Al șaselea simț

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Rogoz (MM) - martie 1986

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Slăvit să fie Domnul!

Cucernice părinte, preaiubiți frați și surori!

În această seară sărbătorească, când, cu prilejul uneia dintre sfintele Taine ale credinței și Bisericii noastre, Dumnezeu a făcut să ne putem întâlni aici într-un număr așa de frumos, cuvine-se să-I aducem din toată inima noastră laudă și slavă veșnică marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor. Și, după pilda și îndemnurilor sfinților părinți, înaintașii noștri în Cuvântul lui Dumnezeu, cu fiecare ocazie minunată pe care Domnul ne-o rânduiește să ne întâlnim doi sau trei împreună, se cuvine - după sfânta Sa poruncă și după Cuvântul Său cel sfânt - să credem din toată inima făgăduința Sa care a spus: „Oriunde doi sau trei veți fi adunați în Numele Meu, Eu voi fi în mijlocul vostru”.

Sfântul Său Cuvânt este pe deplin și pe veci adevărat. Tot ce-au grăit sfintele Sale buze se împlinește cu adevărat și întocmai. De aceea, pentru că noi credem din toată inima că tot ce a făgăduit sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu se împlinește cu credincioșie, credem din toată inima că Domnul și Mântuitorul nostru, Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru care a spus și-n sfânta Evanghelie care s-a citit acum că: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”, este și de data aceasta, când s-a săvârșit una dintre cele mai minunate și frumoase Taine instituite de El; este și de data aceasta în mijlocul nostru. Noi trebuie să credem din toată inima acest adevăr.

Și noi credem din toată inima că Domnul și Mântuitorul nostru, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoși, Care Și-a dat viața ca preț de răscumpărare pentru mântuirea noastră, Care a fost viu, dar Care a pătimit, a suferit, a murit și a înviat pentru răscumpărarea noastră și S-a înălțat la cer pentru mijlocirea mântuirii noastre, este totuși în mijlocul nostru și va fi până la sfârșitul veacurilor, pentru că tot ce a spus El este chiar așa cum a zis. De aceea să fim pe deplin încredințați că și de data aceasta, când nu numai doi sau trei ne-am adunat împreună în Numele Domnului, El este prezent în mijlocul nostru.

Deschideți-vă inima să creadă din toată puterea ei acest sfânt adevăr. Și vom avea cu toții parte deplină de binecuvântările prezenței Sale. Că unde este Hristos, e nu numai El, ci sunt toate duhurile slujitoare ale sfinților Săi, sunt puterile Sale, puterile îngerilor Săi, cărora El le-a poruncit să ne păzească pe noi în toate căile noastre și care sunt totdeauna cu noi, bucurându-se cu noi, cântând cu noi, aducând cu noi slavă aceluiași mare Dumnezeu și Răscumpărător, Care este și Stăpânul cerului, și al pământului; și al celor văzute, și al celor nevăzute; și al îngerilor, și al nostru.

De aceea, cum suntem pe pământ aceeași Biserică despărțită în cele două părți: partea triumfătoare, biruitoare, care a ajuns în cer, și partea luptătoare, care este încă pe pământ, amândouă având același cap, în noi lucrează aceeași putere a Duhului Său Sfânt. Și, cum ei sunt în cer și, prin credință, sunt printre noi pe pământ, și noi de pe pământ, prin credință, putem fi - prin același har al lui Dumnezeu, prin aceeași putere a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos - împreună cu ei în cer.

De aceea spune: „Cerurile și pământul laudă pe Domnul”. De aceea trebuie să fie și pământul întreg plin de lauda lui Dumnezeu, cum e plin cerul. Cerul și pământul este una prin Hristos, Care ne-a unit. A venit din cer pe pământ și a plecat de pe pământ în cer, ca să aibă deplină putere și asupra tuturor celor cerești, și asupra tuturor celor pământești. „Datu-Mi-s-a toată puterea - a zis El - în cer și pe pământ.” De aceea noi trebuie să fim plini de tăria credinței că El este Dumnezeul cel Atotputernic și viața veșnică.

Oricine și-a pus nădejdea în El și trăiește prin această nădejde, și se bucură în această nădejde, și suferă în această nădejde, și rabdă în această nădejde, și trăiește în această nădejde, și moare în această nădejde va învia în nădejdea aceasta și va moșteni împărăția cerurilor, pentru că este scris: „Oricine crede în Mine nu va muri. Nu va vedea moartea. Ci a trecut și va trece din moarte la viață”.

De aceea, când (după sfânta noastră învățătură) se naște încă un om pe pământ, binecuvântările lui Dumnezeu dăruite prin săvârșirea sfintelor Taine, prin rugăciunile Bisericii și ale tuturor celor care însoțesc cu credință actul acesta pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu peste ființa nou-născută, care prin actul acesta a devenit mădular de drept și de fapt al împărăției lui Dumnezeu. Și de aceea, zic, când se săvârșește o astfel de Taină, noi ajungem, de la început, să trăim într-o atmosferă cerească.

Toate puterile lui Dumnezeu, împreună cu prezența Lui, însoțesc actele acestea binecuvântate, pentru că este scris: „Pe cine îl binecuvântați voi, Îl binecuvântez și Eu, zice Domnul”. Și prin credință putem fi părtași și noi și-i putem face și pe alții să fie părtași la acest har minunat. Pentru că toate binecuvântările lui Dumnezeu sunt date prin credință celui care le cere, le nădăjduiește și le așteaptă, și le primește cu un cuget curat, cu o inimă smerită și cu o dragoste neprefăcută.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu din toată inima pentru ceasul acesta de rugăciune din această seară. Pentru că în mijlocul nostru este un păstor sufletesc binecuvântat, prețuit și respectat de cei care sunt păstoriții dânsului. Pentru că am simțit din toată inima părtășia dragostei și a credinței sale părintești față de cei în mijlocul cărora l-a pus Dumnezeu ca un îndrumător binecuvântat și ca un ajutor de nădejde pentru toate stările prin care un suflet are nevoie să plângă sau să cânte înaintea lui Dumnezeu. Mulțumim lui Dumnezeu pentru astfel de păstori înțelegători și iubitori, care sunt gata totdeauna să participe [la astfel de momente] cu toată inima lor răspunzătoare și conștiincioasă față de misiunea sacerdotală și sfântă pentru care au fost rânduiți de Dumnezeu în mijlocul turmei pentru care știu că vor da răspuns înaintea Marelui Dumnezeu și Păstor ai căror slujitori au fost aleși și chemați.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru păstorii care simt împreună cu turma, cum a spus Mântuitorul: „Păstorul adevărat își dă viața pentru oile Sale”. Viață este în orice efort, în orice osteneală, în orice participare la trebuințele turmei. Și un păstor binecuvântat de Dumnezeu își face această slujbă cu simțul cel înalt și sfânt de răspundere pe care îl are pentru fiecare suflet încredințat, să-l îndrume bine și să-l sfătuiască să ajungă cu bucurie și el - și cel din urmă ca și cel dintâi - la împărăția lui Dumnezeu.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru ocazii de-acestea. Mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare ocazie pe care ne-o dăruiește El ca doi sau trei să ne putem întâlni în numele Lui și să trăim momente de acestea cerești încă de pe pământ. Așa a rânduit Dumnezeu să fie și să [se] petreacă în toate ocaziile acestea - și în toate actele rânduite de Dumnezeu în chip deosebit în viața fiecăruia dintre cei care s-au născut în această familie creștină. Împreună cu Domnul, petrec cu noi în ceasul acesta miile de îngeri. Este scris: „Domnul va porunci îngerilor Săi să vă însoțească în toate căile voastre”. Cât de bun este El cu noi... În toate căile noastre suntem însoțiți de îngerii lui Dumnezeu. Ei sunt aceia care ne păzesc. Mântuitorul însuși a spus acest lucru. Începând cu copiii: „Să vă purtați cu toată grija față de copii. Să nu-i faceți pe nici unul să păcătuiască. Pentru că îngerii lor văd pururi, în ceruri, fața Tatălui vostru cel Ceresc”.

Spune o veche tradiție a poporului lui Dumnezeu că, de la nașterea sa, doi îngeri însoțesc pe fiecare suflet de om, toată viața lui pe pământ. Unul de-a dreapta și unul de-a stânga. Când omul ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și face voia Tatălui ceresc, de fiecare dată îngerul de-a dreapta spune: „Dumnezeu să te binecuvânteze și să te răsplătească”, iar îngerul de-a stânga spune: „Amin”. Dar de fiecare dată când un om păcătuiește sau greșește, îngerul de la stânga spune: „Domnul să te mustre și să te judece”, și îngerul de-a dreapta răspunde: „Amin”.

De aceea, în ziua Judecății, cei doi îngeri care l-au însoțit pe fiecare om în tot cursul vieții sale vor sta ca martori, unul de-a dreapta și unul de-a stânga sufletului pe care l-au călăuzit și l-au însoțit, să mărturisească. Pentru că este scris: „Fiecare mărturie să fie întemeiată pe doi martori”. Aceștia sunt cei care ne-au însoțit în toate căile noastre, din clipa Botezului, când noi ne-am lepădat de Satana și ne-am unit cu Hristos. El a poruncit acestor doi îngeri să ne însoțească în toate căile noastre. Și în felul acesta, cei doi martori sunt prezenți de fiecare dată. „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce te păzește”, spune în psalm.

În atâtea locuri în Cuvântul lui Dumnezeu și în Psalmi se amintește despre misiunea îngerilor care sunt rânduiți de Dumnezeu să-i însoțească pe ai Săi. În necazuri să-i ajute, în primejdii să-i scape. De aceea, de la cei dintâi anișori ai copilului, mama trebuie să-l învețe pe copil: „Înger, îngerașul meu ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine și m-ajută să fac bine”. Da, îngerul Domnului este mereu cu noi și ne ajută. Și noi binecuvântăm pe Domnul pentru că ne-a dat un astfel de ajutor. Pentru că, fiind singuri în primejdii și nenorociri, de multe ori am fi fost pierduți. Aduceți-vă aminte de atâtea primejdii în care ați fost: în primejdii de înec, în primejdii de foc, în primejdii de căderi, în primejdii de accidente, în primejdii de nenorociri; în ultima clipă, cine ne-a scăpat oare pe noi?

Am fost unii dintre cei mai bătrâni pe front. Au căzut în dreapta și în stânga noastră sute și mii de oameni. Dar, după sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, de noi nu s-a apropiat; pentru că este scris în Psalmi: „O mie să cadă alături de tine și zece de mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost și faci din Cel Atotputernic turnul tău de scăpare», de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge. Nici o primejdie nu se va apropia de cortul tău”.

Am fost scăpați în chip minunat mulți dintre noi, în ultima clipă, în ultima fracțiune de secundă. Noi n-am putut să ne explicăm cum am putut totuși să scăpăm. Am scăpat, căci îngerul lui Dumnezeu a îndepărtat în ultima fracțiune de secundă primejdia de la noi. Ne-am uitat și n-am înțeles cum am fi putut fi salvați. Aduceți-vă aminte... că fiecare trebuie să fi avut în viață măcar unul dintre astfel de evenimente și de întâmplări prin care Dumnezeu v-a salvat în ultimul moment și n-ați putut să vă explicați. Acum, prin credință, avem explicația. Iată că Dumnezeu ne-a păzit. Cineva s-a rugat, cineva se roagă. Și datorită rugăciunii făcute cu credință se întâmplă totdeauna minunea. De aceea noi, când ne adunăm de fiecare dată la săvârșirea unei astfel de Taine - și cu orice ocazie ne-am aduna doi sau trei în numele Domnului -, să ne întărim în credința noastră și să ne îmbărbătăm.

Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este adevărat. În lucrurile trupești, în lucrurile materiale, în lucrurile pământești, Dumnezeu ne-a dat nouă cele cinci simțuri prin care umblăm, prin care sesizăm, prin care înțelegem, prin care ne orientăm în lucrurile trupești, materiale, firești, pământești. Dar în lucrurile duhovnicești, Dumnezeu ne-a dat un singur simț. Acela este credința. Și „credința este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd. O puternică încredințare despre lucrurile nădăjduite”. Așa spune Sfânta Scriptură în Epistola către Evrei. Ce este credința? „O încredere neclintită în lucrurile care nu se văd; o puternică încredințare despre lucrurile nădăjduite.” Acesta este simțul cel de-al șaselea, fără de care omul nu poate să se orienteze în lucrurile mântuirii sufletești, în lucrurile duhovnicești, care nu cad sub cele cinci simțuri ale trupului nostru, ci numai sub cel de-al șaselea: simțul credinței, pe care Dumnezeu ni-l dă fiecăruia dintre noi, să ne orientăm în lucrurile care nu se văd, în lucrurile veșnice, în lucrurile mântuirii cerești. De aceea, fără de credință este cu neputință să fii plăcut lui Dumnezeu. Pentru că este scris: „Oricine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei care-L caută”.

Pe acest temei al acestui al șaselea simț, Dumnezeu a făcut și face minuni în viața noastră și astăzi. Dumnezeu este nevăzut. Dar ochii credinței, adică acel al șaselea simț pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să ne putem orienta în lucrurile duhovnicești, în lucrurile cerești, în lucrurile care nu se văd, acest al șaselea simț, credința, ni-L face nouă cunoscut pe Dumnezeu. Pentru omul credincios nu se mai pune problema existenței lui Dumnezeu. El crede cu tărie, el Îl vede cu tărie în toate lucrurile și în toate actele Lui.

De aceea, noi suntem deplin încredințați, prin lucrurile pe care le vedem, de cele pe care nu le vedem. Și - după cum Dumnezeu ne-a alcătuit pe noi trup și suflet și în problemele trupești umblăm prin cele cinci simțuri ce ni le-a dat ca putere, ca sesizare, ca orientare, ca ajutor, să putem să ne câștigăm și să ne putem folosi bine orice dar bun și desăvârșit pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru existența noastră trupească - tot așa ne-a dat simțul credinței, prin care noi ne putem orienta, prin care noi ne putem călăuzi, prin care noi putem dobândi lucrurile mântuirii sufletești, pe care numai prin acest simț le putem dobândi.

Are cineva credință? Acela poate dobândi - prin această credință, după mărimea credinței - tot ce are nevoie de la Dumnezeu. Pentru că este scris: „Orice lucru este cu putință celui ce crede”. Crezi mult? - vezi mult, primești mult, poți mult. Crezi puțin? - vezi puțin, primești puțin, ai puțin. Nu crezi deloc? - n-ai nimic, nu vezi nimic, nu moștenești nimic. Dar cine crede deplin și totul, total, acela are totul.

Vrem noi să facă Dumnezeu minuni în viața noastră? Sunt uneori împrejurări în care avem nevoie de minuni ca să scăpăm. Arde casa. Numai o minune poate să salveze copilul care este uitat acolo în foc. Într-un moment, Dumnezeu trimite un om curajos. Acesta trece prin flăcări și scoate copilul. E o minune. Am avut credință. Ne-am rugat: „Doamne, scapă-mă!”. Cade un copil în apă. Cade un om în apă. Cerem o minune? Se întâmplă minunea, izbăvirea. Mergem în locuri primejdioase. Mulți au căzut și au pierit acolo. Dar cine merge pregătit prin credință și cu rugăciune scapă. Minunea se-ntâmplă, pentru că a fost o credință care a cerut cu o rugăciune fierbinte minunea. Și dacă a fost credință cât minunea pe care a cerut-o, minunea s-a produs.

Pe vremea Mântuitorului, scrie sfânta Evanghelie că El umbla din loc în loc, vindecând bolnavi, tămăduind pe cei care erau cuprinși de neputințe, scoțând duhuri rele, vindecând orbi, înviind morți. Toate acestea au fost cu putință pentru că cineva a crezut. Dar nu toți morții au înviat, nu toți orbii s-au vindecat, nu toți leproșii au fost curățiți, pentru că nu era credință la cei care așteptau. Un orb a venit la Domnul Iisus și I-a zis:

- Doamne, ai milă de mine! Mântuitorul i-a zis: - Ce vrei să-ți fac? - Doamne, să văd!, a zis.

Orb din naștere...

- Crezi că pot Eu să fac lucrul acesta? l-a întrebat Mântuitorul.

- Cred, Doamne, a zis orbul.

- Atunci fie după credința ta, i-a răspuns Domnul.

Și omul și-a căpătat vederea în clipa aceea. A avut o credință atât de mare cât minunea pe care o cerea. Dar o minune mare nu se face cu o credință mică. O minune mare se face numai cu o credință mare. Cu o credință mică se face... sau nu se face deloc. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă. Credința aceasta este temeiul pe care Dumnezeu răspunde rugăciunilor și înfăptuiește minunea.

Când Mântuitorul umbla pe pământ, i-a întrebat odată pe ucenicii Săi:

- Cine zic oamenii că-s Eu, Fiul omului?

Și unii I-au zis:

- Unii zic că ești Ioan Botezătorul; alții, că ești Ieremia; alții, că ești unul dintre profeți.

- Dar voi? Dar voi... cine ziceți că sunt Eu?

Și Petru I-a zis:

- Doamne, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești viața veșnică.

- Ferice de tine, i-a zis Domnul, că nu carnea și sângele ți-au descoperit ție taina aceasta, ci Tatăl care este în ceruri.

Aceasta face credința! Când toți ceilalți se îndoiesc, când toți ceilalți se văicăresc, când toți ceilalți se zăpăcesc și fug încoace și încolo și nu mai au nici o speranță, cel credincios, care - pe baza ascultării lui de Dumnezeu, pe baza credincioșiei și dragostei lui în împlinirea voii lui Dumnezeu - știe că are părtășie cu Dumnezeu, stă liniștit. Pentru că credința lui nu este numai o credință; este o încredere neclintită în puterea nevăzută și nebiruită a Aceluia [despre] care el crede că este Dumnezeul cerului și al pământului, Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor.

Aici am ajuns la acea stare în care, în noi, credința trebuie să devină încredere și părtășie cu Dumnezeu. Că dacă noi nu avem această intimitate adâncă și sfântă care vine din părtășia noastră cu Dumnezeu, noi n-avem nici pace, nici liniște, nici încredere, nici siguranță în toate căile noastre. Psalmul 23 este un psalm al încrederii și al părtășiei cu Dumnezeu. L-am citit și-l cunoaștem unii pe de rost. El începe cu o deplină siguranță, când spune: „Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic. El mă paște în pășuni verzi. Mă duce la ape de odihnă. Îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe căi drepte din pricina Numelui Său”. Câtă siguranță are acest om al lui Dumnezeu care a învățat să aibă o credință neclintită și nebiruită în Dumnezeul Său!

Noi, în credința noastră creștină, în Biserica noastră drept-credincioasă și drept-măritoare, am fost învățați, (...) prin cuvântul sfinților noștri înaintași, despre temeinicia și despre datoria acestui fel de credință. După cum spune Sfânta Carte a lui Dumnezeu când ne aduce aminte de marii noștri înaintași, zicând: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”, noi, deci, avem niște înaintași sfinți.

Părinții noștri, pe urmele Mântuitorului nostru și ale sfinților Săi apostoli, ne-au vestit dreapta credință nu numai cu învățătura buzelor lor, cu scrierile lor inspirate de Dumnezeu, ci și cu pilda minunată a vițeii lor. Vorbim adeseori despre părinții și înaintașii noștri și ochii ni se umezesc de lacrimi când ne aducem aminte de evlavia lor, de felul lor plin de ascultare și de credincioșie, de smerenie și de curăție de inimă în umblarea lor cu Dumnezeu și-n trăirea învățăturii rămase de la înaintași pentru ei.

Istoria noastră, scrierile cronicarilor noștri sunt ca niște evanghelii lăsate pentru noi însoțitoare a Evangheliei și a scrierilor sfinte rămase de la Domnul și de la apostolii Săi. Dacă ați citi numai cartea Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, veți vedea ce frumos începe acest mare om credincios care a zidit mănăstirea Curtea de Argeș; veți vedea ce învățături minunate îi dă acest om al lui Dumnezeu fiului său. Cel dintâi cuvânt scris în cartea asta începe așa: „Mai întâi de toate, fiul meu, ai credință și teme-te de Domnul Dumnezeul nostru Care ne-a făcut pe noi, ne-a chemat din neființă la ființă și ne-a adus din întuneric la lumina Lui minunată. Căci încrederea în Dumnezeu este viața și bucuria, și tăria sufletului tău, a trupului tău și a neamului tău”. Parcă citim scrierile sfinților evangheliști. Așa înaintași am avut noi. Și dacă noi nu-i uităm pe acești înaintași - după cum este porunca despre care am vorbit cu câteva minute înainte -, nu-i de-ajuns numai să citim și să repetăm scrierile lor din datele istorice, ci avem datoria să le urmăm pilda lor, credința lor, dragostea lor față de Dumnezeu.

Pământul țării noastre e plin de morminte și de ruine sfinte care dovedesc credința părinților noștri. Și atunci suntem noi cu adevărat urmași credincioși și vrednici ai lor, dacă și noi trăim în credința lui Dumnezeu și-n ascultarea voii Lui așa cum au trăit ei.

Am fost la mănăstirea Curtea de Argeș chiar anul trecut. Am fost acolo trecând peste munții Făgărașului. Am trăit în acea zi două mari minuni și am zis: sunt două minuni în viața noastră aici. Sunt două taine minunate; [și] ce fericit este cel care, trăindu-le, le-a înțeles valoarea! Munții și Istoria. Munții, care te apropie de Dumnezeu, când ești mai mult în cer decât pe pământ, și care îți inspiră frumusețea și măreția lucrărilor lui Dumnezeu. Este imposibil să nu crezi în puterea lui Dumnezeu când ajungi pe un vârf de munte.

Aici sunteți în mijlocul munților. Nu știu dacă ați încercat vreodată experiența pe care am încercat-o eu îndată după ce m-am întors la Domnul, când eram copil abia de cincisprezece ani...

Știu că [atunci când] m-am întors la Domnul și m-am hotărât pentru Domnul aveam abia cincisprezece ani împliniți. Era ziua de 8 iunie 1930. Terminasem școala și profesorul meu de religie, socotindu-mă, poate, un elev bun și silitor la materia pe care ne-o preda, mi-a dat ca premiu o carte. Dumnezeu l-a inspirat. A fost un om minunat. Un preot minunat al lui Dumnezeu. Și mi-a spus: „Ține cartea asta. Citește-o și ascultă ce-i scris în ea, căci în ea îți vei găsi mântuirea tu și mulți, mulți după tine”. M-am uitat la titlul cărții. Era cartea Corabia lui Noe, scrisă de Părintele Iosif Trifa. Atunci el scria la Sibiu atâtea cărți minunate, cărțile lui de aur și de foc ceresc. De la școală până acasă am citit cartea. Era ziua întâi de Rusalii, 8 iunie 1930. Când am ajuns cu cartea acasă, nimeni nu era acasă. Eu n-am avut nici frați, nici surori, am fost singur la părinți. Părinții mei erau tineri atunci. Ca în sărbători, plecaseră de acasă. Eu am fost așa de fericit că sunt singur atunci acasă! Am stat pe prispa casei și am citit cartea până am terminat-o. Ultimele cuvinte m-au impresionat foarte adânc. Mulți, poate, dintre frățiile voastre ați citit cartea aceasta. Dar chiar dacă n-ați citit cartea,- ați citit despre întâmplările acelui mare om al lui Dumnezeu care a fost Noe. Când lumea se înrăise și Dumnezeu a socotit și a zis: „Nu mai e cu putință să fie răbdată lumea aceasta plină de stricăciune”, a găsit un om. Dumnezeu găsește totdeauna un om binecuvântat cu care să-Și împlinească planul Său. Și i-a zis: „Noe, tu ești singurul credincios. Să știi că din cauza păcatelor omenirii, va veni un prăpăd pustiitor și nimicitor. Am așteptat, am chemat, am propovăduit, dar nu mai există nici un om credincios pe pământ. Fă o corabie. Și vei aduna, la sfârșit, în ea din fiecare fel de animale și de păsări câte o pereche. Căci pieirea lumii este hotărâtă înaintea Mea”.

Am citit despre toate aceste lucruri descrise pe larg de Părintele Iosif în cartea aceasta. Pe unele locuri am plâns. Singur. Atât era de impresionant și de adevărat conținutul acestei cărți care făcea permanent o legătură sfântă între păcatele oamenilor de atunci, [între] starea lor de decădere și starea oamenilor între care trăiam și eu în anii aceia. Și făcea o legătură între Noe și cei care vor mai avea credință, să se mântuiască. La urmă era un cuvânt: „Cititorule, ți-a plăcut ție cartea asta?”. Parcă citea în sufletul meu, așa de mult îmi plăcuse mie cartea aceea atunci, la 15 ani. Zicea: „Poate că pe unele locuri ai plâns citind-o”. Plânsesem. M-am gândit: de unde știe acest om minunat ceea ce se petrece în sufletul meu, ce s-a petrecut și se petrece în momentul acesta? Dar el îmi spunea: „Așa cum a venit, din cauza răutății oamenilor, pedeapsa pierzării peste ei în vremea potopului de atunci, așa așteaptă o pierzare și omenirea aceasta care a ajuns cam în aceeași stare de păcat, de neascultare de Dumnezeu și de umblare împotriva voii Sale. Dar dacă Noe a fost credincios, Dumnezeu l-a salvat. Dacă tu vrei să te salvezi, întoarce-te și tu la Dumnezeu, hotărăște-te pentru Domnul și vei fi salvat și tu. Intră, prin credință, în corabia salvării, care este Biserica lui Hristos cea vie, trăitoare a Evangheliei, care este adăpost și salvare pentru toți cei care se întorc cu adevărat și-L slujesc pe Dumnezeu. Dacă vrei să fii mântuit, hotărăște-te și tu acuma pentru Dumnezeu. Intră, prin credință, și tu în ceata celor care vor să trăiască o viață de evlavie, de ascultare de Dumnezeu, o viață de oameni credincioși”

Am simțit un puternic îndemn în inima mea. Am fost fericit că în ziua aceea și la ceasul acela nu era nimeni acasă, Am zis: „Doamne, unde să mă duc eu?”, Simțeam că trebuie să mă prăbușesc în fața Domnului și să-mi plâng cu lacrimi păcatele pe care le-am făcut. Tare rău copil eram. Mi-amintesc ce bătăuș eram. Cum înjuram mai rău decât toți ceilalți copii. Îmi simțeam sufletul copleșit de păcate și doream să scap de sub povara acestor păcate. Si părintele îmi spunea în carte: „Numai Crucea lui Hristos... Pocăința ta adâncă, legământul pe care trebuie să-l faci tu cu lacrimi la picioarele Crucii... Să-I ceri iertare Tatălui, pe Care L-ai [părăsit]; să-I ceri iertare Fiului pe care L-ai răstignit și L-ai insultat cu cuvintele tale; să-I ceri iertare Duhului Sfânt, împotriva Căruia ai păcătuit prin cuvintele, prin înjurăturile tale murdare”. M-am uitat în toate părțile: „Unde să mă pot eu duce, să nu mă deranjeze nimeni pe mine în clipa aceasta?”. Simțeam că trebuie să mă prezint în fața lui Dumnezeu, dar chiar în fața lui Dumnezeu!

M-am suit în podul grajdului, pe fân. Acolo eram singur. Am îngenuncheat. Nu știu cu câte lacrimi m-am rugat Tatălui și Fiului și Sfântului Duh să-mi ierte toate păcatele pe care le făcusem și împotriva Unuia, și împotriva Celuilalt. Știu numai că s-a făcut o minune în viața mea. Am pus un legământ că nu voi mai păcătui niciodată. Că voi asculta pe Dumnezeu. Că din clipa aceea am rupt-o cu tot felul păcătos de viață în care am trăit până atunci. Că mă predau Domnului și pun legământ cu El să-L slujesc. Am cerut puterea Tatălui, puterea Fiului, puterea Duhului Sfânt și minunea s-a produs. Nu știu cât am stat acolo. N-am ținut seama de timp. Știu numai că atunci când m-am ridicat de pe genunchi, fânul era ud de lacrimi și eu eram om nou. Mi s-a părut că zbor, așa am fost de fericit.

După aceea, luni întregi n-am avut altă bucurie decât bucuria rugăciunii. Nu simțeam altă dorință decât să mă rog. Mă ascundeam, copil... Și mă rugam cât puteam mai mult, până mă găsea cineva care mă căuta. Unii râdeau, alții credeau că am înnebunit. Dar sufletul meu era plin de bucurii cerești și în jurul meu vedeam numai îngeri cerești care m-au însoțit în toate căile. Nu voi uita niciodată legământul acesta, zilele acestea.

Și mi-aduc aminte... cam acum ajung la ceea ce am vorbit despre munți.

Mi-aduc aminte că odată am mers cu alți copii la vitele noastre care vărau la munte. Și acolo pe vârful golului de munte, unde erau vitele noastre la păscut în vara aceea, era, pe vârful unui deal, într-un punct trigonometric, o cruce înaltă, dintr-un brad întreg. Era spre seară când am ajuns acolo. Plecasem de dimineață. Drumul era lung. Am căutat să mă ascund de ceilalți copii, care s-au coborât după aceea cu turmele la adăpost în vale, între brazi. M-am ascuns de ei și m-am dus singur la picioarele crucii înalte, de un brad întreg, pe vârful acelui munte. Apunea soarele departe după stânci când eu m-am prins cu toată puterea de trunchiul crucii, am căzut în genunchi și nu știu... în cer am fost sau pe pământ... cât timp am stat în rugăciune. Numai târziu, când m-am trezit din această răpire sufletească, am văzut cerul plin de stele și muntele înconjurat de întuneric. Singur pe un vârf de munte... Nu voi uita niciodată ce rugăciune a fost aceea.

Dacă veți avea vreodată ocazia să ajungeți singuri pe un vârf de munte lângă o cruce, cădeți în genunchi și rugați-vă. Veți trăi experiența pe care am trăit-o eu după ce m-am întors la Dumnezeu cu adevărat și am devenit un prieten, un ascultător, un fiu, un copil credincios al Hristosului care mă răscumpărase și pe care Îl simțeam viu în inima mea - și în jurul meu simțeam roind îngerii Săi în fiecare loc. Nu mi-a fost frică de nimic. I-am auzit numai departe, jos în vale, pe ceilalți strigând și făcând semne disperate. Se aflaseră fără mine. Nu știau unde sunt.

Mi-a părut foarte rău că am plecat de acolo. Aș fi stat fericit până dimineața pe vârful muntelui, să mă rog. Nu vă dați seama ce minunată trăire sufletească e într-o rugăciune singur pe un vârf de munte, seara. Atunci vom înțelege noi de ce Mântuitorul Se retrăgea la munte singur și se ruga noaptea. Acolo se revărsa peste El puterea cea mare a lui Dumnezeu de care avea nevoie în mijlocul săracilor, în mijlocul bolnavilor, în mijlocul nefericiților între care trebuia să coboare de acolo (...), să ajute, să rabde, să sufere, să-i suporte.

Noi nu ne dăm seama câtă putere și răbdare I-a trebuit Domnului nu numai pe cruce, ci în fiecare zi în mijlocul omenirii. Dacă ați ajuns odată să aveți un rol mai important între oameni și să trebuiască să ajutați pe nefericiți, atunci vă veți da seama ce cumplită era fiecare zi din viața Mântuitorului, cum spune Evanghelia adeseori [când] zice: „În vremea aceea când se strânseseră noroadele în jurul Lui că se călcau în picioare unii pe alții”... fiecare să ajungă mai repede, să se vindece el, să capete el, să fie mângâiat el, să scape el, să fie ascultat el. Câtă răbdare I-a trebuit Mântuitorului să-i vadă cum fără milă se calcă în picioare unii pe alții...

În 1935 s-a întâmplat o minune la Maglavit. Eram la Sibiu atunci, la redacție, cu Părintele Iosif. Trăia. Și pentru că mergeau acolo la Maglavit oameni din toate părțile, din toate țările (și din străinătate veneau), Părintele ne-a zis [să mergem și noi la Maglavit, la buturuga aceea] care era amvonul lui Petrache Lupu sau la salcia sub care se petrecuse minunea - cum spunea el - cu arătarea acelui Moșneag care i-a spus niște lucruri care s-au întâmplat după aceea.

Am văzut cum mergeau acolo sute și sute de oameni bolnavi, orbi, ologi, șchiopi, slăbănogi și căutau care mai de care să ajungă mai aproape, să se atingă de locul acela despre care spunea. Și s-au făcut vindecări acolo. Am fost de față acolo în 1935, când s-a întâmplat aceasta. Atunci am văzut ce lipsă de milă și de respect există la oamenii care sufăr, la unul pentru celălalt. Se îngrămădeau acolo călcându-se în picioare unii pe alții, fiecare să ajungă el. Și mi-am închipuit cam cum era la lacul Betezda când Mântuitorul S-a dus acolo și l-a vindecat pe acel nefericit care zăcea acolo de treizeci și opt de ani. Când Mântuitorul l-a întrebat: „Vrei tu să te faci sănătos?” Cum să nu vreau!...”, după treizeci și opt de ani de paralizie și de zăcere pe pat. „Doamne, zice, n-am pe nimeni, când se tulbură apa, să mă ajute să intru și eu, să mă vindec. Că până să intru eu, vin alții, se îngrămădesc, se calcă în picioare, fiecare să ajungă el întâi. Și eu nu mai apuc”. Dumnezeu a avut milă de el. S-a întâmplat în viața lui atunci o minune mare.

Dar întâmplarea Lui e plină de multe înțelesuri și are o parte foarte tristă. Se spune că acest slăbănog de treizeci și opt de ani zăcuse acolo fără să aibă pe nimeni care să se ducă să-l ajute. Câți trebuie să se fi vindecat pe lângă el de-atunci! Un bolnav care stă mai mult într-un salon de spital, câte amintiri are din acest salon! A văzut cum au venit oameni mai bolnavi ca el. S-au vindecat și au plecat. El a rămas mereu acolo. Multe cazuri de acestea au fost. A văzut cum la alții vin de fiecare dată, la orele de vizită, și prieteni, și rudenii, și cunoscuți, și din familie și la el nu vine nimeni. Știți ce stare dureroasă are un bolnav în orele de vizită de la spital când vede că la paturile celorlalți se duc, vin părinți, copii, frați, surori, cunoscuți, prieteni și el stă undeva și la el nu vine nimeni?...

Am fost și în alte locuri de chin, în închisoare. [Am văzut] oameni care zăceau de ani, de ani și ani acolo și care n-aveau niciodată pe nimeni; nici să-i vină la vorbitor, nici să-i trimită un pachet. Era unul care scria de patru ani și într-o parte, și într-alta: „Trimiteți-mi și mie un pachet”. Avea soție, dar [el] se purtase cu familia lui ca un ticălos. Și soția i-a răspuns cam după cum merita. După ce patru ani de zile i-a tot scris să-i trimită și lui odată un pachet, toți ceilalți care erau împreună cu el râdeau și îl luau în batjocură că lui nu-i trimite niciodată nimeni nimic. Odată a scris stăruitor acasă. Și a primit și el un pachet. Când l-a anunțat că a primit un pachet, a început să sară de bucurie. După patru ani de zile, primea și el un pachet de acasă. Abia aștepta să ajungă la rând, să meargă să-și scoată pachetul de la poartă. Și l-a luat împreună cu alții, care aveau și ei pachete. Când i-a venit rândul lui să-i desfacă pachetul, i-a desfăcut pachetul în fața celorlalți. Avea două cărămizi în pachet... Vă închipuiți ce-a simțit. A crezut că se prăbușește, se întunecă... îi pleznește inima, se deschide pământul sau cerul. După patru ani, în loc de o bucată de pâine, să primești o cărămidă. Rău om trebuie să fi fost acesta. Rău trebuie să se fi purtat în familia lui și în societate. Că după ce scrie patru ani la rând, primește, drept răspuns, o cărămidă. Toți au râs, ceilalți. El s-a prăbușit gata să moară de durere și de rușine.

Cam asta trebuie să fi fost starea slăbănogului de la lacul Vitezda. Că după treizeci și opt de ani, nu găsise el un suflet binevoitor care să aibă milă de el și să spună: „A suferit și amărâtul acesta destul. Eu m-am vindecat lângă el.” „Și eu m-am vindecat”; „Și eu m-am vindecat”. „Hai să mergem să-l ajutăm și pe el. Să se arunce și el în apă când tulbură îngerul apa. Să se vindece și el.” Domnul Iisus a știut. El știe de starea fiecăreia dintre noi. Și când suferința și răbdarea noastră ajunge la o limită, vine El și găsește - cu toată răutatea noastră și cu toată necredința noastră - o ultimă îndurare pentru noi. Așa a avut față de acest slăbănog. S-a dus și s-a oprit lângă el și i-a zis: „Vrei tu să te faci sănătos?” Cum să nu vreau? Ce întrebare... „Doamne...”, I-a zis... „Doamne” I-a zis slăbănogul. A recunoscut în El pe Dumnezeu. „N-am pe nimeni.” Nu vă dați seama ce cuvânt îngrozitor de trist și de amărât este un cuvânt care iese dintr-o inimă care spune: „N-am pe nimeni”. Dumnezeu nu ne-a lăsat pe noi să n-avem chiar pe nimeni. Am avut părinți, am avut o soție sau un soț iubitor, am avut niște copii... Dintre câți au fost, s-a găsit unul să fie bun. Am găsit frați sau vecini, sau prieteni, sau rudenii, sau cunoscuți. Și când am fost la rău, n-am rămas chiar singuri niciodată.

Deci nu cunoaștem ce trist și ce greu cuvânt este: „Doamne, n-am pe nimeni”. Acest om așa era. Și față de cel care a ajuns să constate că nu are pe nimeni, Dumnezeu S-a apropiat și i-a zis: „Vino. Păcatele tale îți sunt iertate”. I-a arătat prin aceasta care era cauza suferinței lui: păcatele lui. Multe păcate. Grele păcate trebuie să fi avut omul acesta. Eu am trăit printre astfel de oameni. Există stări și există adevăruri pe care le-am aflat numai acolo și [pentru] care mi-a trebuit mult timp să mi le [explic]. Dar sunt niște adevăruri pe care nu le poți înțelege dacă n-ai avut astfel de experiențe. Și eu am înțeles un mare adevăr acolo, în mijlocul acelor oameni care într-adevăr nu mai au pe nimeni, pentru că față de toți au fost niște răufăcători, criminali înrăiți. Și am aflat că există două stări.

Noi, trupește și sufletește, pornim în viață de la punctul zero. Toți. Atunci când suntem nici buni, nici răi. Când nu știm ce-i binele și răul. De atunci unii pornesc crescând spre bine, alții descresc, căzând, spre rău. În creșterea spre bine există - după voința, după străduința, după râvna omului - înaintare mai repede sau mai încet. Unii cresc duhovnicește mai repede. Ajung să-și însușească virtuțile credinței - prin râvna lor, prin rugăciunea, prin ostenelile, prin credința lor - mai repede decât alții. Acești oameni care cresc spre bine cresc mereu până la statura desăvârșită, cum spune Cuvântul: „Să creșteți în toate privințele, până veți ajunge la Cel care este capul, Hristos”. [Până la] dimensiunea lui Hristos, fiecare creștem în măsura ostenelilor și râvnei pe care ne-o dăm.

Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei așa: „Fiul meu, înflăcărează darul lui Dumnezeu care este în tine”. Darul lui Dumnezeu este în noi. Dar dacă noi nu-l înflăcărăm, el rămâne mereu într-o stare slabă, necrescută, neputincioasă. Dar dacă noi - prin rugăciune, prin binefaceri, prin stăruința în lucrurile frumoase și prin urmarea exemplelor bune - stăruim în creșterea noastră duhovnicească, Domnul ne crește.

În creșterea aceasta există un plafon până la care crește firea noastră umană. Dar cei care râvnesc în Domnul și-și dau silințele în mod deosebit trec peste acest plafon. Sfântul Apostol Petru scrie în Epistola sa: „Ați ajuns părtași firii dumnezeiești”. Această părtășie cu firea dumnezeiască te duce în starea de creștere în care ai ușor înțelegere și cu natura superioară, și cu natura inferioară. Au fost oameni ai lui Dumnezeu, mari oameni sfinți, apostolii, martirii, sfinții care s-au putut înțelege așa frumos cu îngerii și cu animalele. Și cu natura superioară, și cu natura inferioară. David, psalmistul, scrie în psalmul său: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi spune altei zile acest lucru întruna și o noapte dă de știre la alta”.

Toate acestea, cu cuvinte care nu se aud, dar sunetul lor răzbate până la marginea pământului. De unde auzea David cum grăiesc cerurile?... Cum își spune o zi la alta și o noapte la alta lauda lui Dumnezeu? Era omul părtaș firii dumnezeiești, care avea legătură și înțelegere cu natura superioară. Ce minunat spune el: „Dealurile laudă pe Domnul, mările, tunetele, îngerii cerești, norii, pădurea”. El auzea cu urechile lui sufletești și vedea cu ochii lui sufletești toate aceste lucruri. [Auzea] natura superioară și natura inferioară rugându-L pe Dumnezeu; era părtaș firii dumnezeiești. Astfel de oameni care au ajuns la această statură superioară ajung ca Ilie sau ca Enoh. Există un hotar de la care cu ușurință pășesc în împărăția lui Dumnezeu. Oamenii aceștia nu simt zguduitura morții. Mântuitorul a spus: „Cine crede în Mine în veac nu va muri, ci va trece din moarte la viață”, și nici nu va ști când a trecut. Aceasta este starea minunată la care Dumnezeu ajută să ajungă un credincios care s-a născut din nou și a pornit spre viața, spre statura Mântuitorului.

Dar tot așa, invers, există decăderea; de la punctul zero, trecând un om spre păcat. Trăiește în păcat. Păcatele lui de astăzi se adaugă la cele de ieri și mâine va fi mai păcătos. Păcatele de mâine se vor adăuga la cele de astăzi și el poimâine va fi mai păcătos. Și va merge astfel din jos în mai jos, până va exista depășirea acelui plafon uman și omul cade în părtășia firii demonice, a firii drăcești. Eu am trăit cu astfel de oameni... cu mari criminali care au făcut fapte îngrozitoare, pe care nu le poți nici explica. Au fost în stare de grozăvii pe care mintea, imaginația omului nu-i în stare să și le poată reprezenta. Ei, oamenii aceștia au ajuns nu niște înșelați ai diavolului, ci însăși demoni și diavoli. Trăirea printre ei e un chin ca-n iad.

Oamenii aceștia au ajuns părtași firii satanice, au ajuns ei înșiși satane. Există aceste stări. Dumnezeu v-a ferit - și să vă ferească, să nu cunoașteți astfel de oameni. Nu le poți vorbi despre Dumnezeu, pentru că atunci când aud numele lui Dumnezeu urlă, nu pot să sufere. Așa cum făceau demonii cânt Mântuitorul S-a apropiat de îndrăcitul din latura gadarenilor. Eu am văzut în realitate astfel de oameni. Aici în lumea obișnuită nu există. În lumea neobișnuită există. Și uneori Dumnezeu ne îngăduie să trecem prin astfel de experiențe, ca să aflăm niște adevăruri de care avem nevoie să le spunem pe urmă altora, ca să se cutremure. Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Cutremurați-vă și nu păcătuiți”. De ce? Pentru că cutremurându-vă și nepăcătuind, Dumnezeu vă păzește. Dar necutremurându-vă și păcătuind, omul cade din rău în mai rău, până când ajunge nu un înșelat, ci un demon însuși.

Mântuitorul a zis odată apostolilor Săi: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Totuși unul dintre voi este un drac”. „Doamne ar fi putut să-I zică ei -,Tu pe toate le știi. Tu ești Dumnezeu. Dacă ai știut că este drac, de ce l-ai ales?”. Și Domnul Iisus ar fi răspuns un adevăr pe care numai după grele experiențe îl afli: „De-aia l-am ales, pentru că am știut că este un drac. Fiindcă slujba pe care o va face Iuda n-o poate face un om. Numai unul care a devenit el însuși, mai înainte de-a o face, un demon”.

Sunt niște taine mari. De aceea spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Întoarceți-vă la Dumnezeu”; „Trăiți o viață sfântă și evlavioasă cu Dumnezeu”; „Toată ziua să ne învățăm dreptatea Sa”; „Câți în Hristos v-ați botezat să vă îmbrăcați în Hristos”. Pentru ca să nu treziți poftele firii pământești, care sunt ispitele Satanei. Căci, căzând din una în alta tot mai jos, omul ajunge părtaș firii satanice. Și de aceea va spune Mântuitorul la ziua Judecății celor de-a stânga Lui: „Duceți-vă, blestemaților, în focul pregătit diavolului și îngerilor lui”. De ce, Doamne, acolo? Pentru că ascultarea de diavolul i-a făcut părtași firii satanice. Și va spune Domnul celor de-a dreapta Lui, zicând: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția veșnică cu Tatăl și cu îngerii Săi. Pentru că prin ascultarea de adevăr și pentru ascultarea de bine, pentru împlinirea cu râvnă și cu dragoste a voii lui Dumnezeu, voi v-ați făcut părtași firii îngerești, părtași firii dumnezeiești; și, prin urmare, sunteți în drept să intrați pe porțile cetății, să vă adăpați la izvorul vieții și să gustați din pomul vieții, care are douăsprezece roduri pe an”.

Ce minunate sunt făgăduințele acestea! Dar aceste lucruri sunt extreme. Pentru cei credincioși binele și pentru cei necredincioși răul. Noi, mișcându-ne în viața obișnuită, înțelegem lucrurile obișnuite și trăim sentimente obișnuite. Dar puși în situații neobișnuite, noi trăim în aceste momente care există. Îndată... cinci minute după moarte, omul ajunge fie în părtășia cu Dumnezeu și cu îngerii Săi, dacă a trăit după o viață sfântă, fie în părtășia cu Satana și cu focul veșnic, dacă n-a vrut să asculte de Dumnezeu, ci, prin urmarea și trăirea în păcat, s-a unit cu Satana.

Dragii mei, iertați-mă că aceste lucruri m-au luat așa... și am început să vorbesc prea mult; poate părintele a obosit. Vă cer iertare, părinte, dacă... Dar, uitați, sunt lucrurile acestea pe care știm noi dacă vom mai avea vreodată pe pământ ocazia să le spunem? Eu sunt un om bătrân. Sunt în 72 de ani. Și ce ani... Și sunt foarte bolnav. În fiecare noapte, între orele unsprezece și unu, am niște crize de inimă, că de fiecare dată zic: „Doamne, fii slăvit! A sosit ceasul să vin acasă”. Ajunge și vremea oboselii, și a luptelor, și a răbdării pe pământ. Dar de fiecare dată Domnul îmi dă iarăși putere. Când vine dimineața, parcă am înviat din nou. Deci poate veni într-o clipă, după anii aceștia, plecarea la Dumnezeu. Ca atunci când în lampă s-a terminat gazul. Se stinge așa de ușor și de liniștit. Într-o clipă. Și de aceea, zic, se poate întâmpla ca pentru ultima dată să stăm acum de vorbă între noi despre aceste lucruri.

Eu mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns această zi să-i mai revăd pe unii dintre cei... i-am iubit atât de mult... Unii care sunt destul de maturi acum erau copilași. Și părinții lor erau tineri când am venit pentru prima dată în satul acesta. Cunosc locurile acestea și de fiecare dată când revin din nou, ochii mi se umezesc de lacrimi și-mi amintesc câte suflete curate și credincioase am cunoscut aici. Câte momente cerești am trăit în astfel de adunări cu cei care L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima lor curată. Și-L binecuvânt pe Domnul ori de câte ori aud și numele satului Rogoz; și numele altor sate în care Dumnezeu are atât de minunați copii ai Lui credincioși, cum sunt cei care cu dragoste ascultă acum sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, dorind să-l împlinească.

Și mulțumesc Domnului că m-a ajutat să pot ajunge în seara aceasta să-l cunosc și pe preaiubitul dumneavoastră părinte și respectatul nostru părinte duhovnicesc și păstor sufletesc. Și să vă regăsesc aici și în casa aceasta în care de atâtea ori ne-am mai bucurat și în care ne-am rugat împreună lui Dumnezeu și El ne-a ascultat rugăciunile noastre. V-a păzit, v-a ajutat, v-a scăpat din atâtea necazuri, v-a vindecat când erați bolnavi, v-a mângâiat când erați în întristare, v-a ascultat când v-ați rugat pentru copilașii pe care i-ați iubit. Pentru părinții sau pentru soții și fiii plecați departe și v-a ajutat să ajungeți să-i vedeți iarăși cu bucurie.

Dumnezeu ascultă rugăciunile. Și faptul că noi suntem acum aci și ne vedem față către față este dovada că Dumnezeu ascultă rugăciunile. Că prin moarte am trecut, nu prin viață. Și Dumnezeu ne-a ajutat să ne putem vedea cu bucurie. Iată o dovadă că noi trebuie să ne rugăm cu credință și Dumnezeu ne ascultă.

Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să vă revedem. Mulțumim pentru familia aceasta binecuvântată în care Dumnezeu a făcut să se mai nască un suflet scump. Am fost așa de impresionat când am văzut că nici măcar un scâncet, un plâns neliniștit n-a scos acest copil minunat al lui Dumnezeu. Am văzut copii care, în momentul Botezului, atinși de apa rece sau purtați încoace și încolo, au început să țipe; dar copilul acesta binecuvântat, ca un mielușel, n-a deschis gura.

Dumnezeu a dat o binecuvântare familiei acesteia și El să-i binecuvânteze, să poată să-l vadă crescând în slujba lui Dumnezeu, că pentru aceasta ne-au fost dați copiii: să-i creștem pentru Dumnezeu. Că ei nu sunt ai noștri, în primul rând. Ei sunt ai lui Dumnezeu. Nici noi nu suntem ai noștri. Și noi suntem ai Lui. Copiii noștri sunt copiii lui Dumnezeu, pe care El ni-i dă să-i creștem pentru El, să fie spre slava lui Dumnezeu și spre folosul semenilor.

Ne-am rugat mereu pentru fiecare mamă tânără să-i dăruiască Dumnezeu puterea și ajutorul să-și crească copilașii cum L-a crescut Maica Domnului pe Domnul Iisus Hristos. Ce ființă sfântă a fost Maica Domnului! Îngerul ceresc, cel mai mare înger care stă în fața lui Dumnezeu - cum spune la Daniel când i-a zis: „Eu sunt Gavriil, îngerul care stau în fața lui Dumnezeu” -, chiar acest înger a fost trimis la Maica Domnului să-i aducă cel mai minunat mesaj ceresc. El s-a închinat înaintea ei și i-a zis: „Plecăciune Ție, căreia ți s-a făcut mare har”. Arhanghelul, șeful îngerilor cerești, se închină înaintea Maicii Domnului și o fericește.

Cea dintâi arătare în istoria lumii și în istoria biblică a Sfintei Treimi e descoperită față de noi nu la botezul Mântuitorului, când Tatăl grăiește și Duhul [Se coboară] ca un porumbel, și Fiul este în apă. Arătarea Sfintei Treimi s-a făcut pentru prima dată asupra Maicii Domnului, asupra Fecioarei, când arhanghelul zice: „Tatăl te-a ales, Duhul te-a sfințit, te va umbri, și Fiul Se va naște din tine”. Iată ce taină s-a descoperit pentru prima dată. Ce adevăr minunat în legătură cu Maica Domnului! Ce ființă sfântă a fost aceasta! Și cât respect și cinstire trebuie să-i aducem noi!

Am fost așa de adânc îndurerat când am auzit oameni care disprețuiesc credința noastră și învățătura sfântă a Bisericii noastre, vorbind în chip urât, josnic despre Sfânta Fecioară, Maica Domnului. Le-am zis: Nu vi-i frică de Dumnezeu? Arhanghelul se închină înaintea ei și-i spune: „Plecăciune Ție, căreia Ți s-a făcut mare har”, și voi vorbiți că a mai avut copii, că s-a mai purtat așa... și [vorbesc] în chip murdar și ușuratic. De ce nu faceți măcar cât a făcut arhanghelul, să vă închinați înaintea ei și să tăceți respectuos, dacă nu puteți vorbi respectuos? Îngroziți-vă de păcatul acestor oameni și feriți-vă de ei. Că oamenii aceștia batjocoresc tot ceea ce este mai sfânt și mai curat. Oricine nu o cinstește pe Maica Domnului pe Domnul nu-L cinstește.

Azi dimineață am fost la părintele Iustinian. Am avut de dus o bucurie și de primit o bucurie. Și tocmai despre aceste lucruri am vorbit cu dânsul. „E o taină cerească, spunea. Noi am scos anul acesta un îndrumător în care, în chip deosebit, este arătat rolul binecuvântat al Maicii Domnului, rolul evanghelic în viața mântuirii omenirii. Scoatem și noi, zicea dânsul, o lucrare frumoasă despre Maica Domnului. Ați scos și dumneavoastră - zicea despre noi.” Și noi am scos o lucrare extraordinar de frumoasă despre Maica Domnului. Imne, colinzi, cântece de leagăn pentru Iisus micuț - cum I-a cântat Maica Domnului - și cântări de patimi la cruce. E o carte mare, cu melodii și cu texte extraordinar de frumoase. Pe fiecare pagină are, în culori, câte o ilustrație zugrăvind o parte, un chip al Maicii Domnului sau o întâmplare biblică din viața Mântuitorului și a Maicii Domnului.

S-a uitat la lucrarea aceasta și cu lacrimi în ochi m-a sărutat și a spus: „E o lucrare unică în Biserica noastră”. Acest lucru l-a spus și părintele Stăniloae și alți mari oameni ai lui Dumnezeu din Biserica noastră. Și părintele mitropolit de la Sibiu mi-a spus că și dânsul scoate o carte tot așa, un album în culori, cu icoane și cu explicații din viața Maicii Domnului. Zice: „Este ceva tainic cum Dumnezeu a inspirat din atâtea părți lucrări de admirație și de laudă, și de cinstire pentru această Sfântă ființă pe care cerul a ales-o cea mai curată de pe pământ, în vremile acestea când atât de mulți, parcă mai îndrăzneți ca oricând, batjocoresc numele Sfintei Fecioare și vorbesc în chip ușuratic despre ea”.

Datoria noastră este să vorbim adevărul evanghelic și cinstirea lui Dumnezeu față de această ființă. Și noi ne unim cu toți cei care cinstesc și laudă, și preamăresc, spre slava lui Dumnezeu, ascultarea și cinstirea Maicii Domnului.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că nu ne-a lăsat să păcătuim împotriva acestor lucruri sfinte și mari. Că oricine cinstește pe mamă cinstește pe fiu; și oricine disprețuiește o mamă disprețuiește pe fiul ei. Acest lucru este și mai adevărat când vorbim despre Maica Domnului. Biserica noastră, credința noastră, înaintașii noștri, toți oamenii lui Dumnezeu au cinstit după cuviință numele ei. Și noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru rolul minunat pe care l-a ales El și l-a rânduit acestei ființe unice. Tot ce a avut pământul mai frumos a fost pregătit să slujească pentru ceea ce a avut cerul mai frumos pentru noi: Maica și Fiul. Taina și Minunea.

De aceea stăm de vorbă acum asupra acestor lucruri. Dumnezeu ne-a dat această seară liniștită pentru ca, însușindu-ne aceste adevăruri, nu numai să ne facă să nu păcătuim împotriva lor [și] să ne îngrozim și să ne ferim de cei pe care îi vedem că vorbesc ușuratic și vinovat față de aceste lucruri. Ci, cinstindu-le tot mai mult, să ne facem vrednici de binecuvântările care ne așteaptă ca răspuns la rugăciunea noastră smerită și la umblarea noastră frumoasă în acest adevăr dumnezeiesc.

Mulțumesc Domnului încă o dată pentru seara aceasta minunată care, cel puțin pentru mine, va rămâne o seară de neuitat. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare dintre dumneavoastră care ați venit aici ca împreună să ne creștem bucuria, fiecare aducând cel puțin doi îngeri. Vedem cât de mulți îngeri se bucură în seara aceasta împreună cu noi. În jurul Domnului nostru sunt îngerii Lui și suntem noi, copiii Lui, care Îl iubim. Este Maica Domnului în mijlocul nostru, pentru că ea a fost totdeauna unde a fost Domnul Iisus. Și cu El sunt toți sfinții Lui, pentru că este scris: „Unde sunt Eu vor fi și cei care-Mi slujesc”. Și dacă suntem cu ei pe pământ, vom fi cu ei și în cer. Domnul să ne ajute să putem ajunge bucuria aceasta.

Ne unim rugăciunile și noi, încă o dată, cu rugăciunile rostite de părintele - păstorul nostru duhovnicesc -, să binecuvânteze Domnul copilașul iubit pe care l-a primit, prin Taina sfântului Botez, în împărăția Lui și în numărul [fiilor] Bisericii Sale. Să binecuvânteze părinții lui, tineri și bătrâni. Să vă binecuvânteze pe toți cei care ați venit în seara aceasta să participați la această bucurie. Și să-i răsplătească bunului părinte care cu dragoste și cu plăcere a stat în mijlocul nostru, la bucuria noastră cea adevărată și duhovnicească. Simțim că s-a bucurat cu adevărat. Și că va avea și dânsul o plăcută aducere aminte despre seara aceasta, despre bucuriile noastre și despre niște adevăruri pe care Dumnezeu ni le-a făcut cunoscut unora prin alții în această seară, în mijlocul nostru.

Ne închinăm înaintea Domnului și o rugăm pe Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, să se roage pentru noi. Și Domnul să ne dăruiască lumina și ajutorul Său, să mai putem petrece împreună astfel de clipe minunate - împreună cu părintele, cu frații, cu surorile noastre, cu prietenii, cu rudeniile, cu toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu - în case ca asta în care Dumnezeu este primit și iubit.

Domnul să binecuvânteze casa și familia aceasta, satul acesta și pe toate familiile lui; județul acesta și pe toți conducătorii lui; țara noastră și pe toți îndrumătorii ei; Biserica noastră și pe toți preoții Lui din ea. Și să ne ajute Domnul ca și cei mari, și cei mici să-L iubim din toată inima, ca să vină binecuvântarea lui Dumnezeu și peste țara noastră, și [peste] familia noastră, și peste lumea întreagă în care trăim, acum și-n totdeauna.

Slăvit să fie Domnul!

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.