Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta.
Clipa despărţirii Mântuitorului de scumpii Săi ucenici, era aproape.
Mântuitorul Bun şi Iubit, vedea cum fiecare din cuvintele grele şi noi pe care El li le spunea, se lăsau ca o lespede dureroasă pe inimile lor iubitoare, sincere şi întristate.
Domnul Isus, vorbindu-le îi va fi privit pe rând în ochi - şi va fi văzut cum ochii aceştia nevinovaţi şi iubitori se acopăr de amărăciune şi se umplu de lacrimi.
Pe feţele lor atât de nedreptăţite şi de dragul lui Hristos - povara cuvintelor ce le auzeau, aduceau tot mai vădit întunericul şi spaima.
Iar inimile lor curate şi cinstite, atât de fericite şi uşoare până atunci, se umpleau acum de vorbele acestea ca de nişte bolovani reci şi grei.
Există un moment în care cel care încearcă un car, o spinare, o inimă, - simte că nu mai poate să mai pună.
Cel care toarnă într-un vas, că nu mai încape.
Şi cel care spune unor suflete - simte că nu mai trebuie să spună nimic.
Cine, şi peste acest moment, mai pune, sau mai toarnă, sau mai spune,
- acela în clipa următoare va pierde totul.
- Carul se rupe. Vasul se crapă. Sufletul se prăbuşeşte.
O, câte nenorociri s-au întâmplat pe lume din pricină că acela care trebuia să simtă şi să presimtă cât se poate - şi când nu se mai poate - n-a înţeles aceasta!
Domnul Isus, şi în această privinţă ne-a fost şi ne-a rămas o pildă luminoasă.
N-a mers nici mai devreme nici mai târziu.
N-a rămas nici prea puţin, nici prea mult.
N-a spus nici mai uşor nici mai greu, decât era nevoie.
Mai ales în vorbirea Sa, spusă sau scrisă, în care este conţinut adevărul mântuirii noastre, Hristos Domnul nostru n-a spus nici mai mult nici mai puţin decât trebuia. Dar a spus ucenicilor Săi tot ce le era de folos (Ioan 15, 15).
De aceea a şi lăsat în Cuvântul Său porunca cu grea înştiinţare împotriva oricui ar încerca să mai scoată sau să mai adauge ceva, la ceea ce ne-a lăsat Domnul Isus spus de gura Lui (Apoc. 22, 18-19).
Sfântul apostol Pavel tot la o astfel de despărţire de ucenicii săi, le-a spus: N-am ascuns nimic din ceea vă era de folos... nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu... (Fap. Ap. 20, 21-27).
Ferice de cine ascultă şi vai de cine nesocoteşte vreunul din aceste cuvinte.
Frate vestitor al Sfântului Cuvânt Dumnezeiesc,
- învaţă şi tu de la Domnul Isus şi ia pildă de la cei care au călcat atât de necredincioşi pe urmele Sale (1 Cor. 11, 1; Filip. 3, 17-18).
Spune şi tu Adevărul lui Dumnezeu, dar ia bine seama cât poate să poarte sufletul căruia i-L spui.
Nu încărca nici prea mult ca să nu se răstoarne. Nici prea greu, ca să nu se rupă - sub povara lui.
Nici un părinte înţelept nu-şi încearcă pe fiul slab cu poveri sub care s-ar prăbuşi.
Nici un stăpân cuminte nu-şi încearcă asinul cu sarcini sub care ar cădea...
Nu-ţi încărca nici tu pe soţia ta sau pe ascultătorii tăi, cu poveri prea grele pentru ea. Cu adevăruri prea grele pentru ei.
Un proverb spune aşa:
Greu e Adevărul, rari sunt cei ce pot
să-l ridice-n viaţă, până-n frunte tot.
De aceea oricine spune, trebuie să ştie şi când să tacă.
Spre a lăsa vreme ca ceea ce s-a spus, să fie înţeles şi păstrat, să se ridice până la frunte, adică până la înţelegerea cu mintea, pentru a fi ascultat şi împlinit cu inima.
Ce trist este însă când de multe ori auzi oameni care nu mai ştiu acest adevăr.
Ei vorbesc mereu şi nu mai ştiu când să tacă.
Încarcă mereu şi mintea ascultătorilor, până când aceştia nu mai pot purta nimic ci leapădă şi uită totul
şi pun peste umerii şi peste inimile slabe poveri sub care cad, sau pe care le aruncă cu dispreţ.
Frate vestitor al Sfântului Cuvânt, învaţă un lucru: vorbind, priveşte-i pe cei care Îl ascultă.
Priveşte-i şi vei vedea de pe feţele şi din ochii lor, dacă mai pot primi sau dacă nu te mai pot asculta.
Când vezi că nu te mai ascultă, e semn că ai mers prea departe, că ai spus prea mult.
Atunci nu-ţi mai lungi vorbirea ta, chiar dacă crezi tu că ai mai avea să le spui cine ştie ce adevăruri.
Orice cuvânt va fi mai departe ca un strop turnat peste un vas prea plin. Va da peste el şi se va vărsa fără nici un folos.
Ci, încă de mai înainte, când vezi primele semne că ascultarea lor se clatină, atunci să închei cu grabă. Şi apoi să taci.
Dacă eşti înţelept şi dacă vrei să rămână vreun rod după cuvintele tale, vei înţelege şi vei face aşa.
Ca Domnul Isus. Şi ca ai Lui.
Iar dacă vei fi un neînţelept, vei turui zadarnic mai departe, ca să ajungi dispreţuit de tot. Şi de toţi.
Slavă veşnică Ţie Dumnezeul şi Mântuitorul nostru,
Tu eşti Adevărul mântuitor şi Înţelepciunea neprihănită.
Tu ai fost plin de înţelegere răbdătoare şi milostivă faţă de slăbiciunile tuturor alor Tăi. Niciodată nu le-ai cerut ce nu puteau face, şi nu i-ai încărcat cu poveri pe care nu le puteau purta.
Te rugăm ajută-ne şi pe noi să fim pătrunşi de înţelepciunea cea plină de milă şi de iubirea faţă de toţi cei care au nevoie de Adevăr, dar nu sunt în stare să-l poarte oricum şi oricât.
Ajută-ne să ştim cât şi cum să le spunem.
Pentru ca niciodată să nu facem decât bine, atât prin cuvântul cât şi prin tăcerea noastră.
Amin.