Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.
Clipa despărțirii Mântuitorului de scumpii Săi ucenici, era aproape.
Mântuitorul Bun și Iubit, vedea cum fiecare din cuvintele grele și noi pe care El li le spunea, se lăsau ca o lespede dureroasă pe inimile lor iubitoare, sincere și întristate.
Domnul Isus, vorbindu-le îi va fi privit pe rând în ochi - și va fi văzut cum ochii aceștia nevinovați și iubitori se acopăr de amărăciune și se umplu de lacrimi.
Pe fețele lor atât de nedreptățite și de dragul lui Hristos - povara cuvintelor ce le auzeau, aduceau tot mai vădit întunericul și spaima.
Iar inimile lor curate și cinstite, atât de fericite și ușoare până atunci, se umpleau acum de vorbele acestea ca de niște bolovani reci și grei.
Există un moment în care cel care încearcă un car, o spinare, o inimă, - simte că nu mai poate să mai pună.
Cel care toarnă într-un vas, că nu mai încape.
Și cel care spune unor suflete - simte că nu mai trebuie să spună nimic.
Cine, și peste acest moment, mai pune, sau mai toarnă, sau mai spune,
- acela în clipa următoare va pierde totul.
- Carul se rupe. Vasul se crapă. Sufletul se prăbușește.
O, câte nenorociri s-au întâmplat pe lume din pricină că acela care trebuia să simtă și să presimtă cât se poate - și când nu se mai poate - n-a înțeles aceasta!
Domnul Isus, și în această privință ne-a fost și ne-a rămas o pildă luminoasă.
N-a mers nici mai devreme nici mai târziu.
N-a rămas nici prea puțin, nici prea mult.
N-a spus nici mai ușor nici mai greu, decât era nevoie.
Mai ales în vorbirea Sa, spusă sau scrisă, în care este conținut adevărul mântuirii noastre, Hristos Domnul nostru n-a spus nici mai mult nici mai puțin decât trebuia. Dar a spus ucenicilor Săi tot ce le era de folos (Ioan 15, 15).
De aceea a și lăsat în Cuvântul Său porunca cu grea înștiințare împotriva oricui ar încerca să mai scoată sau să mai adauge ceva, la ceea ce ne-a lăsat Domnul Isus spus de gura Lui (Apoc. 22, 18-19).
Sfântul apostol Pavel tot la o astfel de despărțire de ucenicii săi, le-a spus: N-am ascuns nimic din ceea vă era de folos... nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu... (Fap. Ap. 20, 21-27).
Ferice de cine ascultă și vai de cine nesocotește vreunul din aceste cuvinte.
Frate vestitor al Sfântului Cuvânt Dumnezeiesc,
- învață și tu de la Domnul Isus și ia pildă de la cei care au călcat atât de necredincioși pe urmele Sale (1 Cor. 11, 1; Filip. 3, 17-18).
Spune și tu Adevărul lui Dumnezeu, dar ia bine seama cât poate să poarte sufletul căruia i-L spui.
Nu încărca nici prea mult ca să nu se răstoarne. Nici prea greu, ca să nu se rupă - sub povara lui.
Nici un părinte înțelept nu-și încearcă pe fiul slab cu poveri sub care s-ar prăbuși.
Nici un stăpân cuminte nu-și încearcă asinul cu sarcini sub care ar cădea...
Nu-ți încărca nici tu pe soția ta sau pe ascultătorii tăi, cu poveri prea grele pentru ea. Cu adevăruri prea grele pentru ei.
Un proverb spune așa:
Greu e Adevărul, rari sunt cei ce pot
să-l ridice-n viață, până-n frunte tot.
De aceea oricine spune, trebuie să știe și când să tacă.
Spre a lăsa vreme ca ceea ce s-a spus, să fie înțeles și păstrat, să se ridice până la frunte, adică până la înțelegerea cu mintea, pentru a fi ascultat și împlinit cu inima.
Ce trist este însă când de multe ori auzi oameni care nu mai știu acest adevăr.
Ei vorbesc mereu și nu mai știu când să tacă.
Încarcă mereu și mintea ascultătorilor, până când aceștia nu mai pot purta nimic ci leapădă și uită totul
și pun peste umerii și peste inimile slabe poveri sub care cad, sau pe care le aruncă cu dispreț.
Frate vestitor al Sfântului Cuvânt, învață un lucru: vorbind, privește-i pe cei care Îl ascultă.
Privește-i și vei vedea de pe fețele și din ochii lor, dacă mai pot primi sau dacă nu te mai pot asculta.
Când vezi că nu te mai ascultă, e semn că ai mers prea departe, că ai spus prea mult.
Atunci nu-ți mai lungi vorbirea ta, chiar dacă crezi tu că ai mai avea să le spui cine știe ce adevăruri.
Orice cuvânt va fi mai departe ca un strop turnat peste un vas prea plin. Va da peste el și se va vărsa fără nici un folos.
Ci, încă de mai înainte, când vezi primele semne că ascultarea lor se clatină, atunci să închei cu grabă. Și apoi să taci.
Dacă ești înțelept și dacă vrei să rămână vreun rod după cuvintele tale, vei înțelege și vei face așa.
Ca Domnul Isus. Și ca ai Lui.
Iar dacă vei fi un neînțelept, vei turui zadarnic mai departe, ca să ajungi disprețuit de tot. Și de toți.
Slavă veșnică Ție Dumnezeul și Mântuitorul nostru,
Tu ești Adevărul mântuitor și Înțelepciunea neprihănită.
Tu ai fost plin de înțelegere răbdătoare și milostivă față de slăbiciunile tuturor alor Tăi. Niciodată nu le-ai cerut ce nu puteau face, și nu i-ai încărcat cu poveri pe care nu le puteau purta.
Te rugăm ajută-ne și pe noi să fim pătrunși de înțelepciunea cea plină de milă și de iubirea față de toți cei care au nevoie de Adevăr, dar nu sunt în stare să-l poarte oricum și oricât.
Ajută-ne să știm cât și cum să le spunem.
Pentru ca niciodată să nu facem decât bine, atât prin cuvântul cât și prin tăcerea noastră.
Amin.