Adevărurile lăsate nouă
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 4
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Unul dintre cele mai scumpe cuvinte ale Domnului și Mântuitorului nostru preaiubit Iisus Hristos a fost ca un testament dulce și scump lăsat tuturor preaiubiților Săi, întregii Sale Biserici, de la cea dintâi zi a ei și până la cea din urmă pe pământ, cuvântul dulce și testamentul Său sfânt: „Oriunde doi sau trei vor fi adunați în numele Meu, și Eu voi fi în mijlocul lor”. Domnul, la despărțirea de ucenicii Săi - cum scrie Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 28, versetele 19 și 20 - spune așa: „Mergeți în toată lumea. Propovăduiți Evanghelia aceasta la orice ființă. Botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și învățați să păzească tot ce v-am poruncit Eu. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”.
Cu acest „amin” sfânt, care este ca o pecete dumnezeiască pe acest testament veșnic, se încheie mărturia cea eternă și fericită a Mântuitorului și Dumnezeului nostru, făgăduindu-ne tuturor, de la început și până la sfârșit, că în toate zilele, în toate veacurile, în toate împrejurările și-n toate stările El va fi cu noi și va fi între noi. Să avem această încredere neclintită, pentru că tot Cuvântul Său este adevărul. Și, mai mult decât toate adevărurile Sale, acest sfânt adevăr cu care a încheiat El Evanghelia Sa și făgăduința Sa, profețiile Sale, învățătura Sa, îndrumările Sale este mai valabil și mai prezent între noi decât oricare dintre celelalte. Prezența Sa este tot ceea ce ne lipsește nouă în orice împrejurare.
Vedem noi din viața noastră cât de mult dorim ființele pe care le iubim și pe care Dumnezeu le-a legat pentru totdeauna de viața noastră. Când sunt departe, departe de noi, când suntem departe de ele, cât de multe ni le știm că am avea să le spunem! Și când, în sfârșit, ajungem să fim împreună, parcă tot ce-aveam să spunem a încetat. Prezența celui iubit a acoperit totul și nu mai avem nici de spus, nici de întrebat nimic.
Prezența lui Hristos în mijlocul nostru umple orice gol și răspunde la orice întrebare. Trebuie numai ca noi să credem Cuvântul Său și să ne bizuim pe făgăduința Sa, pentru că tot ce a spus El este adevărat.
Și, decât toate adevărurile Sale, mai adevărat este acesta: „Oriunde doi sau trei veți fi adunați în numele Meu, Eu voi fi în mijlocul vostru”.
Noi stăm acum aici și atestăm prezența a două feluri de miri. Acești preaiubiți scumpi ai noștri pe care-i vedem cu ochii noștri trupești sunt mirele și mireasa, obiectul sărbătorii, felicitărilor și bucuriilor noastre cu această ocazie. Dar este un Mire aici și este o Mireasă aici mai de preț decât oricare. Acest Mire prezent permanent și această Mireasă sfântă, care este Mireasa Sa, sunt Mirele Hristos și Biserica, cea care este Mireasa Sa.
Oriunde asistăm la o nuntă duhovnicească, noi vedem în mirii cei trupești [înțelesul] permanent și etern duhovnicesc: Mirele Hristos și Mireasa, Biserica Sa. Aici avem un mire și o mireasă; îi binecuvântăm în Numele Domnului, privind la ei ca la niște comori neprețuite. Dar în mijlocul și-n jurul lor, în mijlocul nostru e Mirele cel iubit și noi, toți, în jurul Său, alcătuim Mireasa Sa. Noi suntem Biserica cea vie, Mireasa cea dulce a lui Hristos, pentru că El a venit, Și-a dat viața și a răscumpărat-o cu Sângele Său. Și noi, toți cei care ne-am predat Lui, care am venit la adăpostul Său, care am făcut un legământ sfânt cu El, alcătuim logodnica, alcătuim mireasa Lui sfântă și eternă, al cărei Mire dorește El să fie și al cărei Mire Se laudă și Se bucură El că este.
Logodna preînchipuie legământul nostru cu Hristos. Dar nunta, adevărata nuntă și unirea noastră cu Hristos va avea loc acolo, în ziua și în starea în care va veni Domnul. Căci noi mereu vorbim despre venirea Domnului ca despre o nădejde sfântă a Bisericii. În Crezul pe care îl mărturisim de fiecare dată în bisericile noastre sau în adunările noastre zicem: „...și iarăși va veni, cu mărire, să judece viii și morții, și a Cărui împărăție nu va mai avea sfârșit”.
La venirea aceasta a Lui, El Și-i va lua pe ai Săi, după cum a spus în Cuvântul Său, ducându-i în Împărăția Sa veșnică în care le-a pregătit un loc fericit. Acolo știm că va avea loc Nunta cea veșnică și fericită cu adevărat a tuturor celor care sunt logodiți cu El prin legământul și hotărârea lor de a se întoarce la El, care, prin nașterea din nou, s-au logodit cu Hristos (...).
De aceea, în mijlocul acestei nunți, noi avem nu numai un mire trupesc și o mireasă trupească, ci pe Mirele cel Sfânt al nostru, al tuturor, Hristos, Care este în mijlocul nostru, și pe mireasa Lui, care suntem noi, toți care credem, care ne-am logodit cu El prin legământul și prin hotărârea pe care le-am pus la nașterea noastră din nou, după cerința Sfântului Cuvânt, prin care primim părtășia noastră la ascultarea Lui; prin urmarea noastră pe urmele Lui.
Prin atașarea noastră și prin legământul nostru puternic cu El, ne păstrăm această legătură, păstrăm această logodnă curată. Și, trecând prin toate încercările și verificați prin toate aceste încercări, noi să dovedim până la capăt că suntem credincioși Aceluia căruia I-am făgăduit logodna noastră și cu Care am pus legământul nostru că-I suntem credincioși până la Nunta care va avea loc la venirea Lui la noi sau la plecarea noastră la El. Ce dulce este această nădejde!
Dacă aici s-au spus atâtea cuvinte, începând cu cel dintâi care s-a rostit, despre dragoste, în toate aceste cuvinte a fost glasul Domnului, al Dulcelui și Dragului nostru Mire Ceresc, Care a venit să petreacă și dorește să se petreacă totdeauna cu bucurie acolo unde doi sau trei, douăzeci sau treizeci, două sau trei sute, două sau trei mii de suflete care-L iubesc s-au adunat să asculte, să spună, să-I cânte și să plângă de dragostea Lui în mijlocul nostru.
Suntem fericiți că Domnul Iisus e aici în mijlocul nostru. Toate cuvintele pe care le-ați auzit, toate cântările, toate textele poeziilor sau ale rugăciunilor au fost rostite de buzele Lui, prin buzele celor care le-au rostit (...) și care duceau mai departe, amplificând, glasul lui Iisus. El este cel care a vorbit. Numai cuvintele noastre, unele mai slabe, altele mai timide, n-au reușit poate să redea [acest glas] atât de cald, atât de scump, atât de dulce cum am fi vrut să ne vorbească El.
Suntem încredințați însă că, dincolo de cuvintele mai slăbuțe sau mai puternice, mai deschise sau mai tainice, fiecare a simțit în inima sa un fior primit din inima cea dulce a Domnului, din dragostea Lui care a vrut să se adreseze inimilor noastre în așa fel, încât, dincolo de cuvinte, noi să simțim puterea Duhului Său străpungându-ne inima, învăluindu-ne sufletul nostru și încălzindu-ne tainele inimii noastre cu făgăduințele Sale, cu șoaptele Lui, cu dorința Sa.
Faptul că în această seară noi ne putem bucura aici într-un număr atât de frumos de sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu este o dovadă hotărâtă și clară că prezența Domnului este aici în mijlocul nostru și că puterea Lui cea mare și veșnică este aceea care insuflă această lucrare, care răspândește acest sfânt cuvânt și care își arată această tainică și cerească iubire față de poporul nostru, față de Biserica noastră, pentru credința și statornicia părinților, a înaintașilor noștri sfinți care, de la nașterea poporului nostru, s-au bizuit pe Dumnezeu și L-au avut însoțitor de-a lungul istoriei noastre prin toate împrejurările grele și vitrege prin care a trecut zbuciumata noastră istorie până astăzi.
Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, așa cum spune sfântul profet și psalmist într-unul dintre psalmii săi în care nu știe cum să-și arate recunoștința față de puterea și ocrotirea lui Dumnezeu... El spune: „Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, să spună Israel acum. Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, de când ne-ar fi înghițit de vii! S-ar fi prăbușit peste noi munții, ne-ar fi năpădit apele și șuvoaiele. Dar pentru că Domnul a fost de partea noastră, munții s-au prăbușit și noi am rămas; șuvoaiele s-au împrăștiat și noi am [scăpat]”.
Istoria noastră întreagă este o dovadă plină de putere și de lumină că prezența lui Dumnezeu a fost ocrotirea noastră, însoțirea noastră, apărarea noastră și ajutorul nostru.
Noi chiar dacă n-am avea Sfânta Scriptură să vedem din ea minunile prin care a salvat Dumnezeu poporul Israel de la nașterea lui și până astăzi, prin toate încercările prin care a trecut acest popor, chiar dacă n-am avea Sfânta Scriptură să recunoaștem puterea lui Dumnezeu din felul minunat în care
S-a purtat cu acel popor pe care l-a numit al Său pentru că l-a avut lângă inima Sa (și acest popor a căutat să-L păstreze pe Dumnezeu lângă el prin toate încercările sale, aceasta fiind taina izbânzilor și supraviețuirii sale), zic, chiar dacă n-am cunoaște Sfânta Scriptură să vedem din ea minunile prin care a izbăvit Dumnezeu poporul Său, dacă ne cunoaștem cu adevărat istoria poporului nostru, jertfele înaintașilor noștri, felul minunat în care Dumnezeu ne-a izbăvit pe noi din toate încercările, de-a lungul celor două mii de ani de istorie zbuciumată, chinuită și frumoasă prin care ne-a trecut, ar fi de-ajuns să recunoaștem puterea lui Dumnezeu și minunile Lui arătate direct față de noi și față de poporul nostru.
Și chiar dacă n-am citi scrierile celor patru Evangheliști și pe ale tuturor celor care au scris epistolele din Noul Testament despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu arătate poporului Său, dacă citim scrierile cronicarilor noștri, vedem din ele aceleași mari și minunate lucruri, pe care Dumnezeu le-a făcut față de poporul nostru, cum scriu Evangheliștii și profeții că le-a făcut Dumnezeu față de poporul Său de-a lungul zbuciumatei și frumoasei lui istorii.
Avem, de-a lungul și de-a latul patriei noastre, semnele dragostei de Dumnezeu a părinților noștri: nenumărate mănăstiri, troițe, cruci ridicate pe locul unei izbânzi, care fiecare ne amintește de-o dragoste față de Dumnezeu și de-o recunoștință a părinților noștri care au văzut în această izbândă puterea minunată a Lui, care ne-a izbăvit. La Călugăreni, la Podu Înalt, la Rovine, la Putna, în atâtea locuri pe care înaintașii noștri le-au însemnat cu semnul veșnic al recunoștinței lor... Ei și astăzi doresc să ne spună: „Urmașii noștri, nu uitați pe Dumnezeul nostru, Care ne-a izbăvit. Am fost în primejdii, au năvălit peste noi vrășmașii din toate părțile, ne-au copleșit cu numărul lor, dar, până la urmă, nu brațul nostru a învins, ci puterea lui Dumnezeu ne-a salvat. Și atât de mulți dintre cei care au trecut ca tăvălugul de foc peste istoria și peste pământul nostru s-au nimicit și s-au pierdut, iar noi am rămas în picioare, pentru că Dumnezeul nostru a fost Dumnezeul cel Atotputernic, Care Și-a ținut făgăduința Sa față de noi, chiar dacă noi nu totdeauna am fost atât de recunoscători cât eram îndatorați să-I fim, toată viața.
Ștefan cel Mare s-a dus. S-a dus Neagoe Basarab. S-a dus Mircea cel Bătrân. Dar pietrele lăsate de ei ca dovadă a recunoștinței lor față de Dumnezeul Care a izbăvit neamul nostru ne vorbesc și astăzi. Mântuitorul nostru a spus odată: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga”. Și pietrele acestea strigă și vor striga. Vor striga în veac nu numai amintirile despre credința înaintașilor noștri și despre recunoștința lor față de Dumnezeu, pe Care L-au văzut lucrând cu adevărat și real în viața lor, nu numai despre acestea! Ci pietrele acestea vor striga blestem și osândă împotriva noastră, a urmașilor lor, dacă vom fi nevrednici de pildele înaintașilor noștri și de credința lor, ale celor cărora Dumnezeu le-a răspuns cu izbăviri atât de minunate, încât existența limbii noastre, a independenței noastre, a obiceiurilor și credinței noastre este dovada că Dumnezeu Și-a ținut făgăduința față de ei.
Neagoe Basarab a tăcut. Sunt sute de ani de când s-a dus. Ce bine însă că acei care conduc patria noastră nu uită ca, din când în când, să ne aducă aminte învățăturile părinților noștri. A apărut acum, recent, o carte: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. V-aș îndemna, când puteți, mergeți la care librărie și cereți cartea aceasta. Se mai găsește încă. Costă numai 18 lei. Dar de la cel dintâi rând și până la cel din urmă, acest domnitor credincios din poporul nostru îl sfătuiește pe fiul său cu cuvintele lui Dumnezeu în cel mai frumos fel.
Cel dintâi cuvânt al său, cu care începe cartea, zice așa: „Fiul meu preaiubit,mai întâi și mai întâi de toate, adu-ți aminte de Dumnezeul tău. Cinstește-L ziua și noaptea. Roagă-te Lui, închină-te Lui, crede în El, cere-L pe El să te însoțească în toate căile tale. Că mai de preț decât orice pe lume este credința ta în Dumnezeu. Și aceasta va fi puterea ta, siguranța ta, sprijinul tău și izbăvirea ta în toate zilele tale și a întregului tău popor până la sfârșit”. Și de la cea dintâi pagină până la cea din urmă, acest om al lui Dumnezeu, îndrumătorul pașnic și cinstit al poporului nostru de pe vremea lui, îl sfătuiește pe fiul său și pe toți fiii poporului nostru, de la cel dintâi și până la cel din urmă ceas din viața lor, să-și pună nădejdea și credința toată în Dumnezeul părinților noștri, Care ne-a izbăvit și ne va izbăvi până la sfârșit.
Nu este un dar mai frumos și mai de preț pe care un părinte care vrea să-și crească sănătos și vrednic copilul său să-l poată face acestui copil.
Părinți! Dacă vreți să faceți un dar de preț copiilor voștri, cumpărați-le cartea aceasta și puneți-le-o în mână, sfătuindu-i: „Iată ce ne-au învățat pe noi înaintașii noștri care L-au cunoscut pe Dumnezeu și care au vrut să-L avem ca sprijinitor și ocrotitor toată viața noastră, până la sfârșit”.
Așa că noi, citind și Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia, cât și istoria poporului nostru și însemnările cronicarilor noștri, de oriunde am pleca, ajungem la acest Dumnezeu Atotputernic, Care este stâlpul și temelia istoriei noastre, garanția și izbăvitorul nostru până la sfârșit.
Omenirea a avut mulți binefăcători. Dar cel mai mare binefăcător al omenirii este acela care i-a vestit mai puternic pe Dumnezeu și care i-a făcut pe cei mai mulți să se apropie de Dumnezeu și să se atașeze de El. Pentru că apropierea de Dumnezeu și atașarea de Dumnezeu este garanția biruinței noastre, a fericirii noastre și pământești și a fericirii noastre și veșnice. A fericirii noastre și ca familie trupească, a fericirii noastre și ca familie duhovnicească. A fericirii satelor noastre, a orașelor noastre, a copiilor noștri, a părinților noștri, a istoriei noastre prezente și a istoriei viitoare, cum a fost garanția istoriei noastre din trecut.
De aceea suntem fericiți și-I mulțumim lui Dumnezeu din toată inima că, spre deosebire de alte neamuri, Dumnezeu a lucrat cu neamul nostru [așa de minunat]. Noi nu știm istoria altor neamuri și parcă nici nu prea avem nevoie s-o cunoaștem atât de mult. Dar avem nevoie să ne cunoaștem propria noastră istorie.
Pentru că niciodată n-am fi putut cunoaște puterea lui Dumnezeu mai mare și mai adevărată, decât urmărind cu atenție și cercetând cu băgare de seamă, și pătrunzând cu adâncire și cu meditație istoria noastră și însemnătatea tuturor întâmplărilor din decursul acestei istorii.
Domnul Iisus ne-a făcut două făgăduințe: una la începutul Evangheliei și una la sfârșitul ei. La început ne-a spus: „Oriunde veți fi doi sau trei adunați în Numele Meu, voi fi în mijlocul vostru”. Ca o certitudine, ca o garanție, ca o încredințare deplină că tot ce începi cu El, tot ce continui cu El și sfârșești cu El are totdeauna garanția izbânzii și a biruinței.
Istoria noastră a început cu Dumnezeu. Cei dintâi fii ai poporului nostru au cunoscut credința în Domnul Iisus și au primit botezul în această credință.
De-a lungul anilor (...), Dumnezeu a avut în mijlocul nostru oameni mari, părinți credincioși, domnitori credincioși. Despre Ștefan cel Mare se spune că, înaintea oricărei bătălii, petrecea ceasuri întregi îngenuncheat în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Și de la genunchii rugăciunii, de la lacrimile acestei rugăciuni, a pornit, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să-și apere sărăcia, nevoile și neamul. El a spus: „Eu apăr aici nu numai ființa neamului meu...Apăr credința în Hristos”. Și Acela a cărui credință a apărat-o l-a izbăvit.
Așa părinți și înaintași am avut noi. Cum nu ne-ar osândi pe noi mormintele lor, pietrele monumentelor și mănăstirile lor, care au fost udate cu lacrimi, sfințite cu rugăciune și cu jertfă așezate acolo și care sunt în mijlocul nostru nu obiecte de admirație turistică, nu monumente istorice cu care să ne împodobim, ci dovezile dragostei de Dumnezeu și ale recunoștinței lor pentru minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în mijlocul poporului nostru. Acestea sunt mănăstirile noastre! Noi nu trebuie să uităm niciodată acest adevăr sfânt, să nu degenereze însemnătatea lor pentru noi, [să ajungă doar] ca niște obiecte și niște monumente turistice, la care să mergem distrându-ne (...).
Părinții noștri n-au murit. Nu mor niciodată cei care sufăr pentru Hristos și care mărturisesc credința Lui. Mor cei care se leapădă de Dumnezeu și-L mimează în existența lor pe Dumnezeu. Moare poporul care s-a lepădat de Dumnezeu. Mor acei care au căzut din credință și au ajuns la desfrâu și la necredință, și la destrăbălare. Aceștia, chiar dacă încă mai trăiesc trupește, sunt morți. Istoria lor a murit atunci când s-au desprins de Dumnezeu.
Dar cei care au încă în mijlocul lor oameni ai credinței, părinți credincioși, mărturii ale dragostei vii față de Dumnezeu, poporul acesta nu moare; istoria aceasta nu se stinge; izbânda acelora (...) [e garantată de hotărârea lor de a nu se] lepăda de El cu nici un preț și cu nici o jertfă. Așa au făcut înaintașii noștri.
De aceea trăim noi acum. De aceea Dumnezeu ne-a dat o țară largă cât o inimă mare, care, fierbinte și puternică, bate încă, aducându-ne aminte că Cel care ne dă viața și menține această viața este Dumnezeu și credința, și rugăciunile părinților și ale înaintașilor noștri sfinți, pe care Dumnezeu nu le-a uitat și nu ne-a lepădat; pentru că este scris: „Cât este de sus cerul de pământ, atât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru cei care se tem de El.
Și cum se îndură un tată de fiii săi, așa Se îndură Dumnezeu de cei care Îl iubesc. Până la al miilea neam, și de fiii fiilor săi”.
Frați și surori! Sunteți părinți. Dumnezeu v-a dat copii sau vă va mai da. Știm că nici un părinte nu este să nu dorească fericirea copiilor săi. Dar dacă cu adevărat doriți această fericire și această binecuvântare a copiilor, întoarceți-vă la Dumnezeu! Rămâneți hotărâți lângă Dumnezeu! Credeți în Dumnezeu și rămâneți tari în credința Lui până la sfârșit, pentru că este scris: „Dumnezeu Se îndură de cel credincios și de copiii copiilor săi”. Dacă vreți să aveți copii fericiți, întoarceți-vă la Dumnezeu; și veți avea siguranța că Dumnezeu Se va îndura și de copiii copiilor dumneavoastră. Pentru că adevărat este cuvântul Său și tot ce a spus Dumnezeu se împlinește cu credincioșie.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru o astfel de nuntă binecuvântată. Când s-a mai putut vedea oare, acum câte zeci de ani, așa o sărbătoare strălucită și creștinească, și binecuvântată de Dumnezeu, la o nuntă care se petrecea atunci?
Dacă astăzi noi ne bucurăm că în mijlocul nostru se petrec minuni de acestea, când la botezul copiilor noștri, în loc să se petreacă cu cântece destrăbălate și cu bancuri murdare, se petrece în Cuvântul lui Dumnezeu și în binecuvântarea Duhului Său cel Sfânt, dacă, la trecerile dintr-un an în altul, revelioanele noastre nu se petrec cu destrăbălări, cu beții, cu chiote și cu bătăi, și cu ucideri, cum se petreceau cândva, și putem să petrecem trecerea dintr-un an în altul într-o sărbătoare atât de minunată cum este starea noastră de acum, când trecem dintr-o zi în alta în miezul acestei nopți care pare mai strălucit decât oricare miez de zi, dacă la nunțile noastre, în loc să se petreacă cu vorbe și cu petreceri lumești, se petrece în Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, în cântări ca acestea care numai în cer poate că se mai pot auzi, în astfel de rugăciuni cu care îi însoțim pe mirii noștri care pășesc cel dintâi pas în viața lor plină - cum știți - de atâtea încercări care pot să izbească în luntrea cu care plutesc cei doi pe marea vieții, uneori atât de primejdioasă, dacă noi avem astfel de prilejuri la privegherile morților noștri (căci ne aducem aminte în ce fel păgânesc și murdar se petreceau aceste seri într-o familie care-și ducea spre moarte pe unul dintre cei mai iubiți ai lor, când, în loc să fie petrecut mortul credincios cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântările Domnului și cu rugăciuni binecuvântate, era petrecut în cele mai murdare bancuri și prostii, și jocuri), zic, dacă acum noi putem să petrecem aceste momente în felul acesta, ca acesta de astăzi, noi trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că, în mijlocul poporului nostru, acum atâția zeci de ani, Dumnezeu a ridicat cel mai mare binefăcător al poporului nostru, prin care Dumnezeu ne-a dezrobit sufletește.
Noi cinstim pe eroii patriei noastre care s-au jertfit, care au luptat atâtea zeci și sute de ani pentru ca noi, în generația noastră, să ajungem la eliberarea noastră națională, la dezrobirea noastră națională de sub jugul atâtor stăpâniri străine care ne-au dominat și au robit sute de ani poporul nostru. Și binecuvântăm în veci memoria tuturor acelora care s-au jertfit pentru ca să ajungem noi la eliberarea noastră națională. Nu vom uita pe nici unul dintre acești eroi; și, în rugăciunile noastre, să-i pomenim mereu, că ei și-au dat uneori toată viața lor și sângele lor pentru ca noi să ne bucurăm de această libertate astăzi.
Dar cu atât mai mult n-ar trebui să-i uităm niciodată pe acei de care Dumnezeu s-a folosit ca să ne dezrobească pe noi sufletește. În 1918-1919, Dumnezeu ne-a dezrobit patria noastră de toate stăpânirile care ne robeau trupește. Dar îndată după această dezrobire, Dumnezeu a vrut să ne dea o dezrobire mai completă: dezrobirea noastră de sub stăpânirea patimilor și păcatelor, care ne robeau mai tiranic și mai nenorocit. Și această dezrobire a venit prin Lucrarea Oastei Domnului; și Dumnezeu ne-a trimis-o prin profetul Său și alesul Său, care a fost Părintele Iosif.
Acum prea puțin se poate vedea marea minune și marea importanță pe care a făcut-o Dumnezeu și ne-a arătat-o Dumnezeu prin acest om. Va veni vremea însă când tot poporul nostru, când toată Biserica noastră va preamări pe Dumnezeu că, în acel moment al eliberării noastre naționale, El ne-a trimis pe acest om care a venit să ne aducă dezrobirea noastră spirituală.
Că în zadar este o eliberare de sub stăpânirea unui tiran păgân pământesc, dacă ne domină și ne stăpânește un păcat, două păcate, zece păcate care ne distrug familia, ne distrug sufletul, ne distrug credința și ne distrug viața și neamul. Pentru că în zadar ne putem noi bucura de o bunăstare materială, dacă suntem orbi și robi la niște păcate nenorocite care ne distrug pe noi, sufletul nostru și mântuirea noastră sufletească pentru totdeauna.
Și Dumnezeul nostru, Care n-a vrut să ne dea o libertate națională fără o libertate spirituală, ne-a trimis-o, îndată după prima, și pe a doua. Pentru ca noi, după cum ne bucurăm și cinstim pe cei prin care am primit-o pe prima, să nu-i uităm și să-i binecuvântăm și mai mult pe cei prin care am primit-o pe a doua.
Pentru că libertatea noastră națională este frumoasă și fericită și-L binecuvântăm pentru ea, în ea, pe Dumnezeu. Dar dacă noi suntem robii beției, robii desfrânării, robii patimilor păcătoase, robii corupției, robii lăcomiei, robii certurilor, ai dezbinărilor și ai urii dintre noi, la ce ne folosește chiar atât de mult o libertate care ne satisface partea din jos a trupului nostru, stomacul și ce-i sub stomac, dacă nu avem o libertate care să ne elibereze inima, gândirea, mintea și sufletul nostru de sub povara păcatului, care nenorocește familiile noastre, nenorocește sufletele noastre, nenorocește tineretul nostru, îi nenorocește pe părinții noștri, îi nenorocește pe toți acei care cad pradă păcatului?
Oastea Domnului a fost trimisă de Dumnezeu, nu de un om, să aducă în mijlocul poporului nostru această dezrobire, începând cu eu, începând cu individul, începând cu omul, cu sufletul, cu fiecare separat; apoi cu familiile, apoi cu întreg poporul. Și binecuvântat să fie Dumnezeu, Care a avut grijă ca noi să putem ajunge o astfel de stare și la un astfel de adevăr.
Oastea Domnului este o minune, este un miracol, este un fenomen unic în lume. Dumnezeu S-a îndurat de poporul nostru în chip așa de minunat! Și, prin această Lucrare, vedeți ce bucurii putem noi avea! Ce frumoase pot fi nunțile noastre, aniversările noastre, privegherile morților noștri, înmormântările noastre, revelioanele noastre, Paștele noastre, Crăciunul nostru, toate sărbătorile noastre, îmbinate și îmbibate cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu petrecerile acelea sfinte și frumoase pe care le-au avut înaintașii noștri din primul secol, dar pe care, o dată ce au venit stăpânirile păgâne, ele au nimicit aceste bune obiceiuri și au strecurat în sufletele noastre obiceiurile lor păgânești, degradante, murdare, necredincioase, întinând tot ce a fost curat și frumos în sufletul nostru de la început.
Acum Dumnezeu a făcut această revelație ca o naștere din nou a întregului nostru popor. Priviți ce frumoase sunt fețele tinerilor noștri, fețele tinerelor noastre! Ce frumoși sunt mirii noștri împodobiți cu sfințenia și cu credința! Ce frumoase sunt aceste nunți, unice în istoria tuturor popoarelor! Nimeni nu mai are așa sărbători frumoase. Și nouă Dumnezeu ni le-a dăruit în această Lucrare. Și cât de aproape simte sufletul poporului nostru căldura dragostei lui Dumnezeu arătată lui prin toate aceste binecuvântări!
De aceea, alipiți-vă de această Lucrare. Hotărâți-vă pentru Domnul! Căci atunci ascultați glasul părinților noștri, nu numai glasul lui Hristos și glasul apostolilor Săi. Ci acest glas sfânt, multiplicat și răspândit prin cronicarii noștri, prin înaintașii noștri, ajuns până la noi, mărturisindu-ne testamentul cel sfânt al lui Hristos lăsat lor de înaintașii lor și lăsat nouă de înaintașii noștri.
Alipiți-vă de Dumnezeu! E o binecuvântare cum nu se poate mai mare această Lucrare a lui Dumnezeu. Sufletul poporului nostru simte salvarea lui prin această Lucrare. Oameni de răspundere din poporul nostru au ajuns să se convingă că singura salvare a poporului nostru și a credinței noastre este în această Lucrare care face o renaștere duhovnicească și evanghelică în viața noastră, începând cu individul. Acesta este omul cel nou pe care-l preconizează toți acei care voiesc binele neamului nostru. Omul cel nou corect, cinstit, demn, vrednic, pe care te poți bizui oriunde, care-și face datoria cinstit la locul său de muncă, nu din frica maistrului sau a celor care-l supraveghează, ci din dragoste pentru Dumnezeu, Care ne poruncește nouă, fiecăruia dintre noi, să fim și-n mijlocul pădurii, și-n mijlocul nopții, și-n mijlocul singurătății sfinți în toată purtarea noastră și să ne purtăm în chip vrednic totdeauna, căutând folosul altora, nu folosul nostru.
Prin felul acesta, acest om nou este acela pe care toți doresc să-l aibă, pentru că el este acela care va garanta continuitatea fericită a familiei. Un soț care-și iubește familia, care-și aduce banul muncit pentru întreținerea copilașilor săi în chip cinstit. Un om care se supune stăpânirii nu din frică, ci din îndemnul cugetului; căci Cuvântul lui Dumnezeu spune: „...supuneți-vă stăpânirii, fiindcă nu este stăpânire decât rânduită de Dumnezeu”; „Rugați-vă pentru mai-marii voștri, ca să puteți duce o viață pașnică, liniștită și frumoasă în mijlocul lor”; „Cinstiți și rugați-vă pentru cetatea voastră, căci fericirea voastră depinde de cetatea voastră”.
Lucrarea aceasta a Domnului ne-a făcut să iubim pământul țării noastre, să-l muncim cu dragoste și să rămânem pe el și lângă el orice s-ar întâmpla cu el. Noi n-avem alt loc nicăieri, decât aici. Dumnezeu ne-a așezat aici. Asta este patria noastră. S-o iubim!
Un cuvânt frumos a spus Domnul de trei ori în decursul istoriei omenirii. O dată, când l-a făcut pe om și a zis: „Creșteți și vă înmulțiți, și stăpâniți pământul”. Altă dată, când i-a scos, ca dintr-o altă naștere, din potop. I-a spus lui Noe cel dintâi cuvânt: „Creșteți,vă înmulțiți și umpleți pământul”. Și Mântuitorul a lăsat în Cuvântul Său această voie: „Creșteți!”. Asta înseamnă, în primul rând, creșterea noastră spirituală, nașterea noastră în Domnul.
Fiecare creștere presupune o naștere întâi. Nașterea noastră în Domnul, nașterea noastră prin credință, nașterea noastră din nou, apoi creșterea noastră: creștere în dragoste, creștere în cinste, creștere în respect, creștere în punctualitate, în demnitate, în tot ceea ce este frumos, vrednic și prețuit înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu. În toate acestea să creștem. Și după aceea să creștem în jurul nostru copii ai noștri, trupești și sufletești, generații de credincioși, care să ducă mai departe, până la marginile țării sau lumii și până la marginile istoriei, mesajul acesta al lui Dumnezeu, Care vrea să vadă fericit fiecare individ și întreg poporul. În primul rând poporul nostru și după aceea să ne folosească pe noi la mântuirea și la fericirea altor popoare.
Acesta este sensul nunții și acesta este înțelesul cel minunat al prezenței lui Hristos în mijlocul nostru. Am dori din toată inima ca aceste suflete minunate și frumoase pe care Dumnezeu ne-a adunat în această seară împreună aici și cărora ne-a spus aceste adevăruri să ni le însemnăm... să ni le însemnăm. Să le scriem, cum spune profetul, pe tăblița inimii noastre și să le punem în fruntea noastră, și să-i învățăm pe copiii noștri și pe copiii copiilor noștri aceste adevăruri, cum a spus Neagoe Basarab fiului său Teodosie: „Învață tu, fiul meu, și învață pe fiul tău și pe fiii fiilor tăi aceste adevăruri, pentru că ele vor garanta fericirea voastră, independența voastră, mântuirea voastră și ca individ, și ca familie, și ca neam”.
Pe acestea am vrea și noi să vi le lăsăm.
Suntem fericiți că Dumnezeu ne-a ajutat să ajungem să ne petrecem această zi așa în mijlocul dumneavoastră. Existența noastră e o minune.
Și faptul că putem sta împreună astăzi să ne vedem fețele este o lucrare puternică a minunii lui Dumnezeu. Dar nu numai aceasta este o minune.
Minune e și faptul că dumneavoastră ați ajuns aici. Că Dumnezeu v-a pus pe inimă odată, undeva, cândva, cumva unul din cuvintele Sale care v-a străpuns inima și v-a făcut să vă schimbați viața, și v-ați născut din nou, și v-ați alipit de Domnul, logodindu-vă cu El pentru Nunta cea minunată care ni se pregătește și la care vom fi în curând. Și aceasta, fiecare minune, multiplicată cu numărul celor care suntem aici.
Binecuvântăm pe Domnul pentru fiecare. Pentru fiecare suflet și pentru fiecare față pe care o vedem. Nu vă pară rău că în această noapte mai sacrificați câteva minute și un ceas, poate, ca să auzim împreună aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Sunt niște adevăruri pe care, dacă nu le vom uita și le vom încresta cu litere de aur în inima noastră, punând hotărâre să le împlinim de-aci înainte mai frumos în viața noastră, atunci ele vor fi cea mai mare binecuvântare, atât în viața aceasta, cât și în Ziua cea mare a Judecății, când, după Cuvântul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata pentru binele sau răul pe care fiecare dintre noi l-am făcut când eram în trup. Aceste cuvinte, cei care citiți Biblia, știți că sunt adevărate.
De aceea, bucurați-vă de aceste lucruri! Primiți în inimă pe Domnul Iisus! Hotărâți-vă și mai puternic pentru El. Iar cei care v-ați hotărât înnoiți-vă legământul, să-l țineți mai frumos, mai curat, pentru ca venirea Domnului să vă găsească credincioși. Aceasta, la venirea Lui. Dar până atunci, să ajutăm la fericirea poporului nostru, la ridicarea demnității noastre ca popor credincios și creștin. Să fim o pildă de credincioșie, de ascultare, de curăție, de smerenie, de hărnicie, de economisire, de supunere mai-marilor noștri și de purtare demnă în mijlocul tuturor celor între care suntem.
Aceasta este porunca lui Hristos și este învățătura Oastei.
Binecuvântăm pe Domnul acum, după atâția ani, când ne vedem atât de mulți. Însă cel mai frumos lucru este ca, în ziua sărbătorii, să-ți aduci aminte de cei care ți-au pregătit-o. În ziua eliberării, să-ți aduci aminte de cei care s-au sacrificat pentru ca tu să poți ajunge să te bucuri de această eliberare. În ziua când noi numărăm cu miile adunările noastre, binecuvântăm stăpânirea patriei noastre care înțelege că noi, în mijlocul societății acesteia, suntem ca o sare care ferim de putreziciune și care căutăm să salvăm această societate de la tot ceea ce este rău și putred, și murdar. Suntem nu numai o lumină în mijlocul pământului, ci suntem o sămânță necesară prin care Dumnezeu vrea să ridice mereu alte și alte generații, până când tot poporul nostru va fi născut din nou și nu se va mai pomeni de corupție, de furt, de necinste, de murdărie și de păcat în viața noastră, ci vom binecuvânta pe Dumnezeu de la o margine a țării la cealaltă, privindu-ne unii pe alții ca niște frați.
Așa vrea Dumnezeu să ajungem. Așa țintește Lucrarea Oastei să renască întreg poporul nostru.
[Să fie] o sămânță care, în mijlocul credinței părinților noștri, în mijlocul Bisericii noastre strămoșești, aduce nu o schimbare, cum s-a mai spus, a învățăturii, a dogmelor, a canoanelor. Nu aceasta! Ci înnoirea vieții. Trăirea Cuvântului.
Dacă noi cântăm la biserică: „Toată viața noastră lui Hristos s-o dăm”, apoi să I-o dăm! Și dacă spunem: „Câți în Hristos v-ați botezat, toți în Hristos v-ați îmbrăcat”, să ne îmbrăcăm în Hristos! Să nu fie cântarea noastră o minciună, în cele două ceasuri de Liturghie. Ci să fie o realitate în toată săptămâna noastră, și afară din biserică. Să nu fie Hristos un prizonier, un închis în biserica noastră, la Care să mergem la vorbitor o dată sau de două ori pe lună, un ceas sau două, să-L așteptăm. Și, după ce am ieșit, să-L lăsăm pe Hristos închis în altar, închis în biserică și să ne ducem fără Hristos la munca noastră, la comerțul nostru, la preocupările noastre și la toate celelalte.
Hristos să fie în mijlocul nostru și-n mintea noastră și El să ne controleze calitatea muncii noastre. El nu ne lasă să dăm nici un rebut. Hristos nu ne lasă să punem mâna pe nimic și să ascundem. Hristos nu ne lasă să falsificăm nici un act.
Hristos nu ne lasă să luăm nici un picur și nici un strop, și nici un ban care nu-i cinstit și nu-i binecuvântat al nostru.
Așa ne învață Hristos. Ăsta este omul cel nou pe care-l creează Hristos; este omul cel nou pe care-l creează Oastea Domnului. Omul cel nou de care are nevoie Biserica noastră, țara noastră, lumea întreagă. Și pe acest om numai Hristos îl poate face. Pentru că El face o operație pe dinăuntru. El nu face un transplant de inimă, să aducă o inimă din altă parte și s-o pună în om. Aceasta este o înșelăciune și, de multe ori, o amăgire.
Hristos schimbă inima aia rea dinainte. Ați auzit ce frumos a vorbit un frate tânăr aici cum i-a schimbat lui, la 22 de ani, Hristos inima. Inima aia rea dinainte, El a făcut-o nouă. Și această inimă nouă de acum Îl mărturisește pe Hristos și trăiește o viață nouă. Ăsta este omul cel nou, căruia Dumnezeu i-a schimbat mintea, felul de a judeca, și i-a schimbat inima, felul de a simți. El altfel vorbește, altfel se poartă, altfel lucrează. Și de acest om nou are nevoie nu numai lumea, ci și Dumnezeu. Prin acest om nou, Dumnezeu a schimbat și va schimba lumea.
Dumnezeu a avut milă de poporul nostru și a adus această Lucrare prin care a făcut această mișcare minunată. Toți sunteți oameni noi. Altfel gândiți astăzi, de cum gândeați înainte. Cine v-a oprit să mai mergeți, cine vă oprește să mai mergem la păcat, la stricăciune, la dezbinare și la tot ce-i rău? Puterea lui Dumnezeu și inima cea nouă, pe care v-a schimbat-o Domnul!
Nu-i nevoie să ai paznici din afară, să-ți spună: „Nu-i voie să furi!”, pentru că Dumnezeul nostru ne-a schimbat inima. Și chiar dacă ne-ar îndemna o sută să luăm, nu putem lua, pentru că în inima este Acela care ne-a schimbat-o și Care ne dă acum nu dorința după lucruri care nu-s permise, ci dragostea de tot ceea ce este curat, frumos, vrednic de iubit și de prețuit.
Vă rog să mă iertați că poate am lungit prea mult această stare de vorbă. Dar adevărurile acestea pe care am simțit că trebuie să le spun, Dumnezeu mi le-a dat. Și simt că-i nevoie să ni le împrospătăm unii altora. Și am simțit că e nevoie să asigurăm pe mai-marii noștri de cinstea noastră curată, de inima noastră curată, de conștiința noastră curată, pentru binele poporului nostru și pentru salvarea credinței noastre. Pentru binele și salvarea noastră din păcate, din rătăciri și a Bisericii noastre din rătăcirea de la credință. Și, prin rugăciunile noastre, să-L ținem mereu pe Dumnezeu în mijlocul nostru, ca să ne apere de tot ce ne poate amenința fie dinăuntru, fie din afară.
Cuvântul lui Dumnezeu a spus așa: „Dacă într-o cetate va fi un singur om credincios, Dumnezeu va apăra și va salva toată cetatea din pricina acelui om. Și noi credem aceasta, pentru că am văzut. Dar dacă sunt mai mulți credincioși și se roagă, câtă binecuvântare aduce în mijlocul poporului rugăciunea lor, curăția lor, prezența lor, credința lor, corectitudinea lor, fapta și viața lor înnoită!
Asigurăm pe conducătorii noștri, cu orice ocazie, că noi ne dăm din toată inima silința să fim oamenii noi după voia lui Dumnezeu, spre binele societății și al poporului nostru iubit, în mijlocul neamului și al ființelor printre care trăim.(...)