Acum credeţi? le-a răspuns Isus.
Dar pentru că tocmai când ucenicii credeau că au ajuns slobozi deplin, Isus ca să-i înveţe să nu se încreadă niciodată doar în puterile lor, i-a privit în ochi cu tristeţe pe rând, şi le-a zis:
- Acum credeţi?
... Apoi a lăsat să se aştearnă după această întrebare între ei o clipă de tăcere grea...
Ceea ce avea să urmeze avea să-i înveţe un şi mai mare adevăr: Acela că, chiar atunci când devii cel mai slobod, trebuie să te consideri cel mai îndatorat, pentru că prea multa slobozenie este totdeauna primejdioasă,
şi când te ştii cel mai mare, atunci trebuie să te recunoşti cel mai smerit, fiindcă mărimea sfârşeşte cel mai adesea cu prăbuşirea,
iar când ţi se pare c-ai ajuns cel mai înţelept, tocmai atunci trebuie să umbli cu cea mai mare băgare de seamă, fiindcă de la înţelepciune până la nebunie este numai un pas.
Lupta spre Lumină şi spre Adevăr este îndelungată şi grea. Cere multă smerenie, multă înfrânare, multă răbdare şi multă rugăciune.
Dar când ai ajuns la această cunoaştere, - lupta de a te păstra în Lumină şi Adevăr este nespus mai grea şi mai anevoioasă.
Ea cere să ai neapărat într-o măsură nespus mai mare, toate cele patru virtuţi de mai nainte.
Până ce ai ajuns la piscul unui munte.
La muchea unui ţărm,
la vârful unei stânci,
- desigur că uneori este nespus de greu. Dar odată ajuns acolo pe vârful cu cel mai înalt cer, dar şi cu cel mai puţin pământ, - echilibrul tău va deveni atât de primejduit, încât lupta de a te păstra aşa, îţi va fi cu mult mai grea, îţi va cere cu mult mai multă grijă.
Până când n-ai ajuns să cunoşti, răspunderea pentru actele tale, cade mai mult asupra învăţătorului tău şi mai puţin asupra ta.
Dar când ai ajuns la ţinta învăţăturii tale, la sfârşitul şcolii tale, adică la cunoaştere, atunci întreagă răspunderea cade numai pe tine şi rămâne numai asupra ta.
Până când n-ai fost pus în vârful unei piramide,
până când n-ai încă un loc de frunte între oameni,
până când n-ai ajuns un conducător de familie, de lucrare, de suflete - poţi umbla uşor şi judeca uşor. Răspunderea ta este cel mult pentru tine însuţi. Sau pentru o valoare puţină.
- Dar când ai ajuns într-un loc mai de sus, în fruntea unui grup sau a unei lucrări, - o, atunci este cu totul altceva.
Abia atunci vei simţi - şi trebuie să simţi, toată zdrobitoarea greutate a marii răspunderi pe care o ai, atât pentru cei ce te urmează, cât şi pentru Adevăr.
Înalta conştiinţă a marii tale datorii, trebuie atunci să te chinuie neîncetat, cu teama că nu ţi-ai făcut-o niciodată îndeajuns de bine, îndeajuns de mare, îndeajuns de vrednică - aşa cum s-ar fi cerut.
Fiindcă cu cât e mai înalt locul pe care îl ocupi, cu atât este mai largă şi aria răspunderii tale: faţă de Trecut, pentru Prezent şi pentru Viitor.
Faţă de Dumnezeu ai răspunderea pentru mântuirea sau pierzarea oamenilor daţi în răspunderea ta.
Faţă de oameni ai pentru fericirea sau nefericirea lor. Pentru sufletul şi trupul lor, care sunt nişte goluri neumplute niciodată.
Lupta de a-ţi face astfel datoria, te va chinui neîncetat, pentru că niciodată nu vei ajunge să împaci deplin aceste mari trebuinţe:
- căutând să asculţi de Dumnezeu vei nemulţumi pe mulţi oameni,
ascultând pe oameni, vei nesocoti adeseori pe Dumnezeu.
Împăcând şi pe Dumnezeu şi pe oameni, te vei sacrifica totdeauna pe tine.
Când ţi se pare că nu mai ai nici o nevoie - atunci să fii cel mai treaz,
căci cea mai mare primejdie te pândeşte tocmai atunci când crezi că ai scăpat de orice primejdii,
şi răul din alţii nu-ţi poate face atâta pagubă ca răul din tine, mai supus marii tale datorii. Conştiinţa răspunderii să ţi-o simţi cea mai grea, tocmai atunci când n-ai pe nimeni mai mare ca tine care să-ţi poruncească şi să te mustre.
Fiindcă dacă atunci aluneci, eşti căzut pe totdeauna, - nu mai are nici cine să te înştiinţeze, nici cine să te ridice.
Dacă de acolo de sus greşeşti, nefericirea ta este nemăsurată de mare. Şi paguba ta de neînlocuit.
Deci luptă-te să dobândeşti cunoaşterea, dar niciodată să nu-ţi închipui că ai dobândit-o deplin, ca să nu-ţi spui: Acum ştiu,
că tocmai atunci se poate să rămâi de ruşine, fiindcă numai Dumnezeu cunoaşte tot Adevărul.
Noi, oricare am fi şi oricine ne-ar părea nouă că suntem,
şi oricât credem că am fi ajuns de sus pe scara cunoaşterii,
- prin chiar firea şi starea noastră de oameni mărginiţi,
- noi suntem atât de puţin cunoscători, cu toţii.
Acela dintre noi care ştie cel mai mult, îşi dă seama cel mai bine de acest adevăr.
De aceea să ne temem mereu de Dumnezeu şi de păcat, pentru a rămânea pe totdeauna smeriţi şi alipiţi de Hristos, spre a ne păzi şi scăpa de păcat.
Laudă şi slavă veşnică Ţie Atotcunoscător şi Veşnic Dumnezeu, Învăţătorul nostru.
Îţi mulţumim pentru bunătatea cu care ne înştiinţezi totdeauna ca să fim atenţi asupra tuturor primejdiilor cu care ne pândeşte pierzătorul sufletelor noastre, în orice vreme şi la orice nivel de viaţă şi de cunoaştere am fi ajuns noi.
Fă Doamne să rămânem neîncetat în ascultarea Ta,
pentru ca ţinându-ne mereu de Tine, Tu să ne susţii totdeauna spre a nu cădea, nici unul şi niciodată.
Cu cât suntem aşezaţi într-un loc de mai mare răspundere Doamne, să ne facem cu o conştiinţă şi mai trează şi mai curată, în toată smerenia, toată datoria.
Amin.