Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus ucenicilor Săi, după ce înviase din morţi.
Toată puterea credinţei şi tot curajul mărturisirii apostolilor Domnului, a venit şi a rămas în viaţa lor prin harul arătărilor lui Hristos după Înviere înaintea lor.
Datorită acestui har, au avut puterea sfinţii apostoli Petru şi Ioan în faţa sinedriului ameninţător, să spună hotărâţi: Noi nu putem să nu mărturisim despre ceea ce am văzut şi am auzit (Fap. Ap. 4, 20).
Datorită acestui har, a putut mărturisi sfântul apostol Petru, cu atâta sinceritate şi slobozenie, în faţa primilor credincioşi dintre neamuri despre Hristos Isus:
- Noi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim.
Ei L-au omorât atârnându-L de lemn, dar Dumnezeu L-a Înviat şi a îngăduit să Se arate.
Nu la tot norodul ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a Înviat din morţi (Fap. Ap. 10, 39-41).
Datorită acestui har a putut spune sfântul Pavel:
Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi,
a fost îngropat şi a Înviat a treia zi, după Scripturi,
S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece,
după aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.
În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.
Cele patruzeci de zile dintre Înviere şi dintre Înălţarea Sa la Cer, au fost timpul slăvit în care puterea lui Dumnezeu a zidit în inima ucenicilor pe veşnicie nezdruncinată credinţa în Dumnezeirea Domnului nostru Isus Hristos. Prin arătările acestea au căpătat ei credinţa în Învierea Sa.
Prin repetarea arătărilor Sale între ei în diferite locuri, cu diferite ocazii şi în diferite zile, credinţa lor în El a trecut de pe temeiul unor bănuieli, pe temeiul unei siguranţe depline. A făcut un salt uriaş, de la un nivel oarecum pământesc, la unul ceresc. De la un orizont mărginit, la unul nemărginit.
Moartea Domnului care a fost pentru ucenici o clipă, un prag nespus de greu de trecut, a devenit o treaptă care i-a înălţat dintr-o dată la starea din care, între ei şi Hristosul Înviat, s-a putut face adevărata părtăşie, cunoaştere şi unitate.
Numai din starea aceasta putem face primul pas pe noul Ţărm de la care începe Veşnicia Împărăţiei lui Hristos.
În care nu vor putea intra decât acei care au luat jugul şi Crucea Lui,
care au suferit şi au murit împreună cu El
şi care tocmai prin acestea, au fost aleşi mai dinainte, să şi prânzească în ea, împărăţind împreună cu El (2 Tim. 2, 11-12).
Toate arătările Domnului despre care ne-au rămas mărturii măreţe, au fost făcute ziua,
şi la mai mulţi
şi de repetate ori
şi în felurite împrejurări
şi în felurite locuri
şi la feluriţi oameni.
Nu s-au făcut noaptea, căci noaptea orice om are o stare mai slabă, o lumină mai puţină, o putere mai mică.
Nu s-a făcut numai unuia singur, pentru că oricât de vrednic de crezare ar fi fost acela unul, negrăita misiune ar fi rămas necrezută celorlalţi. Ba încă tocmai acela unul singur care ar fi văzut-o numai el, până la urmă poate ar fi fost ispitit să se îndoiască. Firea omului este nespus de slabă şi ispititorul este nespus de viclean. Nu s-au făcut numai o singură dată, pentru că ceea ce se petrece numai o singură dată rămâne ceva prea sus, prea imposibil, prea rupt de viaţă, prea îndepărtat.
Nu s-a făcut numai într-o anumită împrejurare, numai în timpul rugăciunii, sau numai în acel al mesei, sau numai în al călătoriei, sau numai în al muncii. Nu le-ar fi fost dat ucenicilor o încredinţare atât de continuă că Hristos este cu ei în orice vreme, în orice stare şi în orice loc.
Nu s-au făcut într-un anumit loc, numai în grădină, sau numai în casă, sau numai la mare. Aceasta ar fi limitat prezenţa şi puterea Dumnezeirii Lui, pentru ucenicii Săi, întocmai cum era pentru samariteni Muntele lor, sau pentru iudei Ierusalimul lor (Ioan 4, 20-24).
Şi nu s-ar mai fi putut spune: Oriunde!
Şi nu s-a făcut numai unor oameni. Numai lui Ioan sau numai lui Petru. Sau numai femeilor. Sau numai bărbaţilor.
Atunci Hristos ar fi rămas numai al unora. Şi nu s-ar fi putut spune: Oricine!
O, Dumnezeule Adevărat, care eşti Lumina, Tu Te-ai arătat Luminos şi Real, în plinătatea puterii noastre de înţelegere şi de cuprindere, pentru a ne încredinţa deplin de adevărul Dumnezeirii Tale. Şi nu mai avem nici o îndoială cu privire la ceea ce am văzut.
Tu ni Te-ai arătat mai multora în acelaşi timp, în acelaşi loc şi în aceeaşi împrejurare, pentru ca mărturia tuturor să întărească adevărul în chip de netăgăduit.
Tu ni Te-ai arătat în repetate ori fiecăruia, pentru ca minunea negrăită să ne apropie până la obişnuitul Dumnezeiesc, care a transformat omenescul nostru.
Tu ni Te-ai arătat în felurite împrejurări, ca să ne convingem că în orice stare ne-am afla, Tu eşti cu noi ca să ne scapi (Ier. 1, 8). Tu ni Te-ai arătat în felurite locuri pentru ca oriunde ne-am găsi, fie închişi, îngroziţi de oameni, fie călători prin primejdii, fie munciţi, şi flămânzi, - să avem deplină siguranţă că Tu ne însoţeşti pe fiecare, nevăzut dar prezent.
Şi ni Te-ai arătat la feluriţi oameni, pentru ca nici unii să nu se îndoiască. Nici unii să nu se laude că eşti numai al lor. Nici unii să nu se simtă îndepărtaţi sau nevrednici de Tine.
Ci oricare Te caută să fie convins că Te va afla. Oricine Te cere, să fie convins că Te va primi. Oricine Te crede, să fie sigur că Te va avea.
Slavă veşnică Ţie Isus Hristos, Viul şi Veşnicul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru al tuturora.
Din toată inima Te slăvim pe Tine pentru Înţelepciunea, pentru Puterea, pentru Dreptatea şi pentru Iubirea Ta, care sunt cele patru dimensiuni ale Crucii Tale, cu care ai cuprins nu numai înălţimile şi adâncimea. Ci şi Apusul şi Răsăritul, în aşa fel încât depărtările verticale şi cele orizontale se întâlnesc în Tine.
Şi pleacă toate din Tine.
În Tine ne-am unit cu Dumnezeu. Şi numai în Tine ne-am unit cu natura şi cu semenii noştri.
Slavă veşnică Ţie.
Amin.