Acum credeți? le-a răspuns Isus.
Dar pentru că tocmai când ucenicii credeau că au ajuns slobozi deplin, Isus ca să-i învețe să nu se încreadă niciodată doar în puterile lor, i-a privit în ochi cu tristețe pe rând, și le-a zis:
- Acum credeți?
... Apoi a lăsat să se aștearnă după această întrebare între ei o clipă de tăcere grea...
Ceea ce avea să urmeze avea să-i învețe un și mai mare adevăr: Acela că, chiar atunci când devii cel mai slobod, trebuie să te consideri cel mai îndatorat, pentru că prea multa slobozenie este totdeauna primejdioasă,
și când te știi cel mai mare, atunci trebuie să te recunoști cel mai smerit, fiindcă mărimea sfârșește cel mai adesea cu prăbușirea,
iar când ți se pare c-ai ajuns cel mai înțelept, tocmai atunci trebuie să umbli cu cea mai mare băgare de seamă, fiindcă de la înțelepciune până la nebunie este numai un pas.
Lupta spre Lumină și spre Adevăr este îndelungată și grea. Cere multă smerenie, multă înfrânare, multă răbdare și multă rugăciune.
Dar când ai ajuns la această cunoaștere, - lupta de a te păstra în Lumină și Adevăr este nespus mai grea și mai anevoioasă.
Ea cere să ai neapărat într-o măsură nespus mai mare, toate cele patru virtuți de mai nainte.
Până ce ai ajuns la piscul unui munte.
La muchea unui țărm,
la vârful unei stânci,
- desigur că uneori este nespus de greu. Dar odată ajuns acolo pe vârful cu cel mai înalt cer, dar și cu cel mai puțin pământ, - echilibrul tău va deveni atât de primejduit, încât lupta de a te păstra așa, îți va fi cu mult mai grea, îți va cere cu mult mai multă grijă.
Până când n-ai ajuns să cunoști, răspunderea pentru actele tale, cade mai mult asupra învățătorului tău și mai puțin asupra ta.
Dar când ai ajuns la ținta învățăturii tale, la sfârșitul școlii tale, adică la cunoaștere, atunci întreagă răspunderea cade numai pe tine și rămâne numai asupra ta.
Până când n-ai fost pus în vârful unei piramide,
până când n-ai încă un loc de frunte între oameni,
până când n-ai ajuns un conducător de familie, de lucrare, de suflete - poți umbla ușor și judeca ușor. Răspunderea ta este cel mult pentru tine însuți. Sau pentru o valoare puțină.
- Dar când ai ajuns într-un loc mai de sus, în fruntea unui grup sau a unei lucrări, - o, atunci este cu totul altceva.
Abia atunci vei simți - și trebuie să simți, toată zdrobitoarea greutate a marii răspunderi pe care o ai, atât pentru cei ce te urmează, cât și pentru Adevăr.
Înalta conștiință a marii tale datorii, trebuie atunci să te chinuie neîncetat, cu teama că nu ți-ai făcut-o niciodată îndeajuns de bine, îndeajuns de mare, îndeajuns de vrednică - așa cum s-ar fi cerut.
Fiindcă cu cât e mai înalt locul pe care îl ocupi, cu atât este mai largă și aria răspunderii tale: față de Trecut, pentru Prezent și pentru Viitor.
Față de Dumnezeu ai răspunderea pentru mântuirea sau pierzarea oamenilor dați în răspunderea ta.
Față de oameni ai pentru fericirea sau nefericirea lor. Pentru sufletul și trupul lor, care sunt niște goluri neumplute niciodată.
Lupta de a-ți face astfel datoria, te va chinui neîncetat, pentru că niciodată nu vei ajunge să împaci deplin aceste mari trebuințe:
- căutând să asculți de Dumnezeu vei nemulțumi pe mulți oameni,
ascultând pe oameni, vei nesocoti adeseori pe Dumnezeu.
Împăcând și pe Dumnezeu și pe oameni, te vei sacrifica totdeauna pe tine.
Când ți se pare că nu mai ai nici o nevoie - atunci să fii cel mai treaz,
căci cea mai mare primejdie te pândește tocmai atunci când crezi că ai scăpat de orice primejdii,
și răul din alții nu-ți poate face atâta pagubă ca răul din tine, mai supus marii tale datorii. Conștiința răspunderii să ți-o simți cea mai grea, tocmai atunci când n-ai pe nimeni mai mare ca tine care să-ți poruncească și să te mustre.
Fiindcă dacă atunci aluneci, ești căzut pe totdeauna, - nu mai are nici cine să te înștiințeze, nici cine să te ridice.
Dacă de acolo de sus greșești, nefericirea ta este nemăsurată de mare. Și paguba ta de neînlocuit.
Deci luptă-te să dobândești cunoașterea, dar niciodată să nu-ți închipui că ai dobândit-o deplin, ca să nu-ți spui: Acum știu,
că tocmai atunci se poate să rămâi de rușine, fiindcă numai Dumnezeu cunoaște tot Adevărul.
Noi, oricare am fi și oricine ne-ar părea nouă că suntem,
și oricât credem că am fi ajuns de sus pe scara cunoașterii,
- prin chiar firea și starea noastră de oameni mărginiți,
- noi suntem atât de puțin cunoscători, cu toții.
Acela dintre noi care știe cel mai mult, își dă seama cel mai bine de acest adevăr.
De aceea să ne temem mereu de Dumnezeu și de păcat, pentru a rămânea pe totdeauna smeriți și alipiți de Hristos, spre a ne păzi și scăpa de păcat.
Laudă și slavă veșnică Ție Atotcunoscător și Veșnic Dumnezeu, Învățătorul nostru.
Îți mulțumim pentru bunătatea cu care ne înștiințezi totdeauna ca să fim atenți asupra tuturor primejdiilor cu care ne pândește pierzătorul sufletelor noastre, în orice vreme și la orice nivel de viață și de cunoaștere am fi ajuns noi.
Fă Doamne să rămânem neîncetat în ascultarea Ta,
pentru ca ținându-ne mereu de Tine, Tu să ne susții totdeauna spre a nu cădea, nici unul și niciodată.
Cu cât suntem așezați într-un loc de mai mare răspundere Doamne, să ne facem cu o conștiință și mai trează și mai curată, în toată smerenia, toată datoria.
Amin.