A venit o femeie din Samaria să scoată apă. “Dă-Mi să beau“, i-a zis Isus.
Ceasul acela era chiar ceasul cel mai nepotrivit să meargă cineva după apă. Pe căldura dogoritoare a amiezii și apa se încălzea până acasă.
După apă se mergea de obicei dimineața ori seara pe răcoare. Atunci mergea toată lumea la fântână după apă.
Dar femeia aceasta, bietul suflet singuratic, ale cărei păcate erau cunoscute de toți oamenii, alegea mai bine să sufere dogoarea soarelui decât dogoarea rușinii, dogoarea arșiței decât dogoarea privirii altora.
Se ferea de mulțime și mergea după apă atunci când știa că nu mai merge nimeni.
Viața de păcate pe care o ducea nu-i nimicise măcar bunul simț și rușinea.
Dacă n-avea putere să-și ocolească păcatul, avea măcar grija să-i ocolească pe oameni.
Sunt unele suflete pe care păcatele din alții și slăbiciunile din ele, le împing la fapte de care se rușinează și se îngrozesc chiar și în clipa când le fac.
Săvârșesc păcate pe care le osândesc ei înșiși, dar de care n-au tăria să fugă,
sau puterea să rupă legătura cu care sunt târâți în ele.
Le este rușine și frică de păcatul pe care îl fac, dar nu se mai pot împotrivi.
N-au nici plăcere și nici nevoie de păcat, dimpotrivă le este un chin și o scârbă,
dar cu toate acestea, n-au nici un strop de voință și putere împotriva păcatului care le zdrobește mereu sufletul.
Starea aceasta de totală neputință, care le face totdeauna gura plină de gust amar și trupul vlăguit,
le fărâmițează bucată cu bucată toată temelia credinței,
nimicindu-le bucuria care era în nevinovăție,
pacea care era în ascultare
și seninătatea care era în iubirea curată.
De ajung apoi ca niște păsări singuratice care trăiesc prin acoperișuri pustii, ferindu-se de oameni ca de fiare
și ducându-și în tăcere și singurătate propriul trup, cu silă și greutate,
cum ar târî un cadavru.
Nimeni pe lumea aceasta nu poate să știe ce ispășire amară și grea este o astfel de viață, fiindcă sufletele acestea n-o mai pot spune nimănui.
Pentru că unii nu le mai cred,
alții nu le mai ascultă
și toți le disprețuiesc!
Din pricina nenorocirii în care le-au adus unii oameni, aceste suflete îi urăsc pe toți oamenii cu o scârbă și cu un dispreț deplin.
De aceea se feresc de ei cu groază, oriunde i-ar putea întâlni.
Un astfel de suflet se pare că era femeia samariteană, biata femeie ce venea acum după apă.
Sufletul acela pe care îl aștepta acum Mântuitorul la fântână!
Câtă nevoie avea sufletul acesta de Hristos! După ce se dezgustase de lume și fugea de oameni ca o sălbăticiune hăituită de câini!...
O Doamne Isuse, cât de multă milă și bunătate ai Tu!...
Cât de multă iubire și răbdare față de orice suflet!
Dar față de astfel de ființe zdrobite și nefericite care pier în dispreț și în singurătate, mila și iubirea Ta sunt de o mie de ori mai mari.
Cu câtă dragoste le chemi.
Cu câtă milă le cauți.
Cu câtă răbdare le aștepți
și totuși când vin, cu cât de multă bucurie și iertare le cuprinzi la Inima Ta!
Cât de strălucit le prefaci apoi întunericul lor în lumină și singurătatea lor în har!
Nimeni ca aceștia nu Te-au cunoscut cât de bun ești Tu!
O, suflet zdrențuit, lepădat și singuratic!
Ridică-te din deznădejde: Hristos te așteaptă cu toată iertarea și lumina iubirii Sale!
N-ar mai fi în stare nimeni să te iubească, dar El te-a iubit și te iubește înalt, curat și fierbinte.
Vino la El!
Privește-I rănile îndurate cu răbdare pentru că te-a iubit!
Crede în iubirea acestor răni și vino.
Îmbrățișarea Lui va însănătoși toată ființa ta curățind-o și redându-i lumina, bucuria, seninătatea și voioșia curată care te va face o ființă nouă.
Și cu totul adevărat fericită!
Dacă pe neașteptate te întâlnești acum cu Hristos prin chemarea aceasta crede-o!
Ascult-o și vino!...
Toată ființa ta va fi schimbată de Hristos și de Duhul Sfânt prin nașterea din nou.
Vei uita tot ceea ce a fost întunecat și nefericit.
Vei primi apa cea vie a harului Său și care nu va mai seca pentru tine niciodată.
Dacă bei din apa aceasta nu te mai doare nimic.
O Doamne Isuse, Mântuitor milostiv,
care treci mereu prin Samaria lumii să cauți suflete zdrobite,
fii binecuvântat pentru marea Ta răbdare și iubire.
Din milă pentru sufletele nenorocite și căzute treci mereu și caută mereu...
Mai sunt atât de multe încă și așa de singure.
Îngăduie să vină vremea de har în care Tu prin ucenicii Tăi, să poți străbate iarăși drumurile propovăduirii spre mântuirea celor ce au atâta nevoie de Tine,
dar care se pierd dacă nu Te duci Tu la ei,
căci ei nu știu veni la Tine.
Amin.
+
Fii cu milă totdeauna spre oricine - căci de-ai ști
ce greu sufăr mulți pe lume și nu spun - te-ai îngrozi
au atâția și atâția suferințe și nevoi
că le-ajung - și fără-acelea care li le-am face noi.