii, se umpleau bisericile de oameni care apoi ascultau Cuvântul Evangheliei. Mulți aflau calea vieții, intrând în Oastea Domnului. Fratele Pavel a umplut astfel cu cărți aduse de la Părintele Iosif din Sibiu toate satele Bihorului și altele, până departe, fără să primească de la nimeni, niciodată, nici un ban pentru tot ce dăruia sau făcea în Numele Domnului.

Mult m-a ajutat el în privința asta și pe mine cu haine, cu mâncare și cu bani pentru călătorii în anii aceia când eu eram numai un copil străin și necunoscut. Mult l-a ajutat el și pe fratele Petru Popa, dar nu numai pe noi, ci numai Domnul știe pe câți, care erau tot ca noi pe atunci.

În ultimii ani era slab și bolnav, dar n-avea o mai mare altă bucurie decât când mergeau frații la el. Cu toate împotrivirile unora din familia sa, el a rămas mereu răbdător, smerit și plin de dragostea dintâi până la sfârșitul vieții sale.

Cu puțin înainte de moartea sa, am fost la el. Nu ne văzuserăm de mulți ani, prin care eu fusesem departe și chinuit. Ce mare bucurie a avut văzându-mă! Ce bucuros îmi povestea despre drumurile lui misionare cu tatăl meu, Constantin, cu care a mers, în lipsa mea, adeseori împreună pe unde fusese și cu mine. Ce întâmplări minunate și fericite au trăit ei în slujba și în drumurile Domnului Iisus! Erau amândoi născuți în același an și făcuseră armata, în Primul Război Mondial, la același regiment în Ungaria. Acum ajunseseră iarăși împreună, la aceeași „unitate" a Oastei Domnului. Amintirile lor se împleteau atât de frumos și dintr-o oaste, și din cealaltă.

Când i-am arătat noile cărți ale Oastei, le-a strâns la inimă și le-a sărutat, fericit că nu s-a înșelat în tot ce a luptat și a nădăjduit.

A trecut la Domnul într-o zi din luna august 1981, la 14 ani după tatăl meu, Constantin, cu care a fost atât de bun frate și tovarăș de lucru. Acum sunt amândoi acolo Sus, la Domnul Iisus, împreună cu Părintele Iosif, cu fratele Marini și cu toți ceilalți care ni se adună mereu mai mulți în cer, înmulțind neamul înaintașilor noștri sfinți și rugăciunile pentru noi, cei care mai luptăm încă aici pe pământ. Ca să ajungem și noi cu bine și cu biruință acolo lângă Domnul nostru și lângă ei.

Slavă veșnică Domnului nostru Iisus Hristos, Care a îngrijit să fie la timpul lor printre noi astfel de suflete mari de jertfă și dăruire pentru El și pentru noi. El să ne ajute să nu-i uităm niciodată, ci să ne străduim și noi să le urmăm credința și faptele, pentru ca să ne facem vrednici de cununa și moștenirea vieții veșnice. Amin.

Slăvit să fie Domnul!