93. Vulpea și grădina cu poame
Pr. Iosif Trifa - 600 de istorioare
O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătățile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.
„Ce aș putea face să străbat în grădină?” - se întreba vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se și judecându-se ce-i de făcut, vulpea își zise: „Știu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi și voi încăpea prin gaură”.
Zis și făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură și, ajungând la poame, se ospătă din belșug. Dar, după câteva zile, își aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrășase de-a binelea și nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?
„Nu-i alt mod să scap de aici - își zise vulpea necăjită - decât să mă pun iarăși pe foame și răbdare, ca să slăbesc.”
Răbdă iar trei zile și, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise:
„Frumoasă mai ești tu, grădină și dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răbdat... Cum am intrat, așa am ieșit...”.
Ce istorioară plină de înțeles! Așa e și cu noi. Cum am intrat în lumea aceasta, așa vom și ieși din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.
Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele!?